Etica discernământului moral

Andrei Pleșu nu este numai un stilist desăvârșit al limbii române. Este, mai presus de orice, un original filosof al moralei, al religiei, al politicului, unul dintre autenticii apărători ai libertăților care dau măsura modernitatii.

Are oroare de mediocritate. Detestă vorbăria sterila, palavrageala pseudo-docta, lipsa de umor, permanenta incruntare. Stie sa rada si ii place sa o faca. Cred ca ne-am cunoscut in vara anului 1975. Nasii prieteniei noastre au fost doi Radu: criticii de arta Radu Bogdan si Radu Stern. Discuțiile noastre erau cat se poate de dezinhibate.

Imi amintesc o seara la Radu si Dalia Bogdan, o masa in 1980 pentru Victor Ieronim Stoichita. Cu Victor copilarisem cumva, candva impreuna. Nu in Primăverii (n-am locuit niciodată in ceea ce Imre Toth numea „perimetrul sacru”), ci pe strada Andrei Mureșanu la numărul 29. Erau acolo Catrinel Pleșu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Paleologu. Eu venisem impreuna cu verisoara mea Olga.

Fără îndoială, Andrei Pleșu întruchipează exemplar condiția intelectualului critic în lumea postcomunistă. Prețuit de mulți, admirat, invocat și citat, el rămâne în continuare un spin în coasta celor care detestă dialogul și diversitatea. Directețea scrisului său, refuzul de a se exprima eufemistic când e vorba de imbecilitate, mitocănie și mârșăvie, au dus și duc la atacuri dezgustătoare. Mobilizarea resentimentelor și invidiilor arată cât de departe poate merge poltroneria celor care nu suportă puterea valorii autentice.

Fiecare articol al său este o invitație la decență, eleganță a gândirii și civilitate.

Pe Andrei îl obosește profund starea de continuă nervozitate așa-zis morală, dar în mod cert îl exasperează relativismele bășcălioase ale celor pentru care totalitarismul nu a fost (și nu este) decât o bagatelă istorică. Pledează pentru dreptul la existență al scepticismului dezabuzat, dar el rămâne un moralist pe cât de onest, pe atât de lucid: „Sunt momente în care nu e de făcut decât ceea ce ai simțit din prima clipă că trebuie să faci.

Orice tergiversare suspendă iremediabil impulsul moral sănătos. Excesul inteligenței, rafinamentele psihanalitice, deprinderea de a găsi justificări pentru orice, de-a înțelege totul dialectic, talentul, în sfârșit, de a vedea relativitate acolo unde un discernământ nativ separă, fără dificultate, binele de rău—toate acestea sunt premise certe ale pierderii spontaneității morale” (Minima moralia).

Tocmai accentul pe această spontaneitate morală, pe ceea ce englezii numesc common sense, îl apropie de Andrei Pleșu de un Raymond Aron, George Orwell, Arthur Koestler sau Isaiah Berlin. Mai presus de orice, Andrei Pleșu este un om al dialogului, o personalitate de vârf a culturii române pentru care valori precum încrederea și toleranța sunt fundamentale. Îi repugnă resentimentele de orice fel. Știe să fie îngăduitor, dar nu face rabat la principii.In cele trei decenii si mai bine care s-au scurs de la prăbușirea dictaturii, Andrei Pleșu a aparat valorile pluralismului.Citeste continuarea pe Contributors.ro