Dilema lui Avram Iancu: națiune și acțiune vs. revoluție și idealuri

„Credem și vedem prea luminat că azi-mâine un element gigantic vrea să-și dea mâna peste noi și peste voi, care ne va îneca în scurt timp, încât nu vor rămâne decât urme din existența noastră. Amândouă părțile vedem că ne amenință pericolul, și încă apropiat, totuși nu ne putem înțelege. Nu știm din ce pricină pisma sau doar superbia își învârtesc sabia între noi și voi ca nici în ceasul agoniei să nu putem vorbi de aproape.”

Din scrisoarea adresată de Avram Iancu colonelului Jozsef Simonffy, iulie 1849

Pe măsură ce se apropie sărbătoarea națională de „1 Decembrie”, mă gândesc mereu cum se face că, în ciuda imenselor tensiuni sociale și geopolitice acumulate la început de secol XX, doar în parte stinse în „Marele Război”, s-a întâmplat totuși pentru români miracolul „Marii Uniri”. Așa am ajuns să scriu despre iosefinism și răscoala lui Horea[1], iar acum despre Avram Iancu. Nu vreau însă să anticipez.

„În deciziile sale privind problemele poporului român din Ardeal„, scria istoricul Zoltán Tóth[2], „Curtea și autoritățile aulice au avut mereu în vedere rolul compensator pe care îl putea juca această foarte numeroasă, dar înapoiată populație (la începutul secolului XVIII, n.m.) în raport cu rebelul element maghiar protestant”[3].

La fel, explică Tóth, erau folosiți și sârbii ortodocși (așezați în sudul Ungariei) de către Curtea de la Viena, dar care se bucurau totuși de privilegii imperiale, spre deosebire de românii din Transilvania, care au avut ghinionul de a fi națiune tolerată în principat, conform pactului „Unio trium nationum”, încheiat la Căpâlna, în septembrie 1437 între unguri, sași și secui – pact pe care din păcate „Diploma I Leopoldină” (1691) l-a confirmat.

Uniația, adică unirea unei părți a cultului român ortodox ardelean cu Biserica Catolică, începuse să ofere românilor o altă perspectivă către egalitate (pe care Diploma II Leopoldină de la 1701 ar fi putut să o întărească, dacă ar fi fost aplicată), la fel cum edictele lui Iosif al II-lea, privind toleranța religioasă (1782) și de desființare a iobăgiei (1785) dacă s-ar fi aplicat în litera lor, emanciparea națiunii române din Transilvania s-ar fi tradus în realitate la început de secol XIX. Dar nu s-a întâmplat așa…

PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XIX TRANSILVAN

Provinciile în care românii erau majoritari la mijlocul secolului XIX și erau incluse în Imperiul Austriac sunt ceea ce era numit atunci Marele Principat Transilvania, căruia i se adăugau Banatul, Crișana și Maramureșul, cele trei fiind cunoscute sub denumirea de „Partium”, care erau incluse în Ungaria. În 1850, rezultatele unui recensământ desfășurat în Marele Principat Transilvania arăta astfel: 1.225.619 români (59,4%), 536.843 maghiari (26%), 192.270 germani (9,3%), 78.884 țigani (3,8%), 15.606 evrei (0,7%), 7.687 armeni (0,4%) etc.

Prima jumătate a secolului XIX, a absolutismului imperial austriac girat de cancelarul Klemens Wenzel von Metternich, nu a oferit foarte multă libertate de opinie și pentru afirmare nu doar românilor, în continuare rămași într-o poziție de inferioritate în societatea transilvană, dar nici măcar reprezentanților stărilor: ungurii, sașii și secuii. Dieta, de exemplu, a fost reconvocată abia în 1834, după 23 de ani de inactivitate oficială.

În Dieta transilvană, în care românii erau cvasiinexistenți, se crease o majoritate a maghiarilor care se opunea Curții de la Viena și își dorea ca împreună cu Principatul Ungariei să formeze un singur stat – Regatul Ungar – desprins de sub dominația habsburgilor.

În tot acest timp, românii rămăseseră credincioși idealului lor imediat, de a se emancipa și ajunge în rând cu națiunile privilegiate. Episcopii greco-catolic – Ioan Lemeni și ortodox – Vasile Moga au continuat să trimită în acest sens petiții Curții Imperiale de la Viena (1834, 1837, 1842), cerând respectarea promisiunilor din 1701 și 1782.

Anul 1842 a fost an de încercare, pentru că Dieta transilvană majoritar maghiară a promovat pentru semnătură imperială proiectul de lege prin care limba oficială în provincie să fie cea maghiară. Proiectul de lege și crescândul naționalism maghiar din Ardeal a început să-i irite inclusiv pe sași[4], pastorul Stephan Ludwig Roth oferind o replică polemică legislatorilor din Dietă, totodată o invitație la intervenție din partea autorităților imperiale[5]:

„Domnii din Dieta de la Cluj voiesc să vadă născută o limbă de cancelarie și acum se bucură că copilul a fost adus pe lume. A declara o limbă drept oficială a țării nu e nevoie. Căci noi aveam deja o limbă a țării. Nu este limba germană, dar nici cea maghiară, ci este limba valahă. Oricât ne-am învârti noi, națiunile reprezentate în Dietă, nu putem schimba nimic. Asta este realitatea.”

În cele din urmă Ferdinand I de Austria a respins proiectul de lege privind limba oficială în instituțiile Principatului Transilvania în forma aprobată de Dietă în februarie 1848. Ar mai fi de semnalat și faptul că, în 1847, Dieta a revăzut textul legii din 1842 și a aprobat și o nouă versiune, care a adus limba germană alături de cea maghiară în publicarea textelor de lege și nu a mai reglementat o obligativitate de trecere a învățământului în limba germană la cea maghiară sau scrierea matricolelor bisericești în limba maghiară.

Evident, limba română a continuat să fie disprețuită de națiunile privilegiate. Dar cel mai greu a cântărit în ochii românilor transilvani noua lege a urbariului aprobată de Dietă în 1847, care au fixat noi sarcini iobagilor și jelerilor, majoritar români.

CANCELISTUL AVRAM IANCU VEDE ȘI ÎNȚELEGE PREABINE

În 15 martie 1848, izbucnește la Pesta o răscoală populară care a marcat începutul revoluției maghiare. Zece zile mai târziu, la Târgu Mureș, „canceliștii” maghiari și români se întrunesc și semnează un memoriu (ce fusese redactat în 22 martie) cu revendicări adresate împăratului de la Viena. Avram Iancu a participat la întrunire, alături de Papiu Ilarian și Samuil Poruțiu.

Papiu Ilarian a declarat la adunare: „Ca român, semnez petiția cu condiția ca, în cazul în care s-ar realiza drepturile poporului și egalitatea, să se asigure tuturor națiunilor de limbă felurită din Transilvania și Ungaria existența națională și limba maternă, iar eliberarea de iobăgie să se îndeplinească fără nicio despăgubire bănească, deoarece țăranii au plătit destul…”.

Și Samuil Poruțiu a luat cuvântul: „… să nu se pretindă a fi toate numai ungurește… Pentru ce să fie chiar și Dumnezeu ungur? Să jurăm pe Dumnezeul popoarelor!” Observațiile celor doi nu au fost luate în seamă și textul memoriului nu a cuprins punctul lor de vedere. Un cancelist ungur (Urházy) i-a replicat lui Poruțiu: „Domnia ta, concetățene Poruțiu, ești de acum ungur!”[6] Avram Iancu nu putea fi de altă părere decât cea a confraților săi și probabil atitudinea colegilor unguri l-a îndurerat profund.

Silviu Dragomir scria: „Avram Iancu trebuie să fi fost unul dintre tinerii care s-au frământat deosebit de intens în zilele acestor dezlănțuiri viforoase. El se arată cu deplină înțelegere față de aspirațiile poporului maghiar și crede că este în interesul ambelor națiuni să ajungă la un acord just. Convingerea sa intimă era că în Transilvania și în Ungaria maghiarii nu-și pot asigura existența și viitorul fără români, însă nici românii fără unguri”.

În 24 – 25 martie 1848, Simion Bărnuțiu redactează un manifest, numit „Provocațiune”[7], prin care se opune deschis ideilor revoluționarilor maghiari, de unire a Ungariei cu Transilvania:

„Ungurii chiamă pe ardeleni la unire, Clujul s-au dechiarat cu mare solemnitate, cum că vrea a se uni; așa vor face și secuii, poate numai sașii nu vor vrea. Dar românii ce vor face? De la deslegarea întrebărei acestea atîrnă viața sau moartea românilor. Aici se cade să-și deschidă ochii tot românul, că acum a venit tempul, cu care de se vor folosi bine, le vor dobîndi toate, iar de se vor folosi rău, le vor perde toate, și care le-au mai rămas, adecă-și vor perde naționalitatea și cu ea toate. (…)

Noi românii nu vrem până atunci despre unirea asta cu voi ungurii a vorbi, pînă cînd nu se va pune nația română iar la vrednicia acea politică, de care o ați desbrăcat voi ungurii, secuii și sașii. Voi ați făcut asupra nații noastre cum v-au plăcut, ați pus în Aprobatele voastre cum că românii, nația cea mai veche a Ardealului, e numai suferită, i-ați scos pînă în ziua de astăzi, de la toate deregătoriile cele mai înalte.

Toate cele mai grasă vi le-ați ținut vouă, de au ajuns vreun român la vreo deregătorie, pe acela l-ați făcut să-și lase legea sa, să se lepede de maica sa, care l-au născut, l-au aplecat – și de nația sa care l-au ținut la școale cu sudoarea ei pe sama voastră. Destul, mai încolo nu vreau a vă număra păcatele, ca să nu turburăm cu pomenirea lor sărbătoarea aceasta minunată a popoarelor care o au făcut Dumnezeu domnul popoarelor, să ne bucurăm, și să ne veselim într-însa.

Astăzi răsună cuvîntul cel dulce al libertăței în toate cetățile și mîne va răsuna în toate satele. Astăzi este ziua învierii popoarelor celor moarte! (…)

Mai deunăzi zicea ungurii: învățați-ne limba, apoi vom da drepturi. Auziți fraților, la idei sucite! Cine i-au împoterit pre ei ca să lege drepturile de limbă sau unire. Nu le credeți, vreau a vă înșela; răspundeți-le, proclamați pe nația română, lăsați-o în dieta Ardealului, prin reprezentanți aleși de români, după numărul nații noastre, lăsați pe români la județele comitatelor, districtelor, scaunelor și atunci vom vorbi și noi ca nație și voi ca nație.

Încă o dată fraților! Fără nație și republica e numai un despotism afurisit; ștergerea iobăgiei, nația română ca nație română, congres național în care să ne înțelegem mai întîi despre dobîndirea acestora. Nici mai mult, nici mai puțin – aceasta mai întîi, celelalte se vor adauge; fără aceasta și raiul e iad. Afurisit să fie în veci oricare român va îndrăzni a face vreo unire pînă nu va fi proclamată nația română, ca nație primită sensu politico. Poporul român de aceea nu va vrea a ști numai dacă se va primi nația, și se va șterge iobăgia, atunci vom fi odihniți și frați cu toți. Vivat natio romano!”

În aprilie 1848, Aron Pumnul redactează apelul pentru o mare adunare națională la Blaj. În Duminica Tomii (30 aprilie) se întrunește o primă adunare, care fixează pentru 15 mai 1848 data Marii Adunări, fixând locul pe Câmpia Libertății de la Blaj. În ziua fixată, Avram Iancu sosește la Blaj, la adunare, în fruntea a zece mii de moți organizați în cete și conduși asemeni unor formațiuni militare. Mulțimea este impresionată și îi aclamă.

La Blaj, națiunea română se proclamă de sine stătătoare și se cere Dietei să nu supună la vot moțiunea de unire a Transilvaniei cu Ungaria, până când românii nu vor fi reprezentați conform cu ponderea lor, iar delegații români nu vor participa la dezbateri. Proclamația de la Blaj nu este luată în considerare de majoritatea maghiară, după cum se știe, iar în 29 mai 1848 Dieta votează unirea dintre Transilvania și Ungaria.

Atitudinea ungurilor transilvăneni, de dispreț față de idealurile și drepturile românilor majoritari, va crea un clivaj național în urma căruia, peste ceva mai mult de un an, va avea de câștigat Viena, parțial și Budapesta, în timp ce românii vor avea din nou cel mai mult de pierdut.Citeste intregul artiol si comenteaza pe Contributors.ro