Filmul care a sporit pe plan mondial numărul adopțiilor de pisici negre are calitatea extrem de rară de a putea fi văzut la orice vârstă

Minunatul „Flow – O pisică fără frică” vine la momentul potrivit, în tensiunea din jurul nostru. Pentru că e genul de film care ne ajută să acceptăm schimbarea.

Psihologul C.G.Jung spunea că lucrul căruia îi reziști nu doar că persistă, dar crește în dimensiune. Cu cât te opui mai mult la ceva cu potențial negativ, cu atât va deveni mai insurmontabil. E unul din mesajele lui „Flow – O pisică fără frică”, o încântătoare animație premiată cu Oscar, care încă rulează în sălile din România și care nu e doar pentru copii.

Îi dă fiecărui spectator ceea ce trebuie

„Flow” are un succes nebun la publicul de toate vârstele și de pretutindeni. S-a vândut extrem de bine pentru un film independent, a adus Letoniei primul Oscar și primul Glob de Aur din istorie, a fost achiziționat de HBO Max, a sporit adopțiile pisicilor negre șamd. 

Succesul acestui film fără dialoguri nu se datorează vreunei rețete secrete, ci faptului că îi dă fiecărui spectator exact ce-i trebuie. Fiecare alege mesajul care se potrivește vârstei și existenței lui din acel moment. 

Pentru mulți adulți, „Flow” vorbește despre luatul piciorului de pe pedale – lucru aproape imposibil pentru cineva învățat de mic să dețină controlul.

Am fost educați din fragedă pruncie că să fii stăpânul propriei vieți înseamnă să fii permanent ocupat, să faci tot timpul ceva util (chiar și în timpul liber), să deții permanent controlul asupra vieții tale. Să n-o lași să te trăiască, ci să o domini.

Ni s-a spus că doar leneșii stau. (Furnicile robotesc, greierul face foamea.) 

Dar acest film care se asimilează la fel de ușor precum curge (flow în engleză înseamnă curgere, flux) ne arată niște animale și păsări care, încercând să rămână în viață după un potop, învață că uneori e suficient să te agăți de o barcă și s-o lași să te ducă. Nu să lupți cu apa, ci să curgi împreună cu ea. 

Prietena mea care n-a pierdut niciodată trenul

Și mie, la fel ca pisicii din film, mi-a fost frică de apă (era să mă înec de două ori) dar, într-o bună zi, la mare, adultul temător care eram s-a lăsat moale. 

Cu cât vedeam că marea mă ține, cu atât mai mult mă lăsam, până când m-am simțit una cu apa. A fost o schimbare de paradigmă. Obișnuită cu viața competitivă din presă, cu lupta pentru supraviețuire din București, cu munca nonstop și stresul de a ține totul în pumn, am avut revelația că viața mă duce și fără să mă agit. 

Existaseră modele și înainte. Aveam o prietenă care lupta și ea pentru supraviețuire în București. Uneori, când mergea la Sibiu și n-avea bani de întors, mama ei spunea: „Noh, să ne punem jos și să stăm liniștite, ca să apară banii”. Ceea ce se și întâmpla. Venea vreo vecină, suna un prieten, orice.

Annamaria n-a pierdut niciodată trenul de București.

Ca să reușești nu trebuie să-ți încordezi voința, ci să emiți intenția și să fii liniștit că se rezolvă.

Uneori nu e nevoie decât să te ții la suprafața vieții

Când soția franțuzoaică a lui Dacian Cioloș a propus introducerea orelor de mindfulness în școli, în 2019, lumea a făcut mișto. Asta ne trebuie? Sunt atâtea goluri în sistemul educațional. Acum se vede ce efecte a avut pandemia asupra copiilor, iar mici inițiative private arată ce rezultate bune au asupra copiilor tehnicile de relaxare din mindfulness. (Primele ateliere de mindfulness pentru copii tot la Sibiu au apărut.).

Chiar dacă pandemia s-a terminat, am rămas toți cu senzația nisipurilor mișcătoare, iar ce se întâmplă acum în țară și în lume ne sporește nesiguranța. Totul poate bascula de azi pe mâine. Ne mai mirăm că tot mai mulți oameni luptă cu anxietatea?

Vedeți, „Flow” ne învață să folosim cu grijă cuvântul luptă. Psihologii care fac NLP (Programare neuro-lingvistică) știu foarte bine cât de mult te ajută limbajul să-ți construiești viața. 

E timpul să uităm versurile lui Coșbuc „O luptă-i viaţa; deci te luptă” și să înțelegem că, dacă-i învățăm pe copii că viața e o luptă, o să crească competitivi și anxioși, vor avea reacții disproporționate la provocări minore, și altele.

Există o soluție, Jung a oferit-o de mult, iar „Flow” o repetă: Să nu ne mai opunem lucrurilor de care ne temem. 

Poate că vor să ne învețe ceva.

Să separi ce e al tău de ce e al neamului

Un alt lucru care mi-a plăcut la „Flow” e felul în care personajele – o pisică, un cățel, o capibara (porc de apă), un lemur și o pasăre secretar – învață pe aceeași barcă să formeze o comunitate.

Lemurul adoră oglinzile și strânge obiecte, câinele e social până la gregaritate, pisica se teme de apă, pasărea secretar e inflexibilă, capibara e dură – dar, odată ajunși pe barcă, fiecare renunță la ce îi era caracteristic speciei. 

Fiecare separă ce e al lui de ce e al familiei, așa cum faci în orice creștere sau vindecare. Pisica își învinge frica de apă, pasărea secretar vede că rigiditatea nu-i de folos, lemurul învață să se reflecte în ceilalt, șamd.

Vine un moment când începi să vezi tiparele, când începi să înțelegi că uneori reacționezi dintr-o instanță care nu ești tu. 

Iar semnul că o reacție sau o idee nu sunt ale tale e că, atunci când te întrebi dacă vorbește cineva prin tine (cel mai frecvent, un părinte invizibil, de dincolo de cortină), realizezi că întrebarea în sine face ordine. Te liniștești – și reacția, gândul dispar. 

Odată ce ai identificat tiparul, când te vei reîntâlni cu el îți va fi mai ușor pentru că neuroplasticitatea creierului permite schimbarea. E ca atunci când nu folosești Waze-ul. Odată ce ai găsit o stradă singur, a doua oară nu te vei rătăci. 

Toate cărțile de self-help, de la Jung încoace, spun același lucru: nu-i putem schimba pe ceilalți, dar putem să ne schimbăm noi comportamentul.

Avem tot timpul liber arbitru

Viktor Frankl, psihologul care a dezvoltat analiza existențială după ce a scăpat de la Auschwitz, a spus că „între stimul și răspuns există un spațiu. În acel spațiu se află puterea de a ne alege răspunsul. În răspunsul nostru se află creșterea și libertatea noastră”. Dacă cineva care a supraviețuit celui mai rău coșmar al omenirii a putut spune asta, să-l credem. (Tot NLP spune că unde a reușit un singur om, pot reuși și ceilalți.).

M-am uitat cu interes la lemur, care e poate cel mai umanizat personaj din filmul ”Flow” și care reflectă societatea narcisică de azi. El se privește tot timpul în oglindă pentru că e concentrat pe sine și pe criteriile de frumusețe dictate de consumerism, și strânge obiecte care nu-i sunt de niciun folos. Dar și pe el povestea îl duce spre vindecare. 

Vindecarea unei persoane lipsite de acces la propriile emoții și care relaționează cu ceilalți doar tranzacțional începe când învață să-și folosească liberul arbitru. Când începe să facă diferența dintre a avea/a da și a fi. Lemurul reușește să-și depășească limitele genetice și, folosind libertatea de a alege, e asimilat de grup.

Instrumente ca să facem față acestei lumi haotice

Învățarea renunțării la control te pune în contact cu tine și te ajută să asculți mai atent mesajele corpului. Asta nu înseamnă să fii spectator sau să stai ca o mămăligă așteptând ce-i mai bun. Există o voce interioară care, dacă ești atent, îți spune când e bine să stai cuminte, și când să acționezi. Poate că asta e înțelepciunea.

Acesta era și mesajul pe care regretatul Val Kilmer i-l dădea lui Tom Cruise, pilotul care se învinuia de 20 de ani pentru moartea accidentală a colegului său, în „Top Gun: Maverick”: „It’s time to let go”. E momentul să dai drumul nevoii de a controla ceea ce nu poți controla. 

Să faci liniște în tine e ca și cum ai antrena un mușchi. (Pentru mine, care sunt o repezită, e foarte greu.). E nevoie de timp, dar te orientează tot mai mult spre resursele tale interne. Când lași lucrurile să curgă, începi să vezi viața ca pe un proces cu un sens al lui. Uneori e suficient să treci prin furtună ca să dai de soare.  

Pe lângă că e un film deosebit de frumos, „Flow” ne oferă niște instrumente pentru a face față acestei lumi haotice. Dar, firește, având liber arbitru, fiecare ia decizia pe care o dorește.