Efectele negative ale suprimării gratuităţii la medicamentele vândute în România (1952)
Abordarea în mod critic a surselor de informaţii şi analiză, edite şi inedite, permite înţelegerea complexităţii fenomenelor istorice, precum şi limitele cu care se confruntă istoricii care se străduiesc să fie obiectivi în operele lor, însă nu deţin întotdeauna toate informaţile necesare pentru a descrie şi a analiza evenimentele şi personajele la care se referă. Limitele respective trebuie să fie explicate publicului, cu exemple clare, deoarece miturile şi reprezentările eronate ale evenimentelor istorice pot să creeze probleme de înţelegere a adevărului istoric, iluzii false şi chiar manifestări agresive în societate. Spiritul de dreptate în analizele ştiinţifice trebuie să fie însoţit în mod permanent de o abordare critică a surselor, de dorinţa de autoperfecţionare a istoricilor şi de capacitatea acestora de a-şi recunoaşte greşelile şi de a reveni în ediţiile ulterioare ale operelor lor pentru a-i informa pe cititori despre problemele din propriile creaţii ştiinţifice.
Pentru a ilustra chestiunea aceasta am ales, mai întâi, un exemplu din cartea profesorului emerit Michael Shafir „România comunistă (1948-1985). O analiză politică, economică şi socială”. Volumul a fost publicat mai întâi în limba engleză, în anul 1985, sub titlul „Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulated Change” (Lynne Rienner Publishers, Boulder, Colorado, S.U.A., 232 de pagini). Versiunea în limba română a apărut în urmă cu doi ani la Editura METEOR PRESS, cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.
Exemplu ales este următorul: „Cu siguranţă, n-a fost întâmplător faptul că trei dintre cei promovaţi în Biroul Permanent, în ianuarie 1977, erau rude cu Ceauşescu: soţia sa, Elena, cumnatul său, Verdeţ, şi Corneliu Burtică, posibil (New York Times, 30 mai 1982) un nepot al preşedintelui. Un alt cumnat, Manea Mănescu, fusese membru al Biroului de la înfiinţarea acestuia, deţinând şi funcţia de prim-ministru între martie 1974 şi martie 1979, când a demisionat din motive de sănătate. El a fost înlocuit de Verdeţ, care a ocupat funcţia până în 1982. (Aceste informaţii s-au dovedit ulterior a fi fost eronate. Nu au existat legături de rudenie între familia Ceauşescu şi Verdeţ, Burtică şi Mănescu. Primii doi urmau, de altfel, să fie îndepărtaţi din conducere.)”.
În prefaţa în limba română a cărţii sale, profesorul emerit Michael Shafir a precizat astfel: „Ce nu am făcut (sublinierea autorului – n.n.) în prezenta re-editare a fost să schimb ceva acolo unde am considerat că greşisem. „Factologic” vorbind, recitind cartea după atâţia ani, am fost surprins să constat că „stă în picioare” şi azi. Dar pe ici-colo am înregistrat câteva (surprinzător de puţine) erori. Ar fi fost facil (dar necinstit) să le elimin sau să le rescriu. Am preferat, acolo unde e strict necesar, să indic acest lucru în paranteză, în aldine. În felul acesta, cititorul va constata şi care au fost limitele (sublinierea autorului – n.n.) unei documentări realizate, în întregimea ei, departe de graniţele ţării”.
Aşa se scrie o carte de istorie în mod cinstit şi cu bună credinţă.
În acelaşi volum, profesorul Michael Shafir a amintit o concluzie publicată în anul 1967 de profesorul Stephen Fischer-Galaţi, în volumul „The New Rumania: From People’s Democracy to Socialist Republic”: „indiferent de motivele oficiale ale îndepărtării lui Pauker, Luca şi Georgescu de la putere în 1952, motivele reale sunt legate doar de lupta pentru controlul partidului”. Şi în acest caz este vorba despre o limitare obiectivă a cercetării istorice deoarece Stephen Fischer-Galaţi şi Michael Shafir nu aveau acces în anul 1967, respectiv în anul 1984 la documentele existente în arhiva Partidului Comunist Român pentru a face o nuanţare a concluziei profesorului american de origine română. Cuvântul „doar” este nepotrivit şi restrânge concluzia generală la un singur punct de vedere. Un prieten foarte bun, istoric, ne spunea în urmă cu 15 de ani: „Petrică, pune şi un bemol la concluziile tale!”. Documentele inedite existente în diferite arhive pot să infirme mărturiile unor martori oculari şi ale unor contemporani ai evenimentelor, chiar dacă ei sunt şi istorici consacraţi. Iar dacă modificăm aria de cercetare ştiinţifică în alte direcţii putem să ajungem, de exemplu, fără să vrem, şi la concluzia generală că Nicolae Ceauşescu a încercat să salveze comunismul în România, în timp ce Ion Mihai Pacepa, general comunist notoriu, a fost mai modest şi şi-a propus să se salveze singur.
Revenind la concluzia lui Stephen Fischer-Galaţi, putem să spunem faptul că existat o concurenţă la vârful sistemului de conducere comunist, însă grupul pe care l-a analizat nu era alcătuit din îngeri. De exemplu, la reuniunea din 10 octombrie 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R. au fost respinse cererile legitime ale unor persoane pentru a primi pensii. La acea şedinţă, prezidată de Ana Pauker, a avut loc următoarea discuţie: „8) Problema pensionării foştilor moşieri etc.
Tov. [Lothar] Rădăceanu: Foşti moşieri etc. vin şi cer pensie. Cred că nu este just să le dăm, însă trebuie să luăm o poziţie, fie că au situaţie materială şi atunci nu primesc, fie că îi încadrăm ca duşmani ai regimului democrat şi nu au drept la pensie. Nu pot munci fiindcă sunt oameni de 60-70 de ani. Trebuie să ştim să nu le mai cercetăm situaţia materială.
Tov. [Vasile] Luca: Sunt duşmani de clasă. Trebuie atrasă atenţia Sfaturilor Populare că s-au făcut abuzuri, oameni săraci au fost scoşi şi o serie de bandiţi, duşmani ai regimului primesc pensii”.
Ministrul de Finanţe a invocat un motiv ideologic pentru a justifica abuzul pe care comuniştii îl săvârşeau în cunoştinţă de cauză. Mai mult decât atât, Vasile Luca a afirmat la 28 ianuarie 1949, tot la o reuniune a Secretariatului Comitetului Central, astfel: „Sunt elemente între ei (greco-catolici – nota Petre Opriş) care ar face o mişcare de separare de Papa. Pe de altă parte să lovim materialiceşte în duşmanii dintre popi, să fie scoşi din salariu, iar bandiţii să fie ridicaţi (de organele M.A.I. – nota Petre Opriş) (subl.n.)”.
Gând la gând cu bucurie, ar fi putut spune în acele clipe patriarhul Justinian Marina, dacă ne gândim şi la epistola pe care acesta a trimis-o la 27 mai 1952 lui Gheorghe Gheoghiu-Dej – exact în ziua în care a avut loc „excomunicarea” lui Vasile Luca şi a lui Teohari Georgescu (ulterior şi a Anei Pauker) de la conducerea Partidului Muncitoresc Român. La fel ca Moise, patriarhul Justinian Marina a încercat atunci să separe apele, însă el a împărţit persoanele supuse represiunii comuniste în „ai noștri să nu sufere” (punctele 1, 2, 4 și 5 din scrisoarea respectivă) și „ai lor să fie prigoniți” (punctul 3). Trist, foarte trist. Și toți erau români. (Vezi Petre Opriş, Problemele lumeşti semnalate de Patriarhul Justinian Marina lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi o rugăminte personală (27 mai 1952), în contributors.ro, luni, 22 august 2022).
Şi dacă am ajuns din nou la anul 1952, menţionat de profesorul Stephen Fischer-Galaţi în concluzia din cartea sa (şi reamintită de către profesorul Michael Shafir), este corect să subliniem faptul că nici unuia dintre aceştia nu i s-a permis accesul la documentele reuniunii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. desfăşurate la 13 martie 1952. La acea şedinţă, Teohari Georgescu şi Ana Pauker s-au opus criticării vehemente a lui Vasile Luca pentru greşelile săvârşite de acesta în procesul de pregătire şi desfăşurare a reformei monetare care se încheiase.
Chiar la începutul reuniunii (ora 18.00), Emil Bodnăraş a solicitat şi i s-a permis să prezinte primul o concluzie privind abaterile fostului ministru de Finanţe. Ministrul Forţelor Armate se confrunta atunci şi cu o altă problemă: locotenentul-major Dumitru Piţurcă (comandant adjunct al Regimentului 190 Bombardament de la Braşov, locţiitor pentru zbor al comandantului), plutonierul radiotelegrafist Eugen Horhoianu, sergentul Gheorghe Ciurea (mecanic de bord), locotenentul Ioan C. Ghinea şi locotenentul-major Ioan Bucur (medicul unităţii) au efectuat la 13 martie 1952 un zbor ilegal de la Braşov până la Belgrad cu un avion „Heinkel-111 H6” (cu numărul matricol 53). Putem presupune că atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi ministrul Forţelor Armate ştiau despre evenimentul grav înregistrat la Regimentul 190 Bombardament în acea zi şi Emil Bodnăraş a părăsit în grabă şedinţa de partid de la Bucureşti pentru a ajunge la Braşov.
Revenind la cazul Vasile Luca, primele acuzaţii împotriva sa au fost prezentate de Miron Constantinescu participanţilor la şedinţa din 19 februarie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Apoi, în şedinţa plenară a C.C. al P.M.R. din 26-27 mai 1952, fostul ministru de Finanţe a fost acuzat de sabotare a reformei monetare aplicate în România la 28 ianuarie 1952. Atunci i s-a reproşat că i-a protejat pe ţărani în defavoarea muncitorilor nemulţumiţi de preţurile foarte mari existente la produsele agro-alimentare vândute în pieţele din întreaga ţară. La aceeaşi reuniune, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au fost criticaţi pentru „împăciutorism faţă de devierea de dreapta a lui Vasile Luca” deoarece, la şedinţa din 13 martie 1952 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., au încercat să formuleze circumstanţe atenuante în favoarea fostului ministru de Finanţe. În acelaşi timp, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Ana Pauker au dovedit că sunt incapabili să-i convingă pe ţăranii din România, inclusiv prin forţă, să cedeze către stat cea mai mare parte din producţia agricolă obţinută în anul 1951 şi să primească în schimb sume derizorii în moneda nouă, devalorizată.
Această descriere a evenimentelor poate să fie interesantă pentru publicul care doreşte să cunoască spiritul în care s-au desfăşurat şedinţele la vârful puterii politice din România în prima parte a anului 1952 (şi nu numai) şi ce fel de tensiuni psihologice puteau să apară la reuniunile la care participau liderii comunişti. Scrisoarea inedită pe care o edităm în continuare este un exemplu în acest sens. Din aceasta aflăm că dr. Vasile Mârza era nemulţumit deoarece, în seara zilei de 20 martie 1952, probabil în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Miniştri la care a participat şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, nu a explicat cum trebuie problemele cu care se confrunta în calitate de ministru al Sănătăţii şi soluţiile pe care le-a propus pentru rezolvarea lor.
Epistola doctorului Vasile Mârza ne dezvăluie, printre altele, faptul că reforma monetară care a fost aplicată în România la 28 ianuarie 1952, sub conducerea lui Vasile Luca, a fost însoţită de o măsură impopulară, care îi afecta pe cetăţenii ţării: suprimarea gratuităţii la medicamentele vândute în România. Mai mult decât atât, ministrul Sănătăţii a afirmat că ştia despre situaţia pachetelor cu medicamente străine care ajungeau în România şi despre faptul că „Din cei 10% care îi luam noi tratam activiştii noştri de partid, vârfurile administrative ca să-i scutim să meargă la speculanţi (subl.n.)”. Apare în acest fel, din nou, ceea ce am semnalat şi la scrisoarea din 27 mai 1952 a patriarhului Justinian Marina: „Noi” vs. „Ei”, „Puritanii vs. „Păcătoşii”.
Asemenea detalii nu aveau cum să fie ştiute în anul 1967, respectiv în anul 1984, de către profesorii Stephen Fischer-Galaţi şi Michael Shafir deoarece, repetăm, aceştia nu au avut acces la arhiva Partidului Comunist Român. În consecinţă, concluziile din volumele publicate de către cei doi profesori trebuie analizate în contextul epocii în care au fost elaborate şi în funcţie de sursele de informaţii la care au avut acces în acei ani.
Scrisoarea dr. Vasile Mârza, ministru al Sănătăţii, adresată lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, privind efectele suprimării gratuităţii la medicamentele vândute în România şi situaţia pachetelor cu medicamente străine care soseau în România (Bucureşti, 21 martie 1952).
Iubite tov. Gheorghiu-Dej,
M-am hotărât să vă scriu deoarece n-am fost şi nu sunt mulţumit de felul cum am pus problemele [i]eri seara, la Consiliu şi nici de explicaţiile pe care le-am dat.
Îmi permit să vă pun în scris ceiace trebuia să spun [i]eri seara. Tov. Teohari a pus mai bine problema gratuităţilor decât mine. Dumnealui a arătat că are două părţi: reducerea gratuităţii la policlinici şi preţul mare a taxelor care apasă la noi în ţară medicamentul. Problema just ar fi trebuit să fie pusă de mine astfel: reducerea gratuităţii trebuie să meargă paralel cu reducerea preţului unor medicamente de mare consum în masa muncitorului pentru ca el să vadă că, în anumite bole (sic!) care-l lovesc pe el şi familia sa, poate face faţă cu actualul său salar, fără să se simtă. Să vă dau două exemple: o pneumonie, boală frecventă pentru muncitor, se tratează azi cu penicilină. Trebuesc circa 3 milioane de unităţi. Cu penicilina boala este curmată din prima zi, nu oboseşte organismul şi boala nu are vreme să-l epuizeze. Pneumonia se poate vindeca şi fără penicilină, dar convalescenţa este lungă la adulţi 1-2 luni, organismul este f. slăbit, şi la mulţi se redeschid procese vechi de tuberculoză sau pe terenul slăbit se instalează tuberculoză. Nici pentru producţie, chiar dacă nu se tuberculezează, nu este bun decât după 1-2 luni. Pe când dacă se face penicilină boala cade în câteva ore şi poate relua serviciul peste câteva zile.
Noi cumpărăm penicilină din Uniunea Sovietică. Plătim o fiolă de 200.000 unităţi 40 copeici. Dar o vindem cu 28 lei noi. Pentru un tratament un muncitor trebuie să scoată în 24 ore, deci deodată 250-300 lei noi. Dacă nu-i are nu se tratează. Consecinţa este că sănătatea sa şi producţia sufăr (sic!).
Vă dau un al doilea exemplu: ulcerul de stomah (sic!). Se preconezează (sic!) tratamente diferite.Voi lua unul, acel cu histidină (fiole). Noi fabricăm fiole de histidină. Ne costa anul trecut o cutie cu 10 fiole 155 lei vechi şi o vindeam cu 2000 lei vechi. Pentru un tratament trebuesc 2-3 cutii. Bolnavii de ulcer (care beneficiază de histidină), faţă de preţul ei ridicat, preferă să n-o cumpere.
Boala se agravează şi poate să ajungă la operaţie. Pe ulcerele de stomah (sic!) vechi se mai desvoltă câteodată şi un cancer.
Alt exemplu. un inginer, fost coleg cu mine, evidenţiat azi în muncă, mi-a vorbit anul trecut de cazul său. Pusese deoparte 70.000 lei (vechi) cu nădejdea că va mai strânge ceva ca să-şi facă o casă. I s-a îmbolnăvit nevasta de colită. În 3 săptămâni s-au topit toţi banii şi a mai făcut şi datorii cumpărând medicamente.
Ce propun eu concret. Ca împreună cu Ministerul de Finanţe să revizuim taxele de lux care s-au pus la medicamente, să alegem un grup de 15-20 medicamente uzuale şi la acelea să scădem preţul masiv, urmând ca să putem asigura printr-o vânzare mai mare creşterea producţiei medicamentelor [i]eftinite aşa, încât să aducem totuşi venituri statului să nu dezechilibrăm bugetul, ci din contra să-l ajutăm.
În ceea ce ne priveşte noi putem pregăti lucrarea în câteva zile. Dacă Dvs. daţi dispoziţiuni tov. Petrescu Dumitru s-o discute cu noi, atunci în 7-10 zile o putem prezenta Consiliului de Miniştri. Am apărea atunci concomitent cu scăderea gratuităţii şi scăderea preţului la medicamentele de mare consum printre salariaţi şi muncitori.
Frământarea pe care a produs-o suprimarea gratuităţii la medicamente în Ianuarie şi Februarie s-ar micşora mult şi am avea un câştig şi politic – mărind puterea de cumpărare a salar[i]ului – şi financiar şi economic – mărind producţia şi circulaţia de medicamente.
Aşa trebuia să pun [i]eri problema. V-aş ruga să vă gândiţi la cele scrise de mine şi să hotărâţi. Mi-ar face mare bucurie dacă aţi lua în serios propunerea mea. Şi în URSS gratuitatea la policlinici s-a suprimat în 1933 (deci după primul plan cincinal şi după lichidarea chiaburimei) şi a fost însoţită de o scădere a preţului medicamentelor.
*
A doua problemă pe care vreau s-o ridic în faţa Dvs. este aceea relativ la „cârdăşia cu speculanţii”.
INTERVIURILE HotNews.ro