Despre pesimism, optimism și, eventual, elitism. Scrisoare deschisă lui Doru Căstăian

„Copiii noștri sunt prinși (în sensul de fără de scăpare) într-un mediu social în care educația din familie devine a-i educa împotriva societății. Între noi și copiii noștri există un anacronism de fond, care ne excede în bunele intenții legate de educația pe care le-o dăm.”

Dragă Doru,

Problema pe care o ridici în „Școala deschisă și dușmanii ei”, publicată în contributors.ro în 12.02.2024, este aceea între două tipuri de educație. Tu le-ai numit pozitivă și negativă, eu le voi numi (i) educația care are la bază autoritatea epistemică a profesorului, deci cunoștințele care pot fi trecute elevului mediate de conștiința acestuia că el este cel ce deține cunoașterea, care întâlnește conștiința elevului că el este cel care primește cunoașterea, mișcare cu un singur sens, mediată, la rândul ei, de o etică a iubirii față de (ideea de) om în cea mai înaltă alcătuire a sa, și (ii) educația care are la bază autoritatea puterii, adică asimetria de poziții dintre profesor și elev, caz în care ambii protagoniști au la dispoziție instrumente de putere: profesorul are calificativele, elevul, drepturile elevului. Este, în fond, o chestiune de pedagogie, care pleacă de la modul în care te poziționezi mental în sistemul profesor – elev, căci o corectă așezare în dictează o corectă raportare la, de unde decurge comportamentul celor doi actori, unul față de celălalt.

De-a lungul articolului tău, dragă Doru, faci o frumoasă și adevărată pledoarie pentru educația pozitivă și școala deschisă, arătând incontestabilele ei avantaje față de educația negativă. Dar lucrul despre care nu pomenești este că primul tip de educație necesită existența unui anume gen de profesor, deținător al unor anume valori, printre care chestiunea moralei are o relevanță specială, care se referă la conceptul de libertate. Or ce altceva în afara educației filozofice poate transforma omul în subiect al faptelor sale, din care să izvorască acțiunea morală asumată în deplină libertateși conformă vieții în societate? Ar fi necesar, așadar, ca școala să aibă în centru ideea de educație (din care cea filozofică să facă parte) și de transmitere de cunoaștere, și nu doar aceea de a transmite cunoștințe. În acest fel, copilul ar deveni „obiectul” pe care școala să-l ridice în cultură, transformându-l în subiect conștient de sine și de ceilalți, într-o lume în care omul și existența umană să fie cele mai înalte valori, care nu pot fi împlinite în lipsa valorilor morale. Este asta lumea în care trăim? Nu cumva, mai degrabă, cultura a fost înlocuită cu tehnologia și tinerii de azi, din ce în ce mai departe de cultură fiind, devin din ce în ce mai abili tehnologic vorbind? Ar fi minunat să fie docți în tehnologie, dar nu cu prețul incompetenței culturale. Azi nu nume de mari gânditori, scriitori, artiști etc. se vehiculează în spațiul public, ci denumiri de brand-uri de device-uri, denumiri de aplicații, nume de miniștri incompetenți și de interlopi, de țațe pe post de vedete.

În centrul modelului pozitiv despre care vorbești stă elevul văzut ca ființă căreia i se datorează respect (dar uiți că nici în familie nu-l primește, părinții confundând iubirea cu respectul, care și ea este livrată, uneori, în forme care nu întotdeauna au de-a face nici cu iubirea, nici cu respectul), căreia i se vrea binele în termeni de a-l ajuta să se dezvolte, să devină mai bun și mai complex, responsabil, să ajungă să dețină o gândire critică, cu alte cuvinte, o minte capabilă de înțelegere rațională și discernământ, altoită pe o structură morală. Și pui un accent aparte pe ceea ce azi a devenit atât de hulit – memorarea. Azi, memorarea, ca instrument al învățării, este văzută ca o acțiune inutil consumatoare de timp și perturbatoare, care riscă să ducă la istovire, dacă nu chiar la un soi de cancer al creierului, într-atât de revoltați sunt unii elevi și mulți dintre părinți pe profesorii care îi pun să memoreze. Spui tu, tare frumos, că „ Educaţia pozitivă nu este nici idealistă, nici superficială. (…) Există ȋn centrul acestei viziuni axioma tremurătoare, fragilă, mereu ȋn pericol de a fi destituită, dar infinit de inspiratoare a valorii absolute a vieţii umane, a posibilităţii unei insule ȋn jungla feliilor intricate de haos, a posibilităţii unei comunităţi umane care să fie măcar ȋn principiu morală, complexă, educată, deschisă.” Și cu asta, dragă Doru, mă obligi să te acuz de idealism. Este atât de adevărat ceea ce spui – că centrul în jurul căruia ar trebui construit proiectul unei educații sănătoase este ideea de valoare absolută a vieții omenești -, dar este atât de departe de valoarea care îi este acordată vieții, în mod real, în zilele noastre!

Și care este ea, de vreme ce problema de fond a școlii de aiurea îmi pare a fi, mai degrabă, cum anume să integreze tehnologia în educație. Doar că pune accentul acolo unde nu trebuie, și anume cum să integrezemintea cu tehnologia, și nicidecum cum să utilizeze tehnologia în procesul educației. Sigur că acest lucru nu apare pe nicăieri formulat la nivel de obiectiv, însă pletora de noutăți tehnologice de care dispune era internetului în care ne aflăm, și care abia își ia avântul spre „noi și noi culmi ale civilizației” cu o viteză amețitoare asta intenționează, nu folosirea tehnologiei de către inteligența umană, ci integrarea minții omului (care nu e necesar să fie și inteligentă) cu tehnologia (care deja e inteligentă). Despre ce fel de om mai vorbim, așadar? Tehnologia pune între paranteze gândirea, căci gândește ea în locul omului care nu mai e necesar să fie învățat să gândească, ci doar s-o folosească. Și atunci, la ce bun profesorul, al cărui principal obiectiv era, acum ceva vreme, tocmai acela de a învăța elevul să-și folosească mintea? În aceste condiții, despre ce fel de morală și despre ce fel de etică mai poate fi vorba? După cum bine știm, definițiile, dragă Doru, sunt schimbate tot cu viteza luminii, iar copiilor li se predau alte definiții ale unor concepte la care noi, adulții, ne raportăm altfel. Conținutul lor este altul, în condițiile în care termenul generic a rămas același și, de aici, confuzia care se iscă între noi și copiii noștri. Vorbind despre ceva, credem că vorbim despre același lucru, dar e „de parc-am vorbi în limbi străine”. Așa încât, Doru, îmi imaginez că pledoaria ta poate fi înțeleasă corect doar de cei de vârsta ta și de cei mai în vârstă – nici măcar de către toți, din nefericire. Pentru că pledoaria ta are în centru viziunea umană în cea mai înaltă accepțiune, cu accentul pus pe potențialul bun, pe morală, etică ș.a.m.d., pe când ideea de om vehiculată azi are în centru o cu totul altă imagine, aceea de existență ce trebuie simplificată întru plăcerea care promite un cu totul alt gen de fericire: intermitenta încântare tâmpă a celui lipsit de instanță critică și, desigur, de discernământ și liber arbitru.

Fac o paranteză: de ani și ani de zile mă îngrozesc de cât de repede se schimbă problematica celor care vin să ceară o psihoterapie. Pe de o parte, ea s-a deplasat spre vârste din ce în ce mai mici, cu problematici din ce în ce mai mari, pe de altă parte, la adulți proliferează intens cea legată de petrecerea timpului pe device-uri, de multe ori părinții având alura unor copii mai mici, psihologic vorbind, decât copiii lor. Ca s-o spun duios: ceea ce văd este infantilizarea galopantă a adultului, gata să-și dea viața pe altarul plăcerilor tehnologiei.

După cum bine știi, dragă Doru, mediul bate gena. Noi ne-am format în alt mediu, bazat pe alte valori, un mediu nu neapărat mai bun, dar care nu era concurat de fericirea pe care tehnologia și virtualul nu doar o promit în zilele noastre, ci o și oferă. Iar asta e o diferență esențială. Copiii noștri sunt prinși (în sensul de fără de scăpare) într-un mediu social în care educația din familie devine a-i educa împotriva societății. Între noi și copiii noștri există un anacronism de fond, care ne excede în bunele intenții legate de educația pe care le-o dăm. Schela noastră interioară este construită altfel, iar noi suntem turnați pe această schelă pe care nu mai avem cum o schimba și care era cu mult mai sănătoasă din perspectiva ideii de om. Iar copiii noștri, prinși fiind în această nouă societate, nu au posibilitatea să perceapă, cu atât mai puțin să înțeleagă că ceea ce trăiesc ei azi este o dezmembrare a omului grație progresului tehnologic, nicidecum o edificare a lui, grație potențialului pe care orice copil îl deține. Iar asta este ceva înnebunitor, pentru că nu avem instrumente cu care să putem trece dincolo de roca dură pe care societatea o așază în copiii noștri din prima clipă din care ei părăsesc casa și intră în sistem. Cei șapte ani de-acasă au devenit trei, în cel mai bun caz. De la trei ani livrăm copilul sistemului iar cu sistemul, oricare-ar fi el, nu te lupți. Pe de altă parte, copilul nostru trebuie să fie un copil al generației lui și, astfel, suntem prinși în imposibilitatea de a alege. Căci nu avem între ce și ce să alegem. Nu-l putem izola de generația sa pe motiv că aparține unor timpuri aflate sub o ideologie bolnavă, cum nici nu-l putem trimite-n lume cu inima deschisă, câtă vreme educația pe care i-o dăm este în răspăr cu vremurile. Și atunci? Ce putem face? Cum anume să-i educăm? Nu știu. Nu am răspuns. Nu poți alege o soluție acolo unde libertatea îți este îngrădită, oferindu-ți-se o singură cale. Nici Occidentul nu are altă cale la-ndemână, progresismul a împânzit totul. Toți suntem prinși. Nici America nu mai e soluția, nici Canada ș.a.m.d., și dacă plaga asta s-a putut răspândi în asemenea măsură este grație tot cuceririlor științei și tehnologiei: internetul. Asta i-a lipsit comunismului ca să devină ideologie planetară, mijlocul de comunicare instantanee în masă. Așa încât, dragă Doru, a vorbi despre educația negativă și cea pozitivă cred că va rămâne doar o discuție teoretică sau nici măcar atât. În lipsa unei piețe a ideilor, iată, ea este circumscrisă dialogului pe care l-ai deschis și care, după cum am văzut, nu a născut nici măcar o reacție, cu atât mai puțin o dezbatere.

Ții minte când, la sfârșit de noiembrie și, din nou, la început de februarie spuneai, la lansările la care ai fost invitat să vorbești despre ultima mea carte[1], care ridica și aceste probleme, că va naște o furtună? Ei bine, iată că te-ai înșelat, ea nu a născut, deocamdată, nimic. Nici nu mă așteptam, nici nu s-a întâmplat. _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro