Exista o limita a minciunii? Scrisoare deschisa catre premierul Victor Ponta

Domnule Victor Ponta, Ati facut o declaratie care ma consterneaza si ma revolta. Nu discut aici politica Dvs de distrugere a ICR, o institutie care, in anii cat a fost condusa de Horia Patapievici, Mircea Mihaies si Tania Radu (2005-2012) a fact enorm pentru prestigiul spiritualitatii romanesti, emancipata de orice inhibitii autarhice si de constrangeri obscurantiste. Ati incurajat, prin Ordonanta de Urgenta pe care ati initiat-o, revenirea la un autohtonism pagubos, inspirat direct din “Cantarea Romanei” a erei Ceausescu de trista amintire. De data aceasta, insa, ati intrecut orice masura. A-l numi pe profesorul Mircea Mihaies “nazist” este, domnule Ponta, o aberatie. In istoria gafelor si minciunilor Dvs, acesta pare sa fie punctul culminant. Exista o limita minciunii, domnule Ponta?

Cunosc poate mai bine ca oricine altcineva scrierile lui Mircea Mihaies, am scris impreuna carti, am colaborat la proiecte intelectuale recunoscute pe plan international. Nu domnule Ponta, Mircea MIhaies nu este “nazist”, ci un stralucit intelectual umanist, un om al ideilor si al valorilor care ne apara de barbarie. A-i acuza pe Horia Patapievici si pe Mircea Mihaies ca promoveaza “pozitii anti-romanesti” este o calomnie de ultima speta. Am scris pe larg despre ideologiile genocidare ale veacului XX, despre comunism si fascism. Va invit, domnule Ponta, sa purtam o discutie publica la Bucuresti despre ce intelegem prin fascism, nazism si comunism. Dati-mi voie sa va asigur, vorbele pe care le-ati aruncat la adresa acestor oameni nu sunt o jignire doar pentru ei, ci pentru toti cei carora le este draga libertatea. Nu i-ati insultat doar pe ei, ci o intreaga traditie ilustrata de nume precum Corneliu Coposu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Vlad Georgescu, Matei Calinescu, N. Steinhardt, I. D. Sirbu, intreaga directie a gandirii anti-totalitare romanesti. Exista o limita a minciunii, domnule Ponta?

Va scriu aceste randuri ca intelectual public, ca om care, de decenii, studiaza gandirea totalitara. Domnule Ponta, in anii imediat postbelici, in Romania si in intregul Bloc Sovietic, comunistii, dirijati de la Moscova, isi atacau adversarii politici stigmatizandu-i drept “fascisti”. Silviu Brucan a excelat in a-l insulta astfel pe Iuliu Maniu. Mentorul Dvs politic, Ion Iliescu, i-a numit “legionari” pe cei care proclamasera Piata Universitatii drept o zona libera de neo-comunism. Iata ca dupa doua decenii si mai bine, ati ajuns sa vorbiti ca Silviu Brucan in 1945. Ati vorbit sub imperiul urii, domnule Ponta. Va propun spre meditatie un text tulburator pe acest subiect scris de marele carturar Mihai Șora. Il verti numi oare si pe acest fost luptator in Rezistenta franceza “nazist”? Exista o limita a minciunii, domnule Ponta?

“Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică şi cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a „purtătorului“ unei atare stări emotive extreme de către ţinta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce „iubeşte“ în acest fel, cât şi pe cel ce urăşte: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăşte, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariţiei ţintei abhorate (sintagma „ură de moarte“ spune totul în această privinţă).

Raportată la iureşul negativităţii care-i serveşte urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut şi retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-şi. În sensul că, în loc de a-şi anihila obiectul, îşi (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu şi asumare a neputinţei: a-ţi asuma (recunoscându-ţi-o) neputinţa înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro