Există o limită a populației pe care pământul o poate suporta în mod decent?
Omul! Ce mândru sună acest cuvânt!
Maxim Gorki – Azilul de noapte
Când am început să scriu acest articol (26 aprilie 2020), populația lumii număra cca. 7.780.429.000 locuitori. Când am reluat scrierea lui (pe 23 mai 2020), numărul crescuse la 7.786.470.000. De la începutul anului, s-au născut 55.137.000 oameni și au murit 23.148.000, o creștere de circa 32 milioane în aproximativ 5 luni, adică o medie lunară de cca +6 milioane noi cetățeni ai planetei Pâmânt. La ora când veți citi aceste rânduri, numerele vor fi schimbate, cel mai probabil marcând o nouă creștere a populației lumii.
Conform celei mai recente prognoze (2019) făcute de ONU, există șanse ca în următorii 8o ani, planeta să găzduiască 15,6 miliarde oameni, adică dublul populației actuale (Fig. 1).
Fig. 1 Evoluția populației (în miliarde) cu începere din 1800 până în 2019. Două scenarii – „low” și „high” – estimează numărul oamenilor în anul 2100. ((Sursa)
Firesc, apare iarăși întrebarea:
Există vreo limită a populației pe care pământul o poate suporta în mod decent, adică fără reîntoarcerea omenirii la stadiul tribal ? Am scris „apare iarăși” pentru că întrebarea nu este nouă: de peste patru mii de ani a tot fost pusă, primind diverse răspunsuri. Rând pe rând, Epopeele lui Ghilgameș (cca. 2100 î.e.n.) și Atrahasis (cca. 1800 î.e.n), Platon (în Critias și Republica, cca. 360 î.e.n), Niccolo Machiavelli (1517), Giovani Botero (1588), ori Johann Joachim Becher (1668) (i) au descris angoasele existențiale produse de creșterea demografică: foamete, boli, inundații, războaie, tăierea pădurilor, degradarea solurilor– tot atâtea flageluri care ar pune sub semnul întrebării subzistența oamenilor.
Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li s-a spus malthusianism, după autorul lucrării Essay on the Principle of Population (reverendul Robert Malthus, 1798). Concret, analizând eforturile oamenilor de a controla limitele naturale ale existenței lor, Malthus a văzut doar ruină și moarte. Pentru că, a argumentat el, resursele de hrană cresc liniar, iar populația se înmulțește exponențial. De aceea, omenirea se va izbi în zidul ecologic creat de terenul agricol limitat și se va zdrobi.
Reacțiile critice la adresa apocalipsei malthusiene nu au întârziat să apară. În 1820, William Godwin a respins ipoteza din eseul lui Malthus, argumentând că omenirea posedă puteri nelimitate de a remedia lucrurile rele și de a-și îmbunătăți condițiile de viață; cifrele lui Malthus despre producția de hrană și creșterea populației sunt greșite.( )(ii)
Câteva decenii mai târziu, părinții doctrinei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, au devenit și ei critici vituperanți ai malthusianismului. După ce l-a apostrofat pe pastorul anglican, denunțându-l drept un maestru al plagiatului, un sicofant ori un preot scriitoraș(iii), Marx l-a criticat pe Malthus că ar fi încercat să explice „supra-populația” folosind legi externe ale naturii în locul legilor interne ale producției capitaliste.(iv) În 1844, Engels a respins și el ipoteza malthusiană, afirmând că știința poate crește și ea într-o progresie geometrică în cele mai obișnuite condiții și că puterea productivă aflată la dispoziția omenirii este incomensurabilă, iar productivitatea solului poate fi crescută ad infinitum prin aplicarea capitalului, a forței de muncă și a științei.(v)
Pentru o bună parte a sec. al XIX-lea, societatea umană s-a confruntat cu o schimbare de paradigmă care a testat ipoteza lui Malthus. Maturizarea revoluției industriale a însemnat o perioadă când vapoarele cu aburi, căile ferate și telegraful au stimulat invențiile agricole și deschiderile economice ale unor noi teritorii. În Statele Unite ale Americii, o nouă formă de energie – petrolul – a început să fie disponibilă pe scară industrială după debutul cu succes al primului foraj mecanic de la Titusville, Pennsylvania, în 1859. În Europa s-au inventat motoarele cu ardere internă pe bază de produse petroliere. Alături de cărbuni, petrolul și gazele naturale au impus hidrocarburile ca principala sursă de energie care a catapultat omenirea la nivele de progres și dezvoltare economică nemaiîntâlnite până atunci.(vi) Petrolul și gazele naturale au însemnat, printre alte realizări fundamentale (medicină, mase plastice), mecanizarea și fertilizarea agriculturii, contribuind la creșterea spectaculoasă a resurselor de hrană și demolarea apocalipsei malthusiene.(vii)
Secolul al XX-lea, în ciuda celor două războaie mondiale și a comunismului, nu a însemnat deloc o „zdrobire” a populației de zidul ecologic al terenurilor agricole limitate. Din contra. Dacă dublarea populației, de la 1 la 2 miliarde, a avut nevoie de 130 ani, noua dublare (de la 2 la 4 miliarde) s-a petrecut doar în 43 ani, iar adăugarea următoarelor 2 miliarde de locuitori a necesitat numai 25 ani (Fig. 1). Trendul exponențial al creșterii populației, prezis de Malthus, se confirmă și în prezent, iar în cazul scenariului „high” (Fig. 1), se va prelungi până în secolul următor.
Din multe și importante puncte de vedere, lumea de astăzi trăiește mult mai bine decât cea de acum o sută de ani. Sărăcia extremă a fost redusă drastic: de la 90% la circa 10% în 2013. Alfabetizarea a crescut de la 15% la peste 85% în 2015. Longevitatea a devenit mai mult decât dublă: de la sub 30 a ajuns la 70 ani la scara planetară și la 80 ani în țările dezvoltate. Mortalitatea infantilă (sub 5 ani) a scăzut de la 20 milioane în 1950 la 5,4 milioane în 2017. Folosirea muncii copiilor s-a redus semnificativ. Conflictele extreme, cu milioane de victime, au dispărut după cel de-al doilea război mondial și acum trăim într-una dintre cele mai pașnice perioade din istorie.
În 1996, s-a estimat că jumătate din populația Statelor Unite la vremea aceea – 136 milioane – trăia datorită îmbunătățirilor pe care știința și tehnologia le-au introdus în dezvoltarea economică, sănătatea publică, nutriție și farmacie. Fără acele îmbunătățiri, un sfert din americani – 68 milioane – ar fi murit înainte de a atinge vârsta reproducerii. Ca o consecință a acelor morți timpurii, alte 68 milioane nu s-ar mai fi născut niciodată. În secolul al XX-lea, în Statele Unite au fost mai multe vieți salvate decât toate cele pierdute în întreaga lume în războaiele aceluiași secol. Astfel de progrese în reducerea mortalității au continuat și s-au extins până în prezent.
Prosperitatea economică (măsurată prin PIB/capita) a înregistrat de asemenea creșteri importante, chiar dacă inegale, în ultimul secol. Venitul mediu global pe cap de locuitor a fost aproape dublu în ultimii 30 ani, ceea ce a dus la reduceri masive ale sărăciei. În 1990, aproape patru din zece oameni din lume erau săraci; astăzi, mai puțin de 10% sunt în această situație. Realizările obținute au ajutat apoi la transformarea modului în care trăiesc oamenii. De exemplu, între 1990 și 2015, proporția populației lumii care practică defecarea în aer liber s-a înjumătățit, ajungând la 15%. Și, în aceeași perioadă, 2,6 miliarde de persoane au obținut acces la surse de apă îmbunătățite, ducând cota globală la 91%.
Schimbările economice au îmbunătățit și mediul înconjurător. La nivel global, riscul de deces din cauza poluării aerului – de departe cel mai mare criminal ecologic – a scăzut substanțial; în țările cu venituri mici, el s-a redus aproape la jumătate începând din 1990.(viii)
După toate aceste constatări, s-ar părea că nu mai are niciun rost re-încălzirea „supei” malthusiene, răcite din 1798. Și, totuși, paradoxul progresului există:
Trăim mai bine și mai mult ca niciodată în trecut. Dar, cu cât lucrurile devin mai bune, cu atât oamenii percep mai multe amenințări acolo unde ele nu există și devin mai nemulțumiți și nefericiți. (Iar recenta pandemie a mai adăugat și o extraordinară frică de moarte)
Ultimele două generații au cunoscut diverse manifestări ale pesimismului neo-malthusian, născut din teama secătuirii resurselor și hrănit de pesimismul limitărilor ecologice asociate cu dezvoltarea economică a omenirii.
Profeți vs. Vrăjitori
Am descris altundeva [2], folosind antiteza profeți vs. vrăjitori, nașterea neo-malthusianismului și eco-pesimismului modern, prin apariția lui William Vogt și a cărții sale din 1948, Road to Survival. Soluția principală propusă de Vogt pentru rezolvarea tuturor problemelor ecologice a fost controlul populației care consumă prea mult: Mâncați mai puțin! Nu mai mâncați carne, lapte și brânzeturi! Nu vă mai înmulțiți! Mai mult, Vogt a îmbrățișat eugenia ca răspuns la suprapopularea planetei, îndemnând guvernele să ofere bani săracilor și debililor mintali pentru a se lăsa sterilizați. Astfel, își imagina el, va avea loc o „influențare selectivă favorabilă” asupra speciei umane.
Următoarele profeții eco-apocaliptice, intens mediatizate, au fost emise de Paul R. Ehrlich în The Population Bomb – The Population Control or Race To Oblivion, 1968, și Clubul de la Roma, care a sponsorizat raportul The Limits to Growth, 1972. Ideea lui Vogt – reducerea populației prin metode de control – a fost îmbrățișată cu entuziasm de Paul Ehrlich: Lanțul cauzal al degradării [mediului natural] este ușor de trasat până la sursa sa inițială. Prea multe mașini, prea multe fabrici, prea mulți detergenți, prea multe pesticide…, prea puțină apă, prea mult dioxid de carbon – toate acestea au o singură sursă: prea mulți oameni.
Conform acestei paradigme neo-malthusiene, eco-pesimiste, oamenii nu se deosebesc de celelalte specii animale, implicate în și dependente de o rețea fragilă și complexă țesută din interconexiunile cu alte ființe. Mai mulți oameni și mai multă bogăție materială nu pot avea decât o unică consecință: epuizarea catastrofală a resurselor și degradarea ireparabilă a mediului înconjurător.
Nu este de mirare că eco-profeții pomeniți mai sus au propus și susținut controlul activ al populației, prin sterilizări forțate, taxe de natalitate, refuzul îmbunătățirii vieții celor săraci etc. Limits to Growth a declanșat o isterie planetară: Va exploda bomba populației și va veni sfârșitul lumii!!! Purtate de valul fricii populare, organizații precum InternationalPlanned Parenthood Federation, the Population Council of the World Bank, the United Nations Fund for Population Activities, ori Association for Voluntary Sterilization au inițiat programe și campanii publicitare de reducere a fertilității în țările din lumea a treia.
Rezultatele au fost înfricoșătoare. Milioane de femei au fost sterilizate, adeseori forțat, uneori ilegal și în condiții nesigure, în Bangladesh, Mexic, Bolivia, Peru, Indonezia, și, mai ales, în India. Acolo, numai în 1975, sterilizarea a fost aplicată la peste 8 milioane de femei și bărbați. Programele de control al populație, stipulate de profetul Vogt, s-au derulat cu vigoare și în Egipt, Tunisia, Pakistan, Coreea de Sud și Taiwan.(ix)
Inspirați de Limits to Growth, chinezii au ajuns la concluzia că singura modalitate de a evita catastrofa populației este o lege prin care un cuplu are dreptul doar la un singur copil. Adoptată în 1980, legea a produs zeci de milioane -poate chiar 100 milioane – de avorturi forțate, adeseori în condiții precare care au condus la infecții, sterilitate sau chiar decese. Alte milioane de femei au fost obligate să-și introducă sterilete sau să fie sterilizate. După aproape patruzeci de ani, China încă mai resimte dezastrul demografic de pe urma politicii doar-un-singur copil.
Ceea ce Malthus și discipolii săi contemporani au scăpat din vedere este faptul că ființele umane, spre deosebire de animale, nu au doar guri pentru mâncare, dar și brațe pentru muncă și creiere pentru a gândi noi soluții. Mai mult, abilitatea oamenilor de acționa/interacționa, singuri sau ca membri ai unor grupuri coerente permite aplicarea capacităților lor intelectuale unice pentru a inova și a rezolva probleme complexe (economice, ecologice etc.).
Spre deosebire de eco-profeți, vrăjitorii consideră că știința și tehnologia, aplicate corespunzător, sunt căile prin care omenirea poate rezolva situații dificile. Pentru cei care îmbrățișează viitorul cu optimism, bunăstarea nu este cea mai mare problemă, ci soluția problemelor. Numai atunci când devenim mai bogați, mai inteligenți, mai educați, vom putea inventa mai mult, vom putea rezolva eco-dilemele și câștiga meciurile eco-viitorului.
Eco-profeții văd lumea ca pe un întreg finit în care oamenii sunt constrânși de mediul care-i înconjoară. Pentru ei, stabilitatea și prezervarea acelui mediu sunt garanțiile viitorului nostru și scopul ce trebuie urmărit. Eco-profeții mai cred că lumea naturală întruchipează o ordine mai înaltă care nu trebuie perturbată de acțiunile ordinare ale oamenilor.
Vrăjitorii văd posibilități nelimitate și inepuizabile de activitate, iar pe oameni îi privesc ca pe manageri competenți ai planetei. Pentru ei, creșterea și dezvoltarea reprezintă norocul și binecuvântarea speciei noastre. De aceea, planeta este ca o trusă de scule pe care fiecare le poate folosi în mod gratuit.
Un cui serios în sicriul ipotezei malthusiene a fost bătut de Ester Boserup începând din 1965, când a publicat The Conditions of Agricultural Growth: The Economics of Agrarian Change Under Population Pressure. Boserup a contestat ipoteza lui Malthus conform căreia creșterea relativ lentă a plafonului alimentar a servit ca limită superioară pentru creșterea potențială mai rapidă a populației. Ea a inversat cauzalitatea, argumentând că creșterea presiunii populației (sau a pământului limitat) declanșează dezvoltarea sau utilizarea tehnologiilor și strategiilor de management pentru a crește producția în concordanță cu cererea. Intensitatea agricolă crește, astfel, odată cu densitatea populației. Pe termen lung, acest proces transformă peisajele fizice și sociale (de exemplu, deținerea terenurilor, piețele muncii și alte structuri sociale).
O bună parte a teoriei intensificării agricole elaborate de Boserup se bazează pe o idee remarcabilă – Necesitatea este mama invențiilor – idee care, și după o jumătate de secol, rămâne concludentă pentru dezvoltarea și argumentarea dimensiunilor sustenabilității. Dar, ca un corolar, aș adăuga:
Inovațiile sunt esențial diferite de invenții pentru că reprezintă transformarea invențiilor în lucruri cu utilizări practice și accesibile pentru oameni. Dacă invenția aparține unui singur geniu, inovațiile sunt întotdeauna un fenomen colectiv, bazat pe colaborare creatoare, liber consimțită. De aceea, mai mulți oameni înseamnă mai multe idei și soluții. (x)
Inovațiile sunt copiii libertății și părinții prosperității.
Urmașii lui Malthus
Neo-malthusienii au pierdut clar meciul cu „resursele de hrană care cresc liniar” (în multe țări, obezitatea este o problemă), precum și pe cel cu al resurselor minerale limitate. Pariul istoric (1980) dintre eco-pesimistul Paul Ehrlich și cornucopianul Julien Simon este semnificativ.(xi)
Pentru Ehrlich, autorul cărții „Eco-Catastrophe” (1969), degradarea ecologică va anihila până în 1980 toată viața animală importantă din oceane, sute de mii de oameni se vor sufoca din cauza poluării aerului, iar speranța de viață în Statele Unite va scădea la 42 de ani. Societatea vestică, a mai proclamat prof. Ehrlich, este pe cale să definitiveze violarea și uciderea planetei pentru câștiguri economice.
Prof. Julien Simon a câștigat pariul pentru că a aplicat logica insuficienței într-o societate liberă. Mai mulți oameni consumând mai multe bunuri fac ca resursele să devină insuficiente. Astfel, insuficiența înseamnă că ceva a devenit mai scump. Dar existența unor piețe libere favorizează feed-back-uri prin sistemul prețurilor. Asta creează probleme pe termen scurt, dar problemele sunt, de asemenea, și oportunități. Sistemul piețelor libere asigură că, dacă o resursă a devenit mai săracă, prețul îi va crește și aceasta va crea stimulente pentru actorii economici să utilizeze resursa mai eficient, iar pentru oamenii de știință, ingineri și antreprenori să găsească înlocuitori (ca atunci când fibrele optice și plasticul au înlocuit firele de cupru), sau să descopere mai multe resurse (așa cum a făcut George P. Mitchell când, aplicând fracturarea hidraulică, a deschis rezervoarele neconvenționale de petrol și gaze de argilă). Cât timp oamenii operează într-o societate liberă, ei vor inventa o soluție, pentru că ingeniozitatea umană este ultima resursă.
Bill McKibben, un binecunoscut ecologist, fondator al 350.org, a recunoscut, încă din 1998, că fiecare nouă generație de malthusieni a făcut noi predicții că sfârșitul e aproape și toate s-au dovedit a fi greșite.(xii) Astăzi, „bocetele” profeților neo-malthusieni nu mai deplâng insuficiența resurselor de hrană sau de materii prime, ci faptul că omenirea nu mai are suficiente locuri în care să depoziteze produsele secundare ale activităților sale economice crescute, producând poluare.
Pentru neo-malthusieni, cel mai poluat loc de pe planetă este atmosfera globală, despre care se spune că nu ar mai putea absorbi emisiile crescânde de dioxid de carbon și totodată să mențină condiții favorabile existenței umane. Schimbarea de tactică – de la omenirea nu va supraviețui pentru că nu va fi suficientă hrană la omenirea va pieri pentru că „poluarea” cu CO2 a depășit concentrația fatidică de 0,04% – este evidentă, iar intenția de diabolizare a dioxidului de carbon („poluant”), și mai evidentă. Ce fel de „poluant” poate fi CO2, când eu sunt făcut din CO2, dumneavoastră sunteți făcuți din CO2, toate plantele și animalele sunt făcute din CO2?!
Și pentru că asupra compoziției atmosferei – o resursă publică fără drepturi de proprietate bine definite(xiii) – nu se poate aplica sistemul de prețuri funcțional în cazul piețelor libere, neo-malthusienii recurg la același slogan binecunoscut: fie scădem nivelul de trai actual, fie controlăm creșterea populației. Ambele măsuri vizează scăderea consumului și a „poluării” cu CO2, respectiv decarbonizarea economiilor naționale, mai devreme (2030) sau mai târziu (2050).(xiv)
Vrăjitorii-optimiști văd lucrurile diferit
Omenirea nu este condamnată la extincție imediată sau la întoarcerea în „confortul” din comuna primitivă. Omenirea poate să-și îmbunătățească condițiile de trai și să-și reducă presiunile asupra altor specii și a mediului înconjurător folosind abilități dezvoltate de-a lungul timpului și pe care nicio altă specie animală nu le posedă.
Plecând de la ideea că necesitatea este mama tuturor invențiilor, oamenii au căutat tot timpul soluții ale problemelor cu care s-au confruntat și au inventat modalități de (re)combinare a lucrurilor existente în noi produse și tehnologii.
De exemplu, imediat după începutul extracției petrolului în Pennsylvania (1859), rafinăriile americane produceau doar gaz de iluminat (salvând astfel numeroase balene!), iar porțiunile rămase după rafinare erau aruncate în râuri sau arse ca fiind „deșeuri” nefolositoare. Dar în următoarele două decenii, „deșeurile” au fost reduse de la circa jumătate din masa țițeiului original la mai puțin de un sfert, prin inventarea a numeroase și utile noi produse: uleiuri, grăsimi, parafină, vaselină, lumânări, insecticide, dizolvanți. Deși rafinăriile produceau și benzină, utilizarea acesteia era limitată doar la fabricarea unor vopsele și lacuri, cea mai mare parte fiind considerată „deșeu”. Însă, după ce au fost inventate motoarele cu ardere internă, producția de benzină și motorină a devenit cea mai lucrativă activitate a industriei de hidrocarburi. Mai trebuie menționate și fracțiunile grele rămase după rafinarea celor ușoare, care și-au găsit utilizări imediate ca asfalt pentru drumuri și gudron pentru acoperișuri. Iar după dezvoltarea tehnologiilor de ardere, păcura a devenit combustibil de încălzit și carburant pentru vapoare.
Și invențiile americane din petrol nu s-au opresc aici. În doar 40 ani de la săparea primului foraj din Pennsylvania, gigantul Standard Oil a diversificat imens gama produselor create din fostele „deșeuri” de rafinărie. Compania lui John D. Rockefeller ajunsese să vândă aproximativ 200 noi articole petroliere, multe din ele mai prețioase decât benzina originală: nafte pentru anestezice locale, solvenți industriali, combustibili casnici și pentru motoarele cu ardere internă, parafină pentru lumânări, produse farmaceutice, uleiuri și lubrefianți etc.(xv)
Astăzi, mii de produse diferite sunt obținute din extracția și prelucrarea hidrocarburilor. Câteva exemple se găsesc în articolul meu din 2018 [6].
Capacitatea extraordinară a minții omenești de a inova permanent este un argument puternic pentru a accepta creșterea populației. Statistic gândind, șansa de a găsi un individ curios și inventiv printre alți 1.000.000 oameni este mai mare decât printre 100. A crede că o populație redusă numeric ar permite celor rămași să se bucure de o mai mare cantitate a bunurilor produse este specioasă pentru că o reducere a forței de muncă va însemna simultan o reducere a mijloacelor de producției. La urma urmei, scria economistul francez Jean-Baptiste Say într-o scrisoare trimisă lui Malthus, nu se observă că în țările puțin populate nevoile oamenilor sunt mai ușor satisfăcute…Din contra, abundența producțiilor, nu reducerea consumatorilor, oferă suficiente provizii pentru toate nevoile noastre.(xvi)
Folosind un argument din critica lui Godwin la adresa lui Malthus, o ființă umană este singurul animal capabil de perseverență și hărnicie premeditată… singura creatură susceptibilă de știință și invenție și care are puterea de a-și transmite gândurile și cunoștințele acumulate în acele înregistrări permanente numite cărți. Continuând această idee, se poate spune că în cazul omului, progresul este starea lui normală și, de aceea, mijloacele de existență cresc mai repede decât populația. Ceteris paribus, o populație mai numeroasă înseamnă o eficiență mai mare a mijloacelor de producție.(xvii) Sau, parafrazând observațiile făcute de economistul Henry George (1886): Cele mai bogate țări nu sunt acelea unde natura este cea mai prolifică, ci acelea unde munca este cea mai eficientă – nu Mexic, ci Massachusetts; nu Brazilia, ci Anglia …Nu creșterea resurselor de hrană a condus la creșterea populației în America de Nord, ci creșterea populației a produs creșterea resurselor de hrană. Mai mulți oameni înseamnă mai multă hrană.(xviii)
Ce ne (mai) spun eco-pesimiștii?
Sir Robert Watson, al doilea șef al Intergovernmental Panel on Climate Change (IPCC), actualmente șeful Intergovernmental Science-Policy Platform on Biodiversity and Ecosystem Services (IPBES), a spus în 2018:
Cu cât avem mai mulți oameni pe Pământ și cu cât sunt mai bogați, cu atât mai mult ei pot solicita resurse…[mai multă hrană, mai multă apă, mai multă energie] Nu există nicio îndoială că amenințările de pe Pământ sunt astăzi mult mai multe decât, să zicem, acum 50 de ani, iar în următorii 50 de ani, vor exista și mai multe amenințări.
Rajendra K. Pachauri, al treilea șef IPCC. A împărțit Premiul Nobel pentru Pace cu Al Gore, în 2007. Declarația sa este din același an:
INTERVIURILE HotNews.ro