Exterminatorii

Există un ingredient esenţial atunci când încerci să trăieşti în şi să faci funcţională o societate libera. Trebuie să crezi că poţi schimba ceva. Trebuie să crezi că poţi reuşi pe baza meritelor tale. Că acţiunile tale contează. Că nu eşti un Don Quijote care luptă cu morile de vânt. Iar efectul devastator al ultimelor scandaluri este chiar zdrobirea acestui ingredient esenţial: încrederea.

Cunosc mulţi români cu care nu mi-ar fi ruşine să mă prezint în niciuna din marile universităţi sau companii ale lumii. Sunt plini de energie, competenţi, muncesc, au planuri şi nu fură. Datorită lor rămân în România şi cu gândul la ei îmi fac meseria.

Ziua în care unul dintre ei, oricare, va ajunge ministru sau rector sau director al unui spital, va fi una din cele mai optimiste din viaţa mea. Aceea va fi ziua în care cea/cel care merită va fi în locul pe care îl merită. Ziua în care mă voi simţi sigur pe mâinile unui om competent.

Aceea va fi ziua mea, ziua noastră, ziua generaţiei Don Quijote care se încăpăţânează să rămână în România sperând că va avea destule autostrăzi, destule spitale bune şi destule examene corecte. Până la urmă nu avem ambiţii atât de mari, nu vrem un Camelot. Doar o ţară normală.

Dar astăzi am aflat că şeful unui serviciu secret important, Teodor Meleşcanu, a reuşit să strângă cu uşurinţă 400.000 de semnături pentru candidatura sa (până ieri) secretă la prezidenţiale, în timp ce Monica Macovei abia a reuşit să-şi completeze lista.

Duminică am aflat că un jurnalist celebru, plătit cu mii şi mii de euro pe lună, era de fapt informator sub acoperire, în timp ce alţi colegi ai lui, cel puţin la fel de talentaţi şi mult mult mai oneşti, aleargă după colaborări externe pentru a reuşi să supravieţuiască.

Sâmbătă am văzut cum cel mai longegiv actor din România, Radu Beligan, participa la o deşănţată tricoloriadă electorală, timp în care cel mai înjurat intelectual din România, Andrei Pleşu, conducea o dezbatere la care au participat câteva dintre cele mai strălucite minţi ale Europei. Cel din urmă a fost apoi somat să ceară scuze longevivului, despre a cărui tricoloriadă a îndrăznit să scrie.

Şi tot sâmbătă l-am văzut pe tânărul politician care ne conduce de doi ani şi jumătate strigându-şi mândria de a fi român, în acelaşi timp în care unul dintre amicii mei cu doctorat la Oxford m-a anunţat că părăseşte ţara pentru că nu şi-a găsit loc într-o facultate românească.

Dincolo de toate analizele docte despre combinaţiile şi calculele electorale, cred că detalii precum cele de mai sus vor atârna greu în viitorul nostru apropiat. Pentru că fiecare dintre ele macină teribil acea încredere vitală atunci când vrei să construieşti ceva. Orice.

Meleşcanu macină încrederea în competiţia cinstită. Turcescu macină încrederea în onestitate. Beligan macină încrederea în bunul-simţ. Ponta macină încrederea în merite şi competenţă. Şi ei sunt doar câţiva dintr-un deja prea lung şir de astfel de distrugători, de exterminatori, de fiice ajunse europarlamentari, de mitocani ajunşi profeţi, de hoţi ajunşi procurori.

La finalul acestor alegeri prezidenţiale nu vom fi siguri că ne-am ales cu un preşedinte adevărat de ţară, dar vom fi siguri că nu mai putem avea încredere în nimeni şi nimic. Iar oamenii care nu au încredere în nimeni, nu pot schimba nimic.