Dragostea

Circotasii ar spune ca e doar emotia revederii. Eu cred ca e ceva mai mult. E dovada ca unele sentimente nu mor niciodata. Stiam clipul de mai jos, l-am vazut acum citeva luni. Zilele astea insa a revenit in atentia lumii. E reintilnirea a doi artisti, Marina Abramovic si Ulay, doi artisti ai anilor ’70 care s-au revazut la 22 de ani dupa ce s-au despartit. Si nu s-au despartit oricum, ci dupa cite 2.500 de kilometri strabatuti pe jos, fiecare pornind de la un capat al Marelui Zid Chinezesc, intilnindu-se la mijloc, scrie Alex Mihaileanu pe blogul Subiectiv.

O poveste ciudata daca te-ai lua dupa toate normele sociale, o despartire si mai ciudata daca te-ai lua dupa modul in care s-a intimplat. Caci, la mijlocul Zidului, in 1988, cei doi si-au spus „Adio.” S-au revazut in 2010, la Museum of Modern Art (MoMA) din New York, in timpul unei „expozitii” de ei, pe care a vizitat-o si el. Momentul e emotionant, uluitor chiar, si merita vazut. Postez ambele clipuri, si pe cel cu prezentarea „neutra” a intilnirii, si pe cel cu prezentarea in care apare Ulay inainte de a o revedea. Si, zau, merita vazute ambele. Remarcati expresivitatea dincolo de emotia revederii. Si faptul ca se-nteleg din priviri, fara vorbe. Si fericirea de pe chipurile ambilor. Si stiinta ca, desi s-a incheiat, povestea lor nu se va sfirsi niciodata.

• Arta, asa cum ar trebui sa fie. Fara ipocrizie

Daca mai aveam nevoie de un semn ca m-am nascut prea tirziu, ca ar fi trebuit sa traiesc in anii aia, sau ca arta, in sine, a regresat, ori ca arta anilor ’60-’70 a fost cu mult inaintea vremurilor ei, atunci e povestea celor doi. Pentru ca eu vad arta de amorul artei, nu arta de dragul linguselii, nu ipocrizia specifica artistilor contemporani, care-si doresc sa fie pupati in fund, care nu stiu cum sa se laude mai mult sau cum sa fie in centrul atentiei.

Marina Abramovic, de exemplu, se numara printre artistii polivalenti. Pe linga ilustratie ori grafica, talent pe care l-a si folosit la un moment dat, s-a specializat in „performing arts”, de altfel, chiar s-a descris, la un moment dat, drept bunica acestui tip de arta. N-o sa povestesc cei cinci ani ai sai alaturi de Ulay, Wikipedia o face mult mai bine decit mine. Dar merita notat ca arta celor doi a fost mai degraba experimentala. Insa o arta experimentala atit de naturala a unor oameni atit de firesti.

Uitindu-ma in jur, cel putin la artistii nostri -desi, daca ne uitam si pe-afara, remarcam un orgoliu stupid sau o nevoie de recunoastere vizibila – mi se pare extraordinara modestia celor doi. Ei sint oameni, nu artisti, sint oameni care traiesc dintr-o pasiune pentru frumos. E fenomenal si, in acelasi timp, e de neinteles pentru foarte multi. Da, e adevarat, e usor sa fii modest cind iti permiti sa cumperi o cladire in Hudson, un cartier al Manhattanului, dar e mult mai greu sa ajungi sa fii modest stiind ca-ti permiti sa o cumperi dupa ce ai plecat de jos.

Arta prezentului e un regres. Si, recunosc, sint fascinat de cit de mult a regresat in ultima jumatate de secol. Era hippie a fost, poate, cel mai bun lucru care s-a intimplat omenirii. A deschis ochii lumii, a lasat loc experimentarii si a incurajat o libertate a spiritului pe care nu o mai regasim intr-o epoca a politically correctness-ului, in care prejudecatile stupide au luat locul friului liber al imaginatiei. Ne-am ramolit. Ne-am inchistat. Ne-am complacut intr-o autocenzura stupida. Ne-am limitat. Am devenit stricti cu noi insine. Nu mai experimentam. Nu ne mai permitem s-o facem. Nu ne mai sint apreciate experimentele. Publicul se teme de ele. De fapt, care public?

Ne-am timpit…

Imaginati-va ca, dupa ce ati citit despre „performance”-urile celor doi, ati vedea asa ceva intr-o galerie din centrul Bucurestiului. Citi ar urla despre obscenitate? Citi ar urla despre vulgaritate? Citi ar urla despre cit de pacatosi sint artistii? Citi ar urla despre cit de lipsita de valoare e opera celor doi, daca acum ar fi vazut pentru prima oara, desi e atit de recunoscuta acum, la zeci de ani dupa ce a fost initiata?

Si cit de ipocriti am ajuns?

Va recomand neaparat clipul de mai jos.