Educația în derivă

Sociologul Lazăr Vlăsceanu a publicat în anii 2019-2020 două volume intitulate Educație și putere (Editura Polirom, 2019-2020), care tratează pe larg, din perspectiva unei analize instituționale moderne, problemele cu care se confruntă sistemul de învățământ românesc, considerat în ansamblul său. În cele ce urmează vom prezenta pe larg principalele critici aduse de Lazăr Vlăsceanu învățământului românesc, examinând golurile și plinurile observate în analiza sa aplicată. Primul volum (2019) poartă subtitlul demascator Sau despre educația pe care încă nu o avem și se ocupă de relația existentă între sistemul de învățământ, văzut ca input social, și rezultatul final, outputul economic. Concluzia tabelelor statistice susține lipsa unui proiect de țară consistent, de aici rezultând un progres economic și un parcurs social general mediocru, România riscând să rămână în categoria țărilor blocate în venitul mediu, de sub 12,000-13,000 mii de dolari per capita anual. Etapa de țară în curs de dezvoltare se poate astfel permanentiza indefinit. Capcana venitului mediu este un concept folosit de Banca Mondială și de alte entități suprastatele, cu rol de cercetare și ajutor financiar, care analizează starea socio-economică a tuturor țărilor la nivel global. Conform lui Lazăr Vlăsceanu, România se află prinsă în acest intermundiu al dezvoltării, dar nu cel al zeităților filosofului Epicur, ci al muritorilor indeciși cu privire la viitorul lor. ,,Educația precară, inegalitățile în expansiune și creșterea economică oscilantă anual și minimă ca medie multianuală se întrețin reciproc și împreună susțin perseverența economiei românești în capcana venitului mediu” (p. 47). Câteva pagini mai târziu, Lazăr Vlăsceanu repetă ideile de-abia prezentate, la care revine de ori de câte ori are ocazia pe parcursul analizelor: ,,Mutatis mutandis, investițiile reduse în educație și prestigiul social foarte scăzut al educației din societatea românească actuală sunt generate și de inegalitățile economice și sociale mari și în creștere după 1990” (p. 50). Ceea ce se impune a fi subliniat de la început se referă la asumpțiile de fundal ale studiului despre care vorbim: Lazăr Vlăsceanu crede încă în paradigma națiunilor-stat, ceea ce este corect până la un punct, însă cu bemolul prezenței celui de-al doilea val uriaș de globalizare, în care se află prinse economiile dezvoltate și subdezvoltate în ultima treime de secol. Se poate detecta cu ușurință un patriotism civic, accentuat la tot pasul de grija pentru bunăstarea și dezvoltarea sociale ale României. Cu toate acestea, România merge încă pe mâna doctrinei statului minimal ca remediu, fără termen cert, la lunga perioadă de centralizare totalitară prin stat din perioada socialistă. Politica statului minimal, care nu se poate astfel angaja într-un proiect de țară, merge alături de sprijinirea prin orice mijloace a investitorului privat, scutit de taxe și impozite pe profit mai mari de câteva procente din cifra de afaceri, de siguranța căruia depinde, cel puțin ipotetic, corecta funcționare a legilor economiei de piață. Neoliberalismul economic și politic, larg răspândit în clasa medie și-n cea a bogaților, împreună cu aderarea României la Uniunea Europeană și NATO, limiteaza din start ambiția și pretențiile unui proiect de țară, care, de altfel, dincolo de integrarea în spațiul euro-atlantic, deja realizată, nici nu există exprimat ideatic. Elita politică a României se află din 2007 încoace în zona stand-by-ului în raport cu ideologia dominantă a partenerilor suprastatali care influențează major politica internă a statului român, erodată administrativ pe toate palierele. Prin urmare, Lazăr Vlăsceanu mizează pe o politică de dezvoltare la care statul român are misiunea să participe activ în condițiile în care premisele unui avânt dezvoltaționist sunt precare și greu de gestionat de organismele de stat și de reprezentanții politici actuali ai națiunii. În jocul competiției libere, adică în afara ingerinței evidente a statului în economie, inegalitățile sociale și dezechibrul de creștere economică între regiuni sunt constitutive României și nu numai că nu vor dispărea, dar nici nu vor înceta să crească în timp. Capcana venitului mediu trădează doar cifre accelerate și decelerate, de la un an la altul, ale creșterii economice, eliminând din parcursul național anii de criză economică, care nu depinde nemijlocit de politicile statului român. Lazăr Vlăsceanu consideră, nu tocmai în pas cu vremurile, că instituțiile de stat, controlate administrativ prin decizie politică, au datoria să intervină în dezvoltarea generală a societății, însă aceasta depinde la rigoare de mersul întreprinderilor și firmelor private, cărora același stat le permite, prin constituție și legile sale organice, un grad ridicat de libertate și autonomie a funcționării. Educația însăși, considerată depășită și blocată într-o paradigmă de funcționare învechită, se face vinovată parțial de reculul dezvoltării societății românești, doar că statul nu a avut niciodată după 1990 această sarcină de lucru, care a revenit economiei de piață. E adevărat că, din punct de vedere ideologic, rolul de paznic de noapte al proprietății private este o sarcină modestă a statului român, dar una de care se achită onorabil. Marile proprietăți sunt apărate în toate sensurile, iar acumulările de averi considerabile beneficiază de înlesniri fiscale apreciabile. În acest context al statului cu puteri reduse, Lazăr Vlăsceanu caută în educație sursa vindecării naționale de înapoiere, însă conexiunea dintre produsele educației de stat și piața liberă rămâne până la capăt suspendată în aer. Printre altele, studiile economistului Florin Georgescu, Capitalul în România postcomunistă (Editura Academiei, 2018, 3 volume) și Capitalism și capitaliști fără capital în România (Editura Academiei, 2021, 2 volume), abundă în date pe care Lazăr Vlăsceanu le-ar fi putut măcar în parte cerceta prin consultarea rapoartelor anuale ale Institutului Național de Statistică. De altminteri, informația economică este rară, generalistă și neinterpretată decât superficial de către Lazăr Vlăsceanu.

În această ordine stabilită a reperelor, sociologul român identifică o soluție de ieșire din impasul dezvoltării României în reforma învățământului național. În ambele volume, panaceul pare a fi digitalizarea educației românești, dublată de creșterea duratei învățământului obligatoriu până la 13 ani de școală (clasa pregătitoare – a XII-a) și accedarea a 40% din cohortele modale de vârstă în universități. Un capital uman educat poate corespunde cerințelor pieței mai ușor decât unul educat necorespunzător. Argumentul este justificat și rațional in abstracto. Lazăr Vlăsceanu explică rata inegalităților crescânde dintre regiunile de dezvoltare a României (pp. 98-109), dar ceea ce nu se precizează nicăieri în primul volum al studiului Educație și putere este legat de natura extragerii resurselor monetare ale statului pentru a demara un proiect de modernizare a infrastructurii școlare și a funcționării sale benefice. Populația nu poate fi taxată în exces pentru că majoritatea ei obține unele din cele mai modeste venituri pe cap de locuitor din Uniunea Europeană. Taxarea forței de muncă este deja semnificativă în România. Singura sursă de finanțare internă ar fi numai din taxarea companiilor mari și a impozitării progresive a averilor dobândite în treimea de secol recentă, însă modelul economico-politicexistent facilitează un capital mobil transfrontalier, cu investiții minime și rezultate maxime extrase din toate sferele economice, mizând pe modelul forței de muncă ieftine, inclusiv cea educată superior, și a unui nivel scăzut de fiscalitate ca factori de atracție a investițiilor străine de tipul multinaționalelor sau a corporațiilor globale. Ca un corolar de moment, ceea ce Lazăr Vlăsceanu sugerează reprezintă o modificare radicală a modelului economic românesc, declanșând o schimbare la față a status quo-ului. În plus de asta, accentul pus pe digitalizarea educației este disproporționat ca rezultat imediat. Operarea pe calculator, tabletă, smartphone etc. este deja o realitate în școlile românești urbane și, în parte, în cele rurale. Elevii sunt de cel puțin un deceniu ,,nativi digitali”. După perioada pandemiei, 2020-2022, profesorii au urmat cursuri de pregătire care să-i aducă la nivelul tehnologiei actuale și al mijloacelor acesteia de a fi utilizate cu scop didactic și pedagogic, cu toate că generațiile de profesori formați după anul 2000, care reprezintă actualmente o proporție considerabilă (și în lentă creștere numerică) de cadre didactice active, dețin competențe medii și superioare de folosire a tehnologiei digitale în mod curent. Un alt aspect pe care analiza lui Lazăr Vlăsceanu nu-l relevă cuprinde rezultatele digitalizării: oare elevii care ar învăța la țară sau la oraș cu ajutorul tehnologiei ar obține rezultate superioare la examenele naționale sau Bacalaureat? Având în vedere că 90% dintre aceștia sunt digitalizați corespunzător, iar rezultatele la testele PISA, dar și la cele organizate de Ministerul Educației, coincid în tabloul sinoptic final, este de la sine înțeles că motivele rezultatelor modeste sunt altele decât cele rezultând din absența digitalizării sau a uneia scăzute. Reformele care au avut loc până acum în sistemul de învățământ românesc nu sunt, pentru a cita direcțiile politicilor publice existente, nici pragmatic-critice, întrucât nu rezolvă marile dizarmonii din educație, nici idealist-transformatoare, pentru că abandonarea pripită și agresivă a sistemului clasic din școala românească – perspectivă care îi surâde anacronic sociologului Lazăr Vlăsceanu – a avut loc deja încă din anii 2000-2010, fără ca un alt model fezabil să-i ia locul. Și atunci de ce elevii români nu învață mai mult sau mai bine în așa măsură încât școală să rămână un ascensor social personal și o sursă de dezvoltare a României?

Lazăr Vlăsceanu ne oferă indirect răspunsul: lipsa de motivare rezidă în crizele succesive de pe piața muncii. Veniturile din salarii s-au polarizat în ultimele decenii peste tot în lume, jumătate din populația în putere fiind angajată în munci precare, pe salarii de subzistență, de multe ori temporar, cifra reală a șomajului fiind în realitate mult mai mare decât statistica raportată oficial (pp. 135-149). Or, o școală care duce la stagnarea nivelului de trai și la șomaj nu poate funcționa decent. E cazul învățământului românesc, corelarea dintre cele mai slabe rezultate școlare și cele mai sărace comunități constatându-se a fi ridicată în România. În loc să observe și să accepte informațiile pe care singur le pune la dispoziție, din care rezultă emigrația ridicată a românilor pe fondul dezindustrializării, a penuriei de locuri de muncă sau a salarizării scăzute în ultimii 20-25 de ani, Lazăr Vlăsceanu caută și, desigur, găsește în malformațiile învățământului de stat românesc, pe care autorul îl descrie corect în laturile sale deficitare, însă adesea jurnalistic, fără studii de caz serioase la care să facă trimitere, cauza finală a capcanei venitului mediu din România, formulă agreată de autor pentru subdezvoltarea și polarizarea sociale, ambele în dinamică ascendentă. Nici digitalizarea educației nu lipsește ca metodă de îmbunătățire a nivelului de trai, cu toate că o clasă de angajați care știe să utilizeze convenabil programe și aplicații diverse nu înseamnă evadarea din munca rutinieră și prost remunerată. Trecerea de la asamblarea pe banda de producție la manevrarea mecanică a unor simboluri grafice pe touchscreen nu corespunde unei remarcabile dezvoltări sociale, ci, în cel mai bun caz, unei revoluții tehnologice. Cele două nu se suprapun până la identificare. Cei mai mulți angajați nu fac în prezent muncă de creație digitală sau tehnologică orginală în societățile dezvoltate. Inginerii IT sunt în creștere ca pondere a salariaților, însă aceștia nu se pot substitui întregii forțe de muncă a viitorului. Locurile de muncă de masă din centrele capitalului global depind în continuare de practici rutiniere și abia de ating o complexitate medie, adaptate natural la educația nativ-digitală a tinerelor generații, incluzând aici și pe cele de vârstă mijlocie, de până în 50 de ani. De ce este de părere Lazăr Vlăsceanu că digitalizarea educației din România ar produce de la sine un val de bunăstare de mult așteptat? Aceasta este o credință facilă a autorului și nimic mai mult de atât.

Din păcate, când sociologul se ocupă de subiectul autonomiei individuale și a literațiilor (primară, culturală și științifică, digitală), de care trebuie să dea dovadă viitorul cetățean (pp. 161-171), cantitatea de rumeguș textual generalizator crește simțitor. Decuplarea de la întrebarea centrală ,,ce meserii și locuri de muncă corespund unui subiect educat mediu din viitorul apropiat?” este nu numai totală, ci și intenționată. Lazăr Vlăsceanu taie orice legătură între educația livrată de statul-națiune și piața locurilor de muncă europenizată, considerată, cum altfel?, imprevizibilă și deloc staționară, așa cum am băgat cu toții de seamă din 1990 până în prezent. Elegia pentru cultura și educația națională de la finele volumului întâi se încheie brusc într-o serie de analize SWOT din care referentul sociologic real aproape că absentează cu desăvârșire din punct de vedere al demonstrației științifice dorite. Dezideratele optimiste și evitarea catastrofei sistemice punctează discordant reflecțiile lui Lazăr Vlăsceanu.

În volumul al doilea, Sau despre educația pe care am putea s-o avem (2020), sociologul român intră în amănunte cu privire la învățământul românesc prezent. Lazăr Vlăsceanu caută o explicație pentru faptul că ,,sunt prea mulți elevi care părăsesc școala de timpuriu sau care nu ating exigențele școlare minime de pregătire” (p. 13), în ciuda faptului că modelul românesc, inspirat din cel francez și cel german de acum un veac, este axat pe rigorismul pedagogic, necultivând individualismul progresist nord-american. În realitate, rigoarea pedagogică nu mai constituie numitorul comun al sistemului de învățământ românesc din anii 2020-2030. Criticile cu bătaie lungă sunt frecvent nespecificate. Orice societate tolerează grade diferite de ilegalitate și nepotism, ambele făcând parte din reproducția socială normală, dar cea românească pare a depăși intuitiv, nu și demonstrativ, dozele rezonabile ale unei societăți în curs de dezvoltare. ,,Deocamdată, în societatea și educația românească principiul este constituțional și afirmat legal, dar educațional este întru totul ignorat și nerealizat. Suntem mai degrabă o societate a nepotismului, paternalismului, discriminărilor și inegalităților, o societate în care originea socială a copiilor, tinerilor și adulților dirijează distribuția privilegiilor, recompenselor și pozițiilor sociale. O astfel de stare socială este legal, moral și politic intolerabilă” (p. 19). Poate acestea să fie cauzele din spatele amendamentelor și modificărilor juridice de ordinul sutelor la legile educației din anii 1995 și 2011, rectificări guvernate probabil de încețoșate ,,interese sectare” (p. 20). Din nou, constatăm lipsa substanței empirice și a clarității obiectului vizat din spatele acestor generalizări. De asemenea, Lazăr Vlăsceanu invocă necesitatea unui proiect național de educație în România, însă când se încearcă definirea atributelor naționale se ajunge ușor și destul de circular la valorile europene, care sunt, într-adevăr, democratice, liberale, multiculturale și tolerante de cel puțin trei sferturi de secol. Nu credem că reiterarea principiilor fundamentale ale Uniunii Europene ajută prea mult la definirea culturii naționale, care, până de curând, nu a îmbrățișat aceste valori, diferite încă de cele recesive și de lungă durată din spațiul românesc, același în care, deunăzi, se declama nestingherit în spirit naționalist-ceaușist.

Lazăr Vlăsceanu nu se mulțumește doar cu o discuție de principii, dar nici nu o depășește cu adevărat. Acesta repetă acuza adesea întâlnită în spațiul public a centralizării și uniformizării sufocante a școlii românești. Acestea există, fără îndoială, însă numai administrativ, sub forma unor rapoarte birocratice, dar realitatea din teren, atât de accidentată și denivelată, ne arată altceva: lipsa de omogenitate a învățământului românesc este, de fapt, frapantă. Școlile deservesc altfel comunitățile, deși servesc la fel, într-un cuvânt, birocratic, autoritățile superioare ierarhic, abilitate să le controleze. Lazăr Vlăsceanu consideră că organizațiile de părinți merită de la sine să fie implicate mai adânc în viața școlară, oferindu-li-se dreptul de a interveni în selecția profesorilor, în gestionarea bugetelor publice din școli și în regulamentele interne de organizare și funcționare a unităților școlare, de parcă apetența spre corupție și lipsa de meritocrație din instituțiile de stat, deplânsă cu câteva pagini mai devreme, nu ar fi cutume sociale larg răspândite în România, inclusiv în selectarea resursei umane în mediul privat. O descentralizare accelerată ar fragmenta și mai mult sistemul de învățământ românesc: prea multe școli ar fi în numai câțiva ani controlate de dinastii și familii de angajați la stat, așa cum se întâmplă deja în unele universități românești, fără ca, într-un fel sau altul, calitatea actului didactic să crească sau rezultatele educației să devină observabile în altă notă decât cea cunoscută deja din sistemul universitar de stat. Rezultatele slabe ale descentralizării s-ar perpetua pe spezele bugetului de stat, în același mod ca-n actualul sistem de funcționare, centralizat financiar și procedural, nu însă și sub forma outputurile sociale, care diferă enorm prin rezultatele primei treimi ierarhice față de cea de la bază.

Lazăr Vlăsceanu evidențiază, pornind de la literatura bogată de specialitate existentă, necesitatea unei colaborări între creșe și grădinițe în educația copilăriei timpurii pentru reglarea diferențelor sociale și culturale (de la masa vocabularului la socializarea primară) care există între copii în momentul integrării în învățământul școlar de masă. Argumentația sa constă într-un conspect metodic și la zi din studii occidentale. ,,Curba este descrescătoare urmând ritmul înaintării în vârstă: rentabilitatea investiței este maximă în primii 0-3 ani și 4-7 ani și minimă la vârstă adultă. Implicația acestei demonstrații este importantă și pentru modul de alocare a investițiilor publice în educație. Cele mai eficiente investiții sunt cele pentru educația timpurie. Cu cât sunt mai mari investițiile în dezvoltarea abilităților cognitive și lingvistice, de fapt a personalității integrale a copilului în vârstă de 0-7 ani, cu atât ajung să fie mai reduse cheltuielile de mai târziu pentru recuperarea copiilor din mediile dezavantajate a căror dezvoltare a fost întârziată sau pentru recuperarea copiilor ale căror abilități au fost întârziate în dezvoltare” (p. 43). O pagină mai târziu, Lazăr Vlăsceanu opinează cu privire la ,,pierderea socială” de după 1990 a creșelor și grădinițelor arondate întreprinderilor economice. Aceste unități de producție intraseră în faliment, iar, în prezent, industria grădinițelor private, al cărei boom s-a declanșat după 2010, acoperă nevoile acelei fracțiuni din clasa medie care lucrează și poate achita taxele de școlarizare. Ce nevoie mai este în economia de piață ca statul să-i ajute pe șomeri sau pe cei cu venituri mici, ai căror urmași nu pot merge la creșe și grădinițe publice (pp. 49-51), pentru că statul minimal nu investește prin definiție bani suficienți în proiecte de coeziune și integrare socială, cum se întâmplă la scară națională în România? Statul român se ocupă numai la limita de jos de nevoile societății românești, liberă să se autoadministreze pe model capitalist, indiferent de efectele macroeconomice dezastruoase. Acesta este consensul ideologic dominant. În ciuda picajului demografic din anii 2000-2020, rețeaua de creșe și grădinițe de stat din marile orașe nu face față cerințelor de acces ale tinerilor părinți. Este nevoie de investiții în construirea de noi creșe și grădinițe pe care bugetele locale nu le pot acoperi, în vreme ce ajutorul financiar de la centru întârzie. Zonele sărace, depopulate de emigrație, vor crește în România, în vreme ce imigrația va deveni o urgență în marile orașe. Indiferent dacă preșcolarul achiziționează noi cunoștințe sau/și se dezvoltă în libertate prin descoperire personală, baza materială publică se află în suferință pentru urgențele la zi ale acestei categorii de copii.. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contribuotrs.ro