Despre patriotism

De mai mulți ani, țin la masterat un curs despre identități istorice în Europa Centrală și de Est și despre modul în care acestea sunt influențate de limbile și istoriile diferitelor comunități de-a lungul timpului. La un moment dat, mi-a venit ideea să-i întreb pe masteranzi despre patriotism. Despre ceea ce înseamnă patriotismul pentru ei. Având propriile mele întrebări și dileme, am fost curios cum văd ei problema patriotismului. De atunci, în fiecare an îi pun să scrie câte un eseu pe această temă și după ce citeam textele, le discutam împreună, în măsura în care ei doreau să discute acest lucru. Nu toți erau dispuși. Nu toți își exprimau în eseuri părerile lor proprii, unii se inspirau de pe la alții, preluau citate, de pe internet desigur. Dar am citit și câteva eseuri foarte reușite, scrise cu maturitate și chiar cu pasiune pentru subiectul care li s-a cerut, așa încât eu, ca și cadru didactic, am fost mai mult decât încântat să le citesc și să-i privesc în ochi pe autorii lor.

A fost unul din motivele pentru care m-am apucat de scris acum. E drept, motivul acesta mă tot așteaptă, răbdător, de ani de zile. Celălalt este… a fost… Centenarul. Am așteptat să se termine Centenarul. În urmă cu mai bine de un an, când a început să se vorbească mai insistent despre acest subiect, nu am crezut că mă (ne) va acapara atât de mult această aniversare și nu o spun într-un sens pozitiv. Evident că este bine să aniversezi când ai de aniversat, când ai de a te mândri cu ceva, când ai de afirmat ceva, însă lucrurile au luat-o razna. Centenarul a fost mai degrabă o ”Cântarea României”, pe care eu o țin prea bine minte ca această comparație să fie forțată. Nu este.

Ceea ce scriu eu aici nu este un text politic, nu este un manifest, o proclamație, ci este pur-și-simplu punctul meu de vedere despre patriotism, despre întrebările pe care ar trebui să ni le punem ca să ajungem în preajma patriotismului. Este o ”mărturisire de credință” a mea și nimic mai mult. Acest text nu intenționează să facă valuri, să pună paie pe foc, să provoace scandal, dar m-aș bucura dacă ar pune pe gânduri.

Dedic aceste rânduri unui prieten de-al meu patriot. Se cheamă ca și mine Radu, dar ne despart multe opinii cu privire la identități, neamuri, națiuni, național, naționalism, patriotism. În unele privințe suntem surprinzător de acord unul cu celălalt. Ne apropie toleranța pentru opiniile celuilalt, o toleranță care, de altfel, ar trebui să fie o regulă general respectată în lumea noastră, nu o excepție.

Nu mă interesează aici definițiile din dicționar și din diverse tratate savante scrise de analiști politici sau sociologi, nu mă interesează nici măcar definițiile date de istorici. Până la urmă, lucrurile sunt simple: patriotismul este un sentiment de apartenență la o comunitate națională, la o patrie și la grupul de oameni care o compune sau care se consideră parte a aceleiași comunități sau a aceleiași patrii.

Este o definiție simplă și spontană care mi-a venit în minte pe măsură ce o scriam. Dar deja multitudinea de concepte folosite atrage atenția că această definiție, precum și oricare alte definiții, implică nenumărate nuanțe. Iar aceste nuanțe fac deliciul exegeților, indiferent de grupul profesional din care fac parte, indiferent de rasă și țară sau continent de proveniență.

Aceleași nuanțe îmi atrag atenția că, în funcție de ele, eu și toți ceilalți care își pun această problemă vom gândi și interpreta lucrurile în mod diferit. Această diferențiere vine din familie, din educație, din mediile frecventate, din lecturi, până la urmă și din epocile istorice în care te-ai format sau prin care ai trecut. În momentul în care înțelegem în mod intim acest lucru, am trecut de ce era mai greu. Ceilalți, care nu înțeleg mecanismul gândirii libere și al diversității de gândire cu care au fost înzestrate ființele umane, vor repeta papagalicește o definiție învățată la școală, auzită la un talkshow cu înțelepți sau citită pe Facebook printre alte citate și înțelepciuni zilnice. Și o vor susține cu tărie, fără să aibă nici un fel de îndoieli.

Nu voi lua pe rând conceptele cel mai des vehiculate în legătură cu patriotismul, pentru a arăta cât de mare este varietatea de interpretări care li se dă și, în consecință, cât de multe lucruri poate însemna patria. Aceasta este, până la urmă, ceea ce alege fiecare că este.

Nu cred în acea patrie care ne alege ea pe noi, care ne parașutează într-un anumit loc de pe Pământ, ne plasează într-o anumită familie, ne trimite la anumite școli, ne pune în mână anumite cărți, cum nu cred în acel spirit național mistic în care credeau romanticii și care transcedea secolele, ca o fantomă istorică, ca și harta ”României Mari”, de la Burebista la Alexandru Ioan Cuza și, mă rog, Nicolae Ceaușescu. Mai nou Carol I și Ferdinand Întregitorul.

Cred într-o patrie pe care fiecare individ dotat cu inteligență și conștient de drepturile sale fundamentale de libertate a opiniei și a afirmării acesteia și-o desemnează el însuși, în funcție de criteriile pe care le crede de cuviință. Iar cel care are asemenea preocupări cred că este patriot și, deci, poate fi ”acuzat” de patriotism. Este ca un fel de hartă multimedia în care fiecare individ se poziționează, împreună cu alți indivizi, dar nu împotriva altor grupuri de indivizi.

Fără prea mult teoretizare, este cazul să ajung la propria-mi ”mărturisire de credință”. La final voi trage linia și se va vedea dacă sunt patriot sau nu.

Sunt născut la Alba Iulia într-o familie mixtă: tatăl meu era român dintr-un sat de lângă Alba Iulia, de pe malul Mureșului, mama provine din fosta Cehoslovacie, mai precis din Slovacia. Sunt pe jumătate român, pe jumătate slovac. Nu investighez mai adânc originile părinților mei, dar ele sunt foarte amestecate, cel puțin originile mamei. Ale tatălui sunt românești 100%, dar numele de familie nu este românesc, ci oriental – tătăresc sau persan. Dar asta nu înseamnă neapărat ceva. Am crescut într-o familie în care erau momente în care se vorbeau patru limbi deodată: română, slovacă, maghiară, germană. Am mers la școală la Alba Iulia, dar vacanțele de vară mi le petreceam în Slovacia (Cehoslovacia), la Trenčianske Teplice, o stațiune balneară, paradisul copilăriei mele. Încă de foarte mic, am călătorit o dată sau de două ori pe an (în funcție de bunăvoința tovarășilor de la Pașapoarte) pe ruta România – Ungaria – Cehoslovacia. Prima călătorie ”în străinătate” și primul pașaport au fost la vârsta de trei luni (azi poate părea banal…). Am avut ocazia să văd oameni și locuri. Am simțit gustul amar al cotrobăitului samavolnic al vameșilor români prin bagaje, la plecare ca și la întoarcere, am simțit bucuria intrării în prima haltă din Ungaria, a plimbărilor pe marile bulevarde ale Budapestei, în preajma gărilor unde de multe ori trebuia schimbat trenul și, în general, a călătoriei spre meleaguri un pic mai normale. Am simțit același amar la întoarcere, la revederea zidurilor scorojite ale Curticiului, Aradului, Simeriei, la revederea mizeriei. Era tare greu să cobori din tren internațional în România în anii 1980, chiar ca și copil. Prima capitală de țară în care am fost vreodată – și am fost de repetate ori – a fost Budapesta. Pe vremea aceea, Bratislava încă nu era capitală. A doua capitală în care am fost a fost Praga, abia mai târziu ajungând și la București. Prima limbă pe care am vorbit-o a fost limba maternă, abia apoi limba paternă.

Nu am crescut într-o familie religioasă, dar odată cu trecerea anilor am aflat tot mai multe despre confesiunile părinților mei: mama mea este romano-catolică, tatăl a fost greco-catolic, iar eu – spre deliciul prietenilor mei – am fost botezat ortodox, pentru că așa au fost vremurile. În mod ironic, am fost botezat de un preot fost greco-catolic, de nași greco-catolici și într-o biserică fostă greco-catolică. În afară de momentul botezului, nu am fost ortodox nici o clipă. Atunci când am început să descopăr religia, am descoperit-o în medii greco-catolice, însă în câțiva ani mi-am dat seama că romano-catolicismul este mai aproape de mine și de atunci am rămas fidel Bisericii Latine. În același timp, am rămas legat și de Biserica Greco-Catolică, pe care o respect pentru extraordinara ei istorie, pentru martirajul pe care l-a suferit și pentru neabaterea de la credință, dar și pentru că este o biserică a întâlnirii dintre lumi și dintre culturi. Nu în ultimul rând, pentru că este biserica tatălui meu și a familiei mele românești. Dar, deși credința mea catolică este neînduplecată și opiniile mele sunt ferme, nu sunt un taliban, ci dimpotrivă, au fost momente în viață când am făcut mari compromisuri, căsătorindu-mă în rit ortodox.

Am insistat asupra acestor aspecte pentru că nu pot vorbi despre patria mea ignorându-le.

Familia, călătoriile, suprapunerea fericită și fertilă a momentului Revoluției din Decembrie 1989 cu vârsta adolescenței, tumulturile anilor 1990-1991, ”Golaniada”, venirile Regelui în România, chiar și evenimentele de la Târgu Mureș din martie 1990, lecturile febrile ale anilor 1990, chiar și unele iubiri, înscrierea la Facultatea de Istorie și Filosofie, timpul petrecut împreună cu profesorii mei dragi și cu colegii de facultate – și mai dragi!, călătoriile frecvente la Budapesta și mai ales la Viena și îmbăierea entuziastă în spiritul șarmantei capitale de altădată a Monarhiei, lecturile istorice, inclusiv despre istoria Habsburgilor și a Monarhiei lor, chiar și urmărirea atentă a vieții politice românești, toate acestea au reprezentat acumulări. M-am considerat (și mă consider) anticomunist, monarhist, țărănist, creștin-democrat, fan Imperiul Habsburgic, astfel că, spre finalul anilor de facultate, am conștientizat că sunt autonomist și federalist. Franz Ferdinand, grupul de la Belvedere… Utopie – neutopie, am crezut atunci și cred și acum că la finalul anului 1918 soluția cea mai bună – pentru Imperiu și pentru ”popoarele mele credincioase”, vorba ultimului împărat, era federalizarea. Evident că în zilele noastre, în anul centenar + 1, aceasta rămâne strict o discuție între istorici, rămâne o părere de rău, o nostalgie. Nu mai poate fi vorba de o refacere a Imperiului sub sceptrul Habsburgilor, deși, sincer, mi-ar plăcea. Dar continui să cred că o asemenea formulă statală de monarhie constituțională și federativă ar aduce multă stabilitate în Europa, așa cum cred că și pentru România monarhia constituțională este singura soluție decentă de organizare statală.

Nu ascund faptul că una dintre cărțile cele mai dragi mie este Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial a lui Jaroslav Hašek, care este un adevărat manifest anti-Monarhie și anti-Habsburgi și că în anul 1990 am traversat un – din fericire! – foarte scurt episod ”Vatra Românească”. Paradoxuri…

O spun răspicat aici: patria mea este, conform definiției de mai sus și conform oricărei definiții, Transilvania. Este pământul care îmi este Acasă, în care mă simt bine și în care îmi place să trăiesc. Am vizitat multe părți ale Europei, de la Londra și până la Moscova și Roma și am vizitat toate provinciile României, de la Maramureș și până la Dobrogea, din Moldova și până în Banat, dar Transilvania este Acasă. Patria.

Acest teritoriu îl asociez cu patriotismul. Bucureștiul nu-mi produce emoții pozitive, nu mă leagă nimic de el, în afară de o familie de prieteni foarte apropiați și, poate, încă câțiva, puțini, colegi. Călătoresc într-acolo numai la nevoie, la conferințe, la biblioteci și arhive… Pentru mine soarele nu de acolo răsare (trebuie să răsară de undeva?). Capitala mea nu este Bucureștiul, ci Viena și Budapesta. Restul provinciilor României le cunosc bine, aș putea spune, le-am vizitat cu interes și curiozitate, le-am studiat cu atenție, cu ochii mei, ai istoricului, ai călătorului și nu am constatat să-mi producă emoții… patriotice. M-a impresionat Dobrogea atât de amestecată, îmi place Oltenia submontană, îmi plac enorm culele boierești, îmi plac mănăstirile din Oltenia, mănăstirea Govora, Cozia și valea Oltului, îmi plac mănăstirile din Bucovina, îmi plac multe locuri din Iași, îmi place mănăstirea Probota, îmi place să traversez Siretul. Dar acele locuri nu sunt patria mea. Pentru mine Acasă este Transilvania.

În acest punct, lucrurile se complică, în sensul bun al cuvântului și așa cum este normal. Fiind un credincios supus al drăguțului de Împărat, am o simpatie specială și pentru celelalte provincii istorice care au făcut parte din Monarhie. Am argumente pentru care îmi place Bucovina de exemplu… și întotdeauna îmi semnalez, mental, părăsirea granițelor Monarhiei sau reintrarea în Monarhie, așa cum îmi semnalez întotdeauna trecerea graniței de pe valea Oltului, la Lazaret sau pe dincolo, pe la Predeal. Ca să îi necăjesc pe unii și pe alții, spun uneori că soldații care păzesc (mai păzesc?) tunelul (tunelele – nu mai știu dacă sunt mai multe) de la Predeal ar trebui să fie, de fapt, grăniceri. Banatul? Se subînțelege! În zilele noastre, de multe ori această provincie este asociată automat cu Transilvania, uneori vorbești despre ele separat, alteori le subînțelegi ca fiind una…

Așa cum am arătat mai sus, fiecare individ își construiește propria identitate și propria… patrie. Așa mi-am construit-o și eu. Îmi plac multe locuri din lume sau din România, dar pentru mine Acasă este Transilvania. Și aici am, ca oricine altcineva, preferințe: îmi place valea Mureșului de pe la Aiud până spre Deva, dar mai ales bucata de la Aiud la Alba Iulia, îmi place valea Arieșului, îmi plac Apusenii și-mi place cum se vede linia lor de pe drumul de la Alba Iulia la Teiuș și Aiud sau pe autostradă de la Turda spre Gilău, am copilărit cu profilul Pietrei Craivii ițindu-se din această linie de munți, îmi place defileul prin care șoseaua și calea ferată străbat Piatra Craiului, îmi place Maramureșul și ”pământul crăiesc”, cu satele lui săsești și cu bisericile lui fortificate, îmi plac dealurile din jurul Clujului și ale Sălajului, îmi place Clujul și orașul meu natal.

Nu pot să nu urmăresc unele exerciții jurnalistice care semnalează concurența – indusă sau naturală – dintre Cluj și București, comparațiile fiind, tot mai mult în ultima vreme, favorabile în mod net Clujului. M-am bucurat să citesc despre ”Alianța Vestului” și am fost entuziast, pe la începutul anilor 2000, când Sabin Gherman a lansat manifestul ”M-am săturat de România”. Nu am aderat la acel manifest orbește, fără să trec în revistă numeroasele argumente culturale, sociale, economice. De ce nu? Și argumentele economice sunt importante… Întotdeauna au fost. Oricât ar putea fi de nuanțată discuția lansată de Sabin Gherman, de ce nu este legitimă întrebarea: ”Dacă județul Satu-Mare dă șase lei la buget, de ce primește înapoi doar doi lei?” Dacă pentru mine Patria se oprește la Carpați, de ce să mă entuziasmeze faptul că din banii județului Satu-Mare se fac drumuri în județul Vaslui? (Măcar de s-ar face drumuri…).

Îmi place diversitatea neamurilor, limbilor și culturilor din Patria mea. Îmi place că în Transilvania trăiesc atât de multe neamuri și se vorbesc atât de multe limbi. Conviețuirea dintre români și maghiari, așa cum a fost ea de-a lungul istoriei, cu bune și cu rele, este una dintre cele mai de viitor vecinătăți din Europa. Unde întâlnești o mai mare diversitate de confesiuni decât în Transilvania? Unde se găsește singura universitate din Europa care are patru facultăți de teologie? La Cluj… Cele mai multe grupuri etnice, lingvistice și culturale din România de astăzi se întâlnesc în Transilvania și Banat. Nu este medicament mai bun împotriva naționalismului și a fratelui său mai mare, rasismul, decât multiculturalismul. Apreciez toate neamurile Transilvaniei și nu țin la maghiari mai mult ca la români. În urmă cu vreo 10 ani, o studentă mă acuza că ”sunt vândut ungurilor”, pentru că la un seminar despre istoria Transilvaniei medievale am vorbit cu entuziasm despre cartea unui istoric maghiar, arătând cât de important este să… audiatur et altera pars… Ori eu cred că ar fi atât de sănătos ca românii să aibă posibilitatea să învețe la școală limba maghiară, iar maghiarii să aibă posibilitatea și să fie încurajați să învețe mai bine limba română…

Diversitatea neamurilor, limbilor, culturilor este bogăția cea mai de preț a Patriei mele și ea este unul din motivele pentru care sunt patriot.

Dar nu sunt un patriot cu ochelari de cal. Înțeleg lumea în care trăim, înțeleg că opțiunile mele sunt mai puțin obișnuite și că Patria mea este o opțiune culturală și, cel puțin în viitorul apropiat, nu poate fi o obține politică. Cred cu toată convingerea în Uniunea Europeană și în viitorul ei și al nostru împreună cu ea. Cred într-o Europă fără frontiere și în libertatea deplină a oamenilor și a culturilor, în circulația liberă a ideilor, mărfurilor și a forței de muncă. În această Europă, Transilvania își are locul ei, alături de alte țări și provincii. În această Europă, portughezii locuiesc în Suedia și norvegienii în Italia și nimeni nu are o problemă cu asta și fiecare își definește cum dorește identitățile și apartenențele.

În ultimii ani, presa a fost cu ochii pe tot felul de mișcări separatiste, cea mai puternică și mai mediatizată fiind cea catalană. Sau mișcarea de secesiune a Scoției, dar și Brexit-ul Marii Britanii. Le-am urmărit cu atenție. De pe pozițiile mele, este greu să susții cu tărie un anumit punct de vedere, pentru că discuția este complicată. De exemplu, în cazul Cataloniei cine are dreptate? Guvernul central de la Madrid sau separatiștii de la Barcelona? Poate că pare contradictoriu, dar din punctul meu de vedere au dreptate și unii și alții. De aceea sunt lucrurile atât de complicate. De aceea ideea de patrie este atât de complicată și primește atâtea și atâtea nuanțe.

În momentul de apogeu al marii mișcări separatiste din Catalonia, multă lume de la noi a arătat spre Transilvania sau spre Ținutul Secuiesc, frământând ideea ruperii de România. De multe ori, suntem martorii unor petarde de presă despre ”Harcov” și despre steagul secuiesc arborat pe Parlamentul de la Budapesta și despre diferite planuri de rupere a celor trei județe locuite predominant de maghiari, despre marșuri ale nu-știu-căror exaltați din ”Mișcarea celor 64 de comitate” sau ale colegilor lor la fel de exaltați din ”Noua Dreaptă”, ori se știe bine că aceste mișcări sunt cel puțin neserioase și că beneficiarii lor reali nu sunt tinerii care mărșăluiesc în cămăși de diferite culori marțiale, ci forțe mult mai înalte, cu interese mult mai complexe. Evident că în acest moment geo-politic sensibil, Uniunea Europeană nu are nevoie de tulburări, secesiuni și Brexit-uri. Unul este mai mult decât suficient și, iată, în ultimele zile se arată speranțe că poate n-o fi să fie. Cred cu toată convingerea că există forțe, nu foarte departe de noi, care au în agendă susținerea și chiar generarea de tulburări de orice fel în țările europene, pentru a le slăbi și, o dată cu ele, Uniunea Europeană. Ori mișcarea de secesiune a Cataloniei sau, ipotetic, a Transilvaniei, nu ar face decât să potențeze aceste tulburări și să-i bucure pe autorii lor. Iată că, deși mi-am enunțat clar Patria, nu cred că secesiunea este o soluție de viitor. Secesiunea nu este o condiție sine qua non pentru a-mi defini și arăta Patria.

Înțeleg și că ardelenii, compatrioții mei, nu sunt perfecți și că nu sunt vreun popor trans-național ideal și în mijlocul căruia să mă simt aprioric extraordinar. Și ardelenii scuipă pe jos și ascultă manele. Și ardelenii claxonează în trafic sau parchează aiurea, pe trotuar. Și ardelenii își construiesc case urâte, și ei fură, și ei sunt corupți. Și români și maghiari și sași. ”Și alte naționalități”. Unii dintre ei. Mai puțini decât alții.

Mă pot simți extraordinar și împreună cu bucureșteni sau cu moldoveni, dar totuși de ardeleni mă leagă ceva și pe ei (pe unii dintre ei) îi leagă ceva de mine. Ne leagă apartenența la un spațiu, la un trecut comun, ne leagă idei și ne leagă, de multe ori, tocmai diversitatea. Nu sunt singurul care gândește în felul acesta, ba chiar s-ar putea ca multor ardeleni, compatrioți, această mărturie să li se pară de la sine înțeleasă, pentru că gândesc și ei la fel…

S-a întrebat vreodată cineva care se simte foarte patriot român de ce unii români și maghiari se definesc pe sine ca ardeleni? De ce ei simt că au ceva în comun?

Deci cum rămâne cu Patria mea?

Patria mea este Transilvania, pentru că așa simt și consider eu și acesta este un dat pe care nu mi-l poate lua nimeni. Doar dacă îmi ia dreptul fundamental la opinie. Patria mea însă face parte acum din România și lucrul acesta este rezultatul unor derulări istorice, a unor condiții preliminare care s-au desfășurat cu multe decenii înainte de 1918, dar care sunt departe de a fi vreun ”spirit” mistic care să vină din veacuri, de pe la Burebista și Decebal. Nu, este vorba de un context istoric specific, iar istoricii înțeleg acest lucru. Paradoxal, unii dintre actorii principali ai evenimentelor de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia avuseseră cu puțini ani înainte opinii politice complet diferite de cele pe care tocmai le îmbrățișau (Alexandru Vaida-Voievod și alții) și, tot paradoxal, aceiași actori aveau să simtă un gust amar la nu mulți ani după. Și al treilea paradox: mulți dintre ei au fost atât de apreciați de urmașii lor, încât la 30 de ani după Marea Unire făceau ani greu de pușcărie, iar unii chiar sfârșeau în gropile comune ale Republicii Populare Române. E și asta o formă de patriotism: ei că au refuzat să plece, atunci când ar fi putut, iar tovarășii că i-au exterminat… Trist.

Despre România. Nu este patria mea, dar este țara în care trăiesc. Poate părea ciudat, dar niciodată nu m-am gândit mai mult decât ipotetic la ideea de a pleca. Este adevărat, nu am o formație profesională sau o situație socială și materială care să încurajeze neapărat asemenea intenții. Dar asta nu înseamnă că mă simt bine în România, pentru că nu mă simt bine și sunt x lucruri care mă revoltă și mă dezgustă. Dar viața pe care o trăiesc la Cluj este mulțumitoare, deși evident că este loc de mai mult.

Cu alte cuvinte, îmi trăiesc viața în micul meu oraș-comoară, în mica mea patrie carpatică (nici o legătură cu gluma proastă intitulată ”Grădina Carpaților”) din țara numită România, membră a Uniunii Europene și a NATO.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro