Documentarul „Louis Theroux: Inside The Manosphere”: Cum se fabrică masculinitatea toxică și cum a devenit România decor pe Netflix pentru o ideologie globală

La un an după „Adolescence”, serialul care ne-a forțat să ne privim ca societate în oglindă fără filtre, documentarul „Louis Theroux: Inside the Manosphere” de pe Netflix ne întoarce, la fel de incomod, în același teritoriu. Dacă atunci ficțiunea dramatiza, cu o precizie cinică, felul în care adolescența se fărâmițează sub presiunea noilor mitologii digitale, filmul lui Louis Theroux vine să confirme că nu am învățat mare lucru. Sau, mai grav, că nici măcar nu ne pasă. 

Louis Theroux nu este foarte cunoscut în România, dar este un jurnalist respectat și premiat, format la BBC și care și-a construit reputația intrând, cu mult curaj și răbdare, în cele mai sensibile, complicate și controversate teritorii, de la Scientologie până la conflicte geopolitice sau subculturi marginale. În noul său documentar pentru Netflix, el se oprește asupra unui fenomen deja omniprezent, dar încă insuficient înțeles: manosfera.

Ce este, de fapt, manosfera?

Termenul desemnează un ecosistem online eterogen, dar coerent ideologic, care gravitează în jurul unei viziuni profund distorsionate despre masculinitate, relații, succes și putere. De la forumuri obscure până la canale virale de TikTok și YouTube, manosfera funcționează ca o subcultură digitală care promite adolescenților sens, statut și control.

În centrul acestui univers stau figuri care se autoproclamă „mentori ai masculinității”, dar care, în realitate, operează cu un amestec de pseudo-psihologie, dezinformare, cinism, resentiment și misoginie. Meritul lui Theroux pe subiectul manosferei nu este că descoperă aceste voci, ci că reușește să ajungă la ele, în intimitatea lor.

E drept, nu îi are în față pe Andrew Tate și Tristan Tate, probabil cele mai recognoscibile figuri ale fenomenului, dar ajunge să le cartografieze ecosistemul. Discută cu apropiați și colaboratori, precum Justin Waller, implicat în platforma The Real World, sau cu Myron Gaines, vocea podcastului Fresh and Fit. Apar și Sneako, care a fost marginalizat sau interzis de platformele de social media pentru discursuri radicale, ori HSTikkyTokky, exponent al aceleiași monetizări a atenției, misoginiei și hate speech-ului.

O disecție a acestei seducții toxice

Ce-l face pe Louis Theroux atât de eficient este stilul său recognoscibil: calm, aparent naiv, aparent „fraier” (cum este catalogat în documentar de HSTikkyTokky), dar devastator în consecințe. El nu confruntă frontal, ci creează spațiu pentru ca interlocutorii să se simtă suficient de confortabili ca să se exprime cât mai liber, iar acest spațiu devine, inevitabil, o capcană. 

„Dacă aș fi făcut doar lucruri bune, n-aș fi ajuns niciodată să explodez pe rețelele sociale,” îi spune HSTikkyTokky lui Theroux, când acesta îl întreabă naiv de ce nu vrea să fie o persoană bună. 

Theroux face un documentar, nu „content”. Iar această diferență produce fisuri în discursul interlocutorilor săi, obișnuiți să controleze narațiunea, să vorbească direct în cameră, ca și când ar face live stream. 

Făcând pe naivul, Theroux îi împinge să își explice propriul jargon, de la „monogamie unilaterală” la concepte inspirate vag din imaginarul din The Matrix (teoria red pill) și îi confruntă, uneori în contexte personale, în prezența mamelor sau partenerelor, cu propriile afirmații misogine. În aceste momente, siguranța performativă începe să se destrame, iar „manfluencerii”, masculii alpha ajung să arate că sunt niște personaje pline de ridicol, stupide, „cringe AF”.    

De exemplu, Myron Gaines ajunge să-i prezinte lui Theroux o teorie conform căreia dacă o femeie a avut mai mulți parteneri sexuali, ADN-ul din sperma lor rămâne în corpul ei, iar acest lucru ajunge să influențeze genetic viitorii copii, aceștia putând prezenta caracteristici ale foștilor iubiți. Nimic mai absurd. În urma documentarului, Myron Gaines și prietena alături de care apare în el, s-au despărțit. 

Alt influencer, Justin Waller, îi spune foarte sigur pe el că femeile n-au inventat nimic care s-ar putea regăsi în jurul lor, fiind înconjurați de multe clădiri înalte din Miami. Anna Connelly este creditată cu inventarea primei scări de incendiu metalice exterioare în 1887, un progres major în siguranța la incendiu pentru clădirile cu mai multe etaje. Și bineînțeles că toate acele clădiri din jurul lui Waller și Theroux erau dotate cu sisteme de detectare a incendiilor, iar în 2023 Shanya Gill, o fată de doar 12 ani, a proiectat un sistem de detectare a incendiilor mai rapid și mai eficient decât cele existente până atunci. 

Fiecare dintre influencerii care apar în documentar livrează același nucleu ideologic: lumea este nedreaptă pentru bărbați, femeile sunt manipulatoare, iar succesul se obține doar prin dominare. Însă, ce mai iese în evidență în documentarul lui Theroux, pe lângă stupiditatea și incoerența acestor influenceri, este și trauma personală profundă, pe care o neagă fiecare, deși o prezintă în fața camerei. Mulți provin din familii marcate de absența sau violența figurii paterne, iar acest lucru devine vizibil chiar și în momente intime expuse public, precum întâlnirea transmisă live pe Tik Tok de HSTikkyTokky cu tatăl care l-a abandonat. În acest punct îți dai seama că toți acești „masculi alpha” nu au avut niciodată repere stabile de masculinitate și sunt persoane care din cauza traumei personale ajung să provoace alte traume cu ajutorul algoritmilor. Nu este o scuză, ci poate un răspuns la întrebarea mai generală „de ce”. 

Documentarul Netflix expune și mecanismul economic din spatele manosferei. Nu este doar o ideologie, ci o industrie care monetizează anxietățile a milioane de tineri și îi păcălește să investească în nimic: cursuri de masculinitate sau despre „cum să devii milionar”, scheme de îmbogățire rapidă prin investiții, criptomonede, platforme de tip OnlyFans.

Theroux surprinde și tiparul ideologic recurent în manosferă: convingerea că femeile „se nasc cu valoare”, în timp ce bărbații trebuie să o dobândească; ideea că bărbatul trebuie să fie furnizorul absolut, iar femeia să accepte un rol subordonat; și existența într-un „sistem” (Matrix) care ar manipula bărbații de la vârste fragede și împotriva căruia trebuie să se revolte.

Pe acest fond, discursul alunecă adesea către forme mai largi de ură, inclusiv antisemitism, homofobie, semn că nu vorbim doar despre misoginie, ci despre o radicalizare în curs. 

În timp ce își proiectează propriile traume asupra lumii, „manfluencerii” construiesc la rândul lor un sistem – o „matrice” alternativă – care capturează milioane de adolescenți rătăciți. Și cam așa se ajunge la o generație care își face educația emoțională nu în familie sau în școală, ci pe rețele sociale, unde algoritmii recompensează exact acest tip de discurs. 

Iar aici documentarul lui Theroux devine mai mult decât o investigație: devine o oglindă. Una pe care, la un an după „Adolescence”, încă evităm să o privim cu adevărat.

România: o scenă, un simbol, un avertisment

Pentru publicul din România, unul dintre cele mai recognoscibile momente ale documentarului apare chiar în debut, când țara noastră devine fundalul perfect pentru această ideologie toxică. Pe scena festivalului Beach, Please!, în fața a zeci de mii de adolescenți, Andrew Tate este întâmpinat ca un star. Este o imagine plină de simbolism: o generație care nu mai caută modele, ci validare instantanee, găsește în Tate un exponent al succesului fără scrupule. 

Alături de fratele său, Tristan Tate, Andrew Tate a devenit probabil cel mai cunoscut exponent al manosferei globale. Iar faptul că această ascensiune s-a consolidat în România nu este deloc întâmplător. Frații Tate s-au mutat în România în principal în căutarea unui mediu mai permisiv pentru activitățile lor de afaceri, a unor taxe mai mici și a unui sistem juridic pe care îl percepeau ca fiind mai ușor de navigat, potrivit Rise Project.

Prezența lor aici, întinsă pe ani de zile, a avut consecințe reale: de la influența asupra discursului public până la interferențe în zona politică – frații Tate au susținut public candidații de extremă dreapta și exponenți ai unui discurs plin de ură la alegerile de anul trecut.

Mai mult, episodul extragerii lor din România (la momentul acela aveau interdicție de a părăsi România, după ce în 2022 au fost arestați, fiind judecați pentru viol, sechestrare de persoane și spălare de bani), pe fondul presiunilor venite din zona politică americană asociată cu Donald Trump, a tensionat inclusiv relațiile diplomatice. Investigația publicată de The New York Times a detaliat aceste conexiuni, inclusiv fascinația declarată a lui Barron Trump pentru figura lui Andrew Tate – un detaliu aparent anecdotic, dar revelator pentru amploarea fenomenului. 

Clipul cu Andrew Tate pe scena de la Beach, Please! nu este singurul prin care România e reprezentată în documentarul lui Louis Theroux. Mai apar câteva cu frații Tate dând declarații înainte de procesele din România. 

Unde greșim?

Documentarul nu oferă soluții, dar ridică întrebări incomode. Cea mai importantă dintre ele: cum ajung adolescenții să prefere aceste modele? Răspunsul nu ține doar de algoritmi sau de carisma influencerilor. Ține, în egală măsură, de un vid. Un vid educațional, emoțional și cultural. Am externalizat educația relațională către internet. Am tratat sănătatea emoțională ca pe un moft. Am ignorat semnalele de alarmă, considerând că „e doar o fază” sau „o să le treacă”. Între timp, manosfera a devenit un sistem de „formare”, unul care oferă răspunsuri clare acolo unde societatea oferă ambiguitate. Problema este că aceste răspunsuri sunt profund greșite.

Ele cultivă o masculinitate bazată pe frică și control, nu pe empatie și maturitate. Transformă relațiile în tranzacții și femeile în adversari. Și, poate cel mai grav, le promit tinerilor o fericire care nu va veni niciodată, pentru că este construită pe negarea celuilalt.

Anul trecut, într-o discuție cu Sandra O’Connor, psiholog clinician și doctor în medicină comportamentală și psihologia sănătății, pe marginea felului în care era reprezentată manosfera în „Adolescence”, ea spunea că în acest context, rolul adulților este esențial.

Mai exact, bărbații care demonstrează empatie, care vorbesc deschis despre propriile emoții și vulnerabilități, le oferă tinerilor un exemplu autentic de putere, bazat pe încredere în sine și conexiune reală cu ceilalți și îi ajută pe băieți să înțeleagă că puterea reală vine din autenticitate, nu din perfecțiune și măști de putere.

„Un ethos masculin sănătos are ca fundație ideea că împlinirea personală nu vine din „a fi mai tare” decât ceilalți, ci din capacitatea de a înțelege, de a iubi și de a se face iubit, din curajul de a-ți asuma slăbiciunile și de a le transforma în puncte forte”, spune dr. Sandra O’Connor. 

Astfel, un model sănătos de masculinitate nu înseamnă renunțarea la ideea de forță, ci redefinirea acesteia. Atunci când adolescenții au în jurul lor exemple pozitive, vor fi mai puțin tentați să adopte ideologii bazate pe dominanță și superioritate artificială. În schimb, își vor construi o identitate solidă, bazată pe respect, autenticitate și conexiuni reale. În definitiv, soluția nu este interzicerea accesului la internet sau izolarea de aceste influențe, ci, așa cum spune  dr. Sandra O’Connor, echiparea tinerilor cu instrumentele necesare pentru a naviga conștient și critic prin lumea digitală.

Reacții în presa internațională 

Noul documentar Netflix nu a trecut neobservat de presa mainstream, ci a generat reacții în multe publicații internaționale: 

The Guardian observă că Theroux încearcă o abordare mai directă decât în trecut, dar documentarul „nu merge suficient de departe”, mai ales în explorarea impactului asupra femeilor. 

În același registru, ABC News notează că filmul arată cât de extinsă a devenit misoginia online, dar „nu explică suficient daunele reale pe care le produce”.

Iar The Independent este chiar mai dur: numește documentarul un „eșec”, argumentând că stilul clasic al lui Theroux este depășit în fața unei culturi online cinice, unde orice atenție este capital .

În Esquire, concluzia este aproape brutală: influencerii „nu sunt afectați de demontarea lor, pentru că notorietatea este scopul”.

Aceeași idee apare și în The Times: economia atenției recompensează scandalul și ura, iar acești creatori nu sunt neapărat ideologi, ci oportuniști care monetizează indignarea.

În Vanity Fair, accentul cade pe valoarea investigației: Theroux reușește să arate legătura dintre traume personale, algoritmi și radicalizare, un mix periculos care explică succesul acestor influenceri.

Vogue e de părere că documentarul este captivant, dar „ușor întârziat”, într-un moment în care fenomenul fusese deja explorat de alte producții.

Însă, poate cea mai relevantă „recenzie” nu vine din critica clasică, ci din efectele produse. Un astfel de exemplu este scandalul mediatic în care Piers Morgan a părăsit în direct o emisiune după un conflict cu unul dintre influencerii din documentar, numindu-l „misogin” și „tâmpit”.