Despre recenta hotărâre a Curții de Justiție a UE

Decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene care spune că statele UE trebuie să recunoască mariajele gay oficiate pe teritoriul unui stat membru pune cu adevărat probleme doar pentru cinci state din blocul comunitar: Polonia, România, Bulgaria, Lituania și Slovacia. Acestea sunt ultimele cinci țări din UE care nu recunosc sub nicio formă cuplurile gay, fie prin căsătorie, fie prin parteneriate civile, explică, într-un articol de opinie pentru HotNews, Vlad Levente Viski, preşedintele MozaiQ, organizație care luptă pentru drepurile persoanelor LGBT. 

• „România are șansa acum să dovedească că este parte a concertului european și că înțelege pe deplin ce înseamnă o democrație: alegeri libere și corecte, sistem multi-partidist, stat de drept și, la fel de important, protecția minorităților”, consideră Vlad Levente Viski, activist pentru drepturile omului, cunoscut în special pentru munca sa în domeniul drepturilor LGBT. 

Acum două zile, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a dat publicității o hotărâre extrem de importantă pentru viitorul Uniunii, pentru drepturile omului la nivel european și pentru definirea cetățeniei europene. 

În cazul a doi cetățeni polonezi de același sex, căsătoriți în Germania, Curtea a spus că statele UE trebuie să recunoască mariajele gay oficiate pe teritoriul unui stat membru UE. Știrea a făcut rapid înconjurul lumii, generând aprinse dezbateri cu privire la drepturile LGBT, un element central în ultimele războaie culturale care definesc democrațiile noastre.

Cred că se impun câteva observații pe marginea acestei hotărâri, pentru a elimina din miturile care s-au format în ultimele zile. E important, în aceste vremuri în care propaganda conservatoare folosește orice motiv pentru a lovi în comunitatea LGBT, să facem lumină asupra adevărului când vine vorba despre drepturi și libertăți cetățenești. Mai mult, este important să nu cădem nici în capcana euroscepticismului, să fim manipulați cum că Uniunea Europeană ne „impune legalizarea căsătoriilor gay”.

Ce prevede hotărârea CJUE?

În primul rând, se impune să explicăm puțin ce presupune hotărârea Curții de Justiție a UE în recentul caz de recunoaștere la nivel european a căsătoriei unui cuplu gay din Polonia. 

Practic, avem doi cetățeni polonezi, care de mai mulți ani locuiesc în Germania, loc unde și-au oficiat relația sub forma unei căsătorii gay. Cei doi au încercat ulterior să își înregistreze certificatul de căsătorie în fața autorităților poloneze, dorindu-și să se stabilească înapoi în patria mamă. Autoritățile poloneze au refuzat să le recunoască căsătoria din Germania, motivând că actul fundamental al țării, Constituția Poloniei, nu recunoaște căsătoriile gay, ba chiar limitează căsătoria doar la un bărbat și o femeie. Cea mai înaltă curte a Poloniei a trimis cauza la CJUE, solicitând acesteia să tranșeze problema.

CJUE a dat publicității hotărârea sa, stipulând că statele membre ale UE trebuie să recunoască căsătoriile gay oficiate între cetățeni ai UE, pe teritoriul UE, indiferent dacă în legislația lor națională au sau nu o prohibiție de recunoaștere a căsătoriilor gay. 

Mai mult, Curtea spune că această recunoaștere a mariajelor gay din alte țări trebuie să respecte libertatea de mișcare a cetățenilor europeni, dar nu stricto sensu, ci și dreptul la viață de familie care vine la pachet cu această recunoaștere. 

Foarte important este faptul că această hotărâre nu legalizează căsătoriile gay la nivelul UE, ci postulează obligația pozitivă a statelor de a transcrie la nivel național documentele de stare civilă privind acești cetățeni – printr-o procedură clară, predictibilă și unitară – care să se aplice atâr cuplurilor homosexuale, cât și cuplurilor heterosexuale.

Care sunt argumentele Curții de Justiție a UE?

CJUE și-a bazat hotărârea pe principii fundamentale ale Uniunii, respectiv pe articolele 20 și 21 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Articolul 20 se referă la definirea cetățeniei europene și toate drepturile asociate cu această cetățenie, iar articolul 21 se referă la libertatea de mișcare a cetățenilor statelor membre UE în interiorul granițelor Uniunii. 

Astfel, unul dintre principiile fundamentale ale UE este libertatea de mișcare a cetățenilor europeni. Noi, românii, cunoaștem foarte bine acest principiu, căci am beneficiat din plin de pe urma acestui drept: milioane de români au avut posibilitatea în ultimii 20 de ani să se mute și să lucreze în țări ca Italia, Spania, Franța sau Germania. Pe scurt, Uniunea Europeană este acel spațiu în care cetățenii statelor membre au dreptul să circule fără bariere.

Acest drept la liberă circulație al cetățenilor europeni nu are loc, totuși, într-un vid. De exemplu, dacă un cetățean român merge să muncească în Italia, această țară trebuie să îi confere o serie de drepturi care sunt rezervate muncitorilor. Astfel, dacă își iei un job în Italia, trebuie să fii protejat la fel ca toți ceilalți muncitori de pe piața muncii din acest stat. Așadar, statele membre UE au responsabilitatea de a respecta și drepturile cetățenilor asociate cu libertatea de mișcare.

Un alt document esențial folosit de CJUE în redactarea hotărârii în cazul polonez recent privind căsătoriile gay este Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care la articolul 7 se referă la dreptul la viață intimă și de familie, precum și articolul 21 care se referă la protecția împotriva discriminării garantată tuturor cetățenilor UE.

Primează dreptul european în fața dreptului național?

Pentru multă lume, dreptul este o categorie fixă, imuabilă. Ei bine, nu este așa. În materie de drept comunitar (european) și drept național la nivelul Uniunii Europene, în ultimii ani, am asistat la creșterea unei tensiuni, a unei competiții între plaja de acoperire a celor două tipologii. 

Unii spun că dreptul european primează în fața dreptului național, alții spun că este exact pe dos. Adevărul este că dreptul, regulile, jurisprudența, legislațiile și implementarea lor, zonele gri care trebuie lămurite sunt procese de lungă durată care se formează prin practică. Astfel, în ultimii ani se manifestă această tensiune între dreptul european și cel național în Germania, Polonia și România.

În Germania, Curtea Constituțională și-a manifestat întâietatea dreptului național în cazul cumpărării de bonduri europene de către Banca Centrală Europeană. Curtea a spus că politica economică este o chestiune națională, iar emiterea de eurobonduri nu respectă Constituția Germaniei. 

CJUE, pe de altă parte, a reafirmat primatul dreptului european, printr-o hotărâre în care declară emiterea de eurobonduri ca fiind o problemă de politică monetară. În Polonia aceeași debatere între CJUE și Curtea Constituțională s-a dat cu privire la legile justiției, legi propuse și adoptate de fostul guvern de extremă dreapta al Partidului Lege și Justiție (PiS), prin care autoritățile de la Varșovia încercau să slăbească independența justiției. 

În fine, în România tensiunea s-a manifestat pe tema anti-corupției, respectiv implementarea hotărârilor Curții Constituționale privind prescripția în cazurile de mare corupție. CJUE a statutat în aceste cazuri că dreptul european primează, în cazurile de fraude cu fonduri europene, iar hotărârile CCR nu sunt aplicabile în materie de prescripție.

Cum împăcăm aceste tensiuni? Care e adevărul? Este important să precizăm că statele membre ale Uniunii Europene sunt parte a Uniunii pe baza semnării și ratificării unui tratat internațional între ele. 

Tratatele internaționale nu sunt doar semnate de state, ci sunt și încastrate în legislația națională prin adoptarea de norme și legi care să traducă la nivel național principiile și normele acelor tratate. 

Mai mult, Conform Constituției României, tratatele internaționale la care România este parte sunt parte integrantă a corpusului de norme și legi ale statului și au valoare constituțională. Sunt numeroase hotărâri ale CCR în care Curtea se folosește de tratatele la care România este parte pentru a-și justifica decizia finală. 

Așadar, primatul dreptului european (atenție, în materie de elemente care sunt trecute în tratate și care au legătură cu chestiuni europene) nu este opțional sau selectiv, el trebuie să fie aplicat peste tot acolo unde există o hotărâre a CJUE. Hotărârile CJUE nu sunt facultative, ci ele sunt o obligație a statului român. Asta dacă România dorește în continuare să fie parte a UE.

Precedentul din România și problema nerezolvată

România nu este străină de subiectul căsătoriilor gay la nivel european. În anul 2018, Curtea Constituțională a României a trebuit să judece în cazul Coman și Hamilton, un caz în care un cetățean român (deci UE) și un cetățean american (non-UE) s-au căsătorit legal în Belgia, iar statul român nu le-a recunoscut căsătoria. 

Atunci, CCR a trimis la CJUE o serie de întrebări privind speța respectivă. CJUE a dat o hotărâre spunând că statele membre ale UE trebuie să recunoască libertatea de mișcare a cetățenilor europeni și trebuie să acorde drept de rezidență cetățenilor non-UE care sunt într-o căsătorie gay oficiată la nivelul Uniunii Europene. 

Curtea Constituțională a României a hotărât, la rândul său, că autoritățile române trebuie să respecte hotărârea CJUE. Din 2018 și până astăzi, statul român nu a adoptat o legislație prin care să implementeze hotărârile CCR și CJUE. Acest precedent este citat extensiv în hotărârea de acum câteva zile a CJUE și rămâne o poveste deschisă pe care România nu a rezolvat-o.

Statul român a încercat să rezolve cumva cazul Coman și problema neimplementării hotărârii CJUE, dar a făcut-o într-un mod limitativ și fără succes. 

În anul 2023, Ministerul de Interne și ulterior Guvernul României au inițiat PL-x nr. 730/2023, un proiect legislativ princ care statul ar recunoaște căsătoriile gay oficiate pe teritoriul UE, dar strict în materia acordării dreptului de rezidență. 

Astfel, în mod chirurgical, decidenții români au încercat să recunoască exact, la milimetru, un singur drept (cel de rezidență) pentru unii cetățeni, nu pentru toți. 

Problema este că, așa cum spune acum și CJUE, nu ai cum să acorzi unor cetățeni un singur drept, cel de rezidență în cazul nostru, ignorând complet panoplia de drepturi asociate cu recunoașterea unui cuplu. 

De exemplu, cuplurile căsătorite astăzi în România beneficiază de protecție în materie de moștenire, vizită la spital. Ce se întâmplă dacă statul recunoaște un cuplu strict pentru rezidență, iar unul dintre parteneri decedează, este internat în spital sau este agresat de partenerul lui? Autoritățile închid ochii și spun simplu: aceasta nu e acoperită de lege. 

CJUE spune foarte clar astăzi că este vorba despre dreptul la viață intimă și de familie, nu doar despre un act tehnic de acordare a dreptului de ședere.

De ce hotărârea CJUE este o mare problemă pentru România

În România, Codul Civil interzice expres atât căsătoriile gay, cât și parteneriatele civile în cazul cuplurilor formate din persoane de același sex. Mai mult, Codul Civil include și o interdicție expresă de a recunoaște uniunile gay recunoscute în afara țării. Cunoaștem cu toții întreg fiasco-ul referendumului pentru familie din anul 2018 care a încercat să codifice în Constituție prevederile Codului Civil, referendum care a eșuat lamentabil din lipsă de cvorum, când românii au respins limitarea drepturilor constituționale ale cetățenilor LGBT.

În realitate, recenta hotărâre a Curții de Justiție a Uniunii Europene pune cu adevărat probleme doar pentru cinci state din UE: Polonia, România, Bulgaria, Lituania și Slovacia. Acestea sunt ultimele cinci țări din UE care nu recunosc sub nicio formă cuplurile gay, fie prin căsătorii gay, fie prin parteneriate civile. 

Restul statelor din UE nu au o problemă cu recunoașterea cuplurilor gay căsătorite într-un stat membru, căci inclusiv legislațiile privind parteneriatul civil – în cele mai multe cazuri – acordă și drepturi de rezidență pentru cuplurile formate din persoane de același sex. 

În acest moment, Comisia Europeană poate cere celor cinci state ale UE să implementeze hotărârea CJUE, iar dacă acestea refuză, Comisia se poate adresa mai departe CJUE, solicitând o hotărâre care să însemne amenzi de milioane de euro pe zi dacă statul respectiv nu implementează hotărârea. Lipsa de drepturi pentru cetățeni LGBT ar putea să afecteze bugetul României și să ia bani din buzunarele cetățenilor români!

Ce poate face statul român?

Iată cum statul român a rămas din nou la coada civilizației când vine vorba despre drepturile omului. Democrația românească, și așa șubredă, este pusă din nou la încercare de această hotărâre a CJUE. 

Cum spuneam, împotriva României mai există o hotărâre CJUE în cazul coman v. România, iar Curtea Constituțională a României a dat o hotărâre în 2018 prin care cere decidenților să reglementeze recunoașterea cuplurilor gay. Mai mult, și curtea Europeană a Drepturilor Omului are o hotărâre din 2023 în cazul Buhuceanu și alții v. România prin care solicită statului român recunoașterea cuplurilor gay. 

Cercul s-a închis pentru clasa politică de la București, avem condamnări pe bandă rulantă, iar soluția trebuie să vină de urgență. 

Ce poate face statul român? Cel mai simplu și rapid ar fi ca politicienii, în Parlament, să adopte Pl-x 152/2019, o propunere legislativă privind legalizarea parteneriatelor civile, propunere depusă în anul 2019 cu sprijinul a peste 40 de parlamentari de la toate partidele politice și care a primit avize pozitive la unele comisii din parlament. 

În acest moment, propunerea legislativă zace în sertare la Comisia Juridică din Camera Deputaților (cameră decizională), iar în câteva zile ar putea fi trimisă spre plen cu raport favorabil. S-ar rezolva astfel atât de multe dintre problemele României la nivel european. 

Evident, România mai are și opțiunea legalizării căsătoriilor gay, prin modificarea Codului Civil, fapt care ar asigura egalitate deplină pentru toți cetățenii acestei țări, indiferent de orientarea lor sexuală. Ar fi un act curajos și important pentru democrația românească care ar ridica statura României la nivel internațional. Rămâne, totuși, întrebarea, cât curaj au politicienii români?

„Drepturile omului nu sunt negociabile”

Avem, așadar, o hotărâre istorică a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin care se postulează că recunoașterea cetățenilor LGBT nu este un moft și nu este opțională. A reda demnitatea persoanelor LGBT și a le proteja din punct de vedere legal este parte integrantă a proiectului european, ține de principiile și valorile comune în care credem și la care aspirăm. 

România a rămas astăzi una dintre ultimele cinci țări din Uniunea Europeană care nu recunosc cuplurile formate din persoane de același sex. Acum e momentul pentru acțiune din partea clasei politice. Pentru că problema majoră a României nu este doar una legislativă și economică, bănească, ci este și una de prestanță și reputație. 

Diplomații români trebuie să explice constant la Consiliul Europei, la instituțiile Uniunii Europene, la Organizația Națiunilor Unite (prin rapoartele UPR) de ce România își batjocorește cetățenii LGBT. România are șansa acum să dovedească că este parte a concertului european și că înțelege pe deplin ce înseamnă o democrație: alegeri libere și corecte, sistem multi-partidist, stat de drept și, la fel de important, protecția minorităților. Drepturile omului nu sunt negociabile.