Efigii ale unui cosmar istoric (Humanitas, 2015)

Mai merită să medităm la ceea ce Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici identifică drept “o idee care ne sucește mințile”? Chiar faptul că acești admirabili intelectuali critici folosesc timpul prezent este de-acum un răspuns. Dar meditația are nevoie de argumente dacă vrea să se sustragă condiției solipsiste. În volumul de față, care va fi urmat de alte două, mă ocup de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945. Mă interesează cum s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, cine au fost exponenții ei. Cititorul va găsi așadar aici portretele liderilor PCR și ale premierilor, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Nu mă ocup de Petru Groza pentru că el nu a fost un membru al elitei comuniste, ci instrumentul de tip fellow traveller al acesteia. Explorez principalele instituții comuniste, între care, în primul rând partidul, aparatul de propagandă, poliția secretă.

Crimele securiste nu au fost (doar) abominabile acțiuni sadice. Călăii puneau în practică preceptele a ceea ce un gânditor politic (Kostas Papaïoannou) a numit ideologia rece. O carte de Maurice Merleau-Ponty care a provocat furtunoase discuții în anii ’50 se intitula “Humanisme et terreur”. Problema filosofului francez era legată de rolul violenței în aventura spiritului revoluționar modern și de raporturile extrem de complicate dintre scop și mijloace. Chestiunea nu era una pur teoretică, ci privea destinele a milioane de oameni deveniți subiecți ai “marelui experiment”. Nonconformiștii, inadaptabilii, “dușmanii obiectivi”, grupurile “condamnate de istorie”, toți trebuiau amuțiți, excluși, eliminați, anihilați.

Au trecut mulți ani până când, în august 1968, Jean-Paul Sartre avea să admită că scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru atingerea sa. Este ceea ce Merleau-Ponty, despre care a scris recent Marius Stan un excelent eseu, recunoștea în altă carte importantă, “Les aventures de la dialectique”. Nu mai vorbesc de Albert Camus care rupsese cu Sartre și Simone de Beauvoir tocmai pentru că nu înțelegea să participe la sacralizarea violenței teroriste a bolșevismului.

Imperativul dictaturii proletariatului a fost, în viziunea lui Lenin, cheia de boltă a socialismului marxist. Nu conta pentru fondatorul bolșevismului că Marx se referise doar în treacăt la acest concept, că în cosmologia sa politică altele erau noțiunile cardinale. Lenin a fetișizat și a absolutizat ceea ce se găsea la Marx într-o formă neconceptualizată, necristalizată, o intuiție mai degrabă decât o teorie legată de eșecul Comunei din Paris. Pentru a salva revoluția, aveau să scrie Lenin și Troțki, toate mijloacele sunt permise. O logică a eficienței istorice în care noțiunile de Bine și de Rău erau abandonate fără urmă de regret. Idealismul revoluționar era de fapt un infinit cinism. Numai astfel putem înțelege contactele bolșevicului Karl Radek în Germania, la începutul anilor ’20, cu diverși proto-naziști ori Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la Kremlin, în prezența lui Stalin, pe 23 august 1939. (…)

Se uită adeseori că totalitarismele (comunismul, fascismul, islamismul revoluționar) sunt ideologii moderne. Comunismul conține în chiar substanța sa vitală mitul progresului istoric pe care îl împărtășește cu liberalismul, lucru observat de gânditorul politic John Gray. De aici și dificultățile liberalilor de a detecta originile totalitarismului comunist într-o versiune exacerbată și în fond denaturată a ideologiei Luminilor. Aș mai spune ceva, în încheierea acestor reflecții. Criminalitatea regimurilor comuniste a fost legată tocmai de convingerea că au Istoria (evident cu majusculă, absolutizată, divinizată) de partea lor. În momentul în care Ceaușescu folosea Securitatea, o instituție criminală, pentru atacurile teroriste împotriva postului de radio “Europa Liberă”, el acționa ca un veritabil leninist. În egală măsură, recursul la violență, la teroare, este proba disperării istorice, a unei insecurități pe cât de chinuitoare, pe atât de greu de surmontat.

Cu foarte puține excepții, textele reunite în această carte, precum și din volumele ce urmează să apară, au fost publicate pe platforma “Contributors” și pe pagina principală a portalului “HotNews”. Le mulțumesc lui Lucian Popescu, Cristian Pantazi și Dan Tăpălagă pentru deschiderea generoasă pe care mi-au dovedit-o necontenit. Gabriel Liiceanu și Lidia Bodea au îmbrățișat proiectul cu acea pasiune care face din conlucrarea cu ei o delectare. Ideea separării unui manuscris inițial cam monumental în trei cărți a fost a lui Gabriel Liiceanu. Coordonatorul acestui proiect, bunul meu prieten Marius Stan, și cu mine am consimțit că este mult mai firească această diviziune tematică și cronologică pe baza căreia cititorii vor lua mai întâi contact cu figurile influente ale timpurilor represiunii.

Unele articole au fost scrise împreună cu Marius Stan. Așa cum există acum, volumul, primul, cum ziceam, dintr-o trilogie, este în mare măsură creația sa. Ne unesc valori și idei comune, împărtășim o perspectivă despre totalitarism inspirată de scrierile Hannei Arendt, Monicăi Lovinescu și Nadejdei Mandelștam, ale lui Isaiah Berlin, Albert Camus, Robert Conquest, Virgil Ierunca, Arthur Koestler, Leszek Kołakowski, Tony Judt și Robert C. Tucker. Îi mulțumesc pentru tot ce-a făcut, face și va face întru reușita atâtor proiecte comune.

Textul de mai sus este un fragment din prefața noii mele cărți (volum coordonat de Marius Stan) care se va lansa, la standul Humanitas, la Bookfest, sambătă 23 mai, la ora 7.m. Multumiri cordiale redactorului cărții, Cătălin Strat. Văd această lucrare ca o contribuție la dezbaterea dezinhibată a istoriei recente, deci o intervenție, deschis și asumat civic-liberală, in direcția a ceea ce Jürgen Habermas numeste utilizarea publică a istoriei (the public use of history).

În Efigii ale unui coşmar istoric, carte gândită ca o galerie a portretelor în clarobscur, în care apar magnații vechiului regim, Vladimir Tismăneanu este interesat de caracterologia epocii totalitare din România de după 1945 şi de felul în care s-a construit eșafodajul puterii și, mai ales, de exponenții ei. Cititorul va găsi, așadar, aici portretele liderilor PCR și ale premierilor comunişti, membri ai formațiunii politice care a monopolizat puterea, îndeosebi după alegerile măsluite din noiembrie 1946. Construind din biografiile liderilor comunişti un original bestiar al vremurilor moderne, Vladimir Tismăneanu explorează şi principalele instituții comuniste, între care, în primul rând, partidul, aparatul de propagandă şi poliția secretă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro