Euro-dezastru (de Cornel Codita)

„Constructia europeana a progresat trecind prin crize succesive”. Aceasta este propozitia cu care se linistesc, unii pe altii, euro-optimistii, de fiecare data cind trebuie sa faca fata stirilor alarmante despre un nou impas, despre o noua problema aproape-insolubila cu care se confrunta Uniunea Europeana.

Cind crizele vin o data pe deceniu, mai treaca-mearga! Pot fi crize naturale de crestere, ori pot fi acumulari inerente de tensiuni care rabufnesc, din cind in cind, asemenea unui vulcan.

Cind crizele majore se succed anual, insa, iar mai nou de la o luna la alta, cresterea nu mai poate fi pusa in discutie, iar tensiunile in loc sa fie eliberate, sint potentate, amenintind sa distruga un mecanism institutional care, paradoxal, se arata azi mai fragil, din punct de vedere politic, decit era cu doua sau trei decenii in urma.

Lovitura de maciuca a venit de aceasta data de la Parlamentul Uniunii Europene. Dintr-o simpla trasatura de condei, dar pe baza unui vot majoritar impresionant, euro-parlamentarii au aruncat la cos eforturile si decizia Consiliului European privind Bugetul Uniunii pe anii 2007-2013.

Aceea, luata la sfirsitul Presedintiei Britanice, negociata cu ochii vineti de nesomn de primii ministri ai celor mai importante state ale Europei! Aceea in care Marea Britanie a facut pasul istoric de a ceda 10 miliarde de lire sterline din bonusul pe care-l incaseaza! Aceea in care echipa Merkel a facut minuni punind la bataie o contributie majorata a Germaniei, in ciuda opozitiei vehemente de acasa!

Aceea in care Franta a cedat, admitind rediscutarea structurii bugetului, implicit a subventiilor agricole comunitare, incepind cu 2013! Toate aceste aranjamente sint acum suspendate si discutiile asupra bugetului vor trebui reluate, de data asta intr-un cadru politic mult mai tensionat si cu sansa inca si mai mica de a formula un compromis.

Un buget de care depinde nu doar functionarea normala a Uniunii, ci si dinamica procesului de extindere, inclusiv admiterea Romaniei si a Bulgariei in 2007. E greu de crezut ca fara sa fi aprobat bugetul Uniunii, Parlamentul va vota in favoarea admiterii celor doua state, chiar daca toate formalitatile vor fi incheiate pina la acel moment.

Asta, ca sa nu mai vorbim de faptul ca incercarea de a relansa procesul politic de promovare a Constitutiei Europene, din care proaspat instalata presedintie Austriaca si-a facut un stindard, pare, doar doua zile mai tirziu, o gluma de calitate indoielnica!

Cu autoritatea a 541 de deputati care au votat motiunea de respingere, fata de 56 pentru si 76 abtineri, Parlamentul spune negru pe alb politicienilor aflati la conducerea guvernelor europene ca Bugetul croit de ei

„Nu garanteaza cetatenilor Uniunii o prosperitate crescuta, competitivitatea, solidaritatea, coeziunea si securitatea viitorului, asa cum prevad politicile asumate chiar de Consiliu”. Forma agreata „Nu respecta promisiunile facute noilor state membre”.

Un vot de blam in toata regula! Daca ne punem ochelarii de cal ai euro-birocratilor, dimensiunea evenimentului nu este chiar catastrofala. In fapt, tot ceea ce se va intimpla este ca intre cele trei institutii ale Uniunii – Parlament, Comisie si Consiliu – se va deschide o negociere care sa faca posibila aprobarea Bugetului de catre Parlament.

Unii sustin ca parlamentarii s-au suparat de fapt pentru ca „guvernamentabilii” au taiat de la capitolul cheltuieli circa 110 miliarde de Euro, trecind peste cerintele formulate de alesi.

Chiar daca nu se vor gasi imediat miliardele cu pricina, o promisiune de revizuire ulterioara a Bugetului, in sensul atingerii plafonului propus de Parlament, ar putea sa-i imbuneze pe reprezentantii cetatenilor europeni si totul se va termina in sunetele tonice ale beethovenienei Ode a Bucuriei, imnul oficial al UE.

Presedintele Parlamentului – Borel, Presedintele Comisiei – Barosso, si Cancelarul Austriei – Sch<129>ssel, in calitate de presedinte al Consiliului, s-au intrunit deja pentru a pune la punct pasii inevitabilei negocieri. Cu totii stiu ca esecul nu este o optiune si nici una dintre institutii nu poate risca sa fie blamata pentru blocarea acordului final.

De aceea, spiritul de cooperare va predomina, cu sanse mari ca o solutie de compromis sa fie agreata pina in primavara. Altii sustin ca jocul Parlamentului este doar „o criza de autoritate” a unei institutii care sufera inca de un deficit cronic de putere.

Dreptul de co-decizie pe Buget este una dintre putinele pirghii de care dispune pentru a-si dovedi siesi si celorlalti ca are totusi un cuvint de spus. De aceea, tinde sa dramatizeze opozitiile sale, ca exercitiu de prestigiu si vizibilitate.

Daca ne scoatem ochelarii de cal, ce par sa fie parte din harnasamentul obligatoriu de serviciu al euro-birocratilor bruxellezi, atunci ceea ce vedem se proiecteaza pe un orizont politic mult mai larg. Se vede astfel ca o reforma de proportii a institutiilor europene si a modului in care isi impart balanta puterii este inevitabila.

Se vede ca Europa celor 27 va fi un spatiu politic al crizelor permanente. Se vede ca necesitatea crearii unui spatiu european integrat politic, in lipsa unor schimbari institutionale mult mai indraznete decit prevederile calii ale semi-decedatei Constitutii, este condamnata sa ramina o iluzie si sa cronicizeze impotenta politica a Uniunii pe plan intern si international.

Se vede ca peste pretentia de soliditate a constructiei europene sta sa se verse un tsunami de probleme create de inevitabile cutremure interne si internationale.

Se vede, in sfirsit, ca fara un „centru politic de gestiune a dezastrelor” sau a crizelor, daca preferati, plaja, adica periferia Uniunii, va fi cea maturata de toate furtunile si uraganele lumii, platind pretul cel mare al inadecvarii institutionale.