Formarea și perfecționarea profesorilor: cronica unui nou viitor eșec

Una dintre foarte puținele chestiuni care suscită un larg consens între români e calitatea slabă a educației naționale. Diferă adjectivele – de la „deplorabil”, „scandalos”, până la „nesatisfăcător”, „mediocru”. Dar perspectiva negativă rămâne convergentă. Diferă și „punerea în istorie” a acestei insatisfacții. Mulți vorbesc despre „prăbușirea” învățământului nostru, neținând cont că e greu să cazi dintr-o groapă, scrie, într-o opinie pentru HotNews, criticul literar și eseistul Liviu Papadima, profesor la Universitatea București.

Încă și mai diverse sunt opiniile despre cauzele acestei deficiențe și despre persistența ei în ciuda nenumăratelor tentative de a o rezolva. Unii cred că de vină sunt salariile proaste din învățământ sau, mai general un pic, cronica subfinanțare a acestuia. Alții dau vina pe politic, care și-ar fi subordonat educația agendelor electorale. Inclusiv „reformismul” zelos și abulic al ultimelor decenii e socotit unul dintre factorii majori ai proastei funcționări a sistemului.

„Nicio guvernare nu a catadicsit să abordeze frontal decalajul enorm de pregătire a cadrelor didactice”

Las la o parte astfel de motivări cu un caracter general – banii, politica etc. – și mă opresc asupra unei chestiuni specifice: pregătirea, inițială și continuă („perfecționare” i se spunea pe vremuri) a cadrelor didactice.

Cred că am destule contacte cu personalul didactic preuniversitar de limba și literatura română din diferite școli, din diferite zone geografice, ca să pot spune, fără frica de a greși, că avem în momentul de față în România profesori excepționali și profesori la care te gândești cu groază la copiii care le-ar putea intra pe mână. Isteria parentală privind plasamentul copiilor proprii în școala și eventual în clasa „care trebuie” spune destul despre recunoașterea acestei situații în opinia publică.

Decalajul enorm de pregătire profesională a cadrelor didactice este prin el însuși o problemă extrem de gravă, pe care însă, după știința mea, nicio guvernare nu a catadicsit să o abordeze frontal. Nesfârșitele discuții despre îmbunătățirea „performanței” sistemului de învățământ au debușat, de regulă, în măsuri care au adâncit și mai tare prăpastia între ce se întâmplă într-o școală și în alta, chiar și într-o clasă și în alta din aceeași școală.

Admițând că pregătirea pentru meseria de profesor a cadrelor didactice lasă de dorit, ne putem întreba, de bună seamă, cum ar putea fi ea ameliorată.

S-o luăm pe rând: Ce? Cine? Cum?

Apriga dispută tăcută din mediul academic

Ce?

Ce fel de pregătire i-ar trebui unui absolvent de facultate pentru a deveni un bun profesor?

În mare, două atribute: o cunoaștere mulțumitoare a elementelor de conținut ale disciplinei pe care urmează să o predea și o capacitate satisfăcătoare de a-i face pe elevi să dobândească acele achiziții pe care le recomandă curriculumul de specialitate.

Există în mediul academic, de decenii bune, o aprigă dispută „tăcută”, care răbufnește când și când în vociferări publice despre care dintre cele două deziderate ar fi mai important. Unii, cei care apără formarea de specialitate, spun că „e absurd să-i trimiți pe unii să-i învețe pe alții ceea ce ei înșiși nu știu”. Ceilalți, adepții formării psiho-pedagogice, spun: „La ce bun să trimiți la catedră absolvenți tobă de carte, incapabili să înțeleagă gândirea și comportamentul unui elev și să interacționeze cu el?”.

Disputa asta nu duce nicăieri. Avem nevoie unii de ceilalți, specialiști și psiho-pedagogi.

Chestia e – o spun în deplină cunoștință de cauză – că în locul acestei nevoi reciproce persistă, de decenii bune, un dispreț și o ostilitate reciprocă între cele două categorii.

Încercări de a îmbunătăți pregătirea viitorilor profesori au fost cu duiumul. Din păcate, toate au debușat în bătălii pentru putere între cele două tabere și între viziunile susținute de fiecare dintre ele.

Să o luăm un pic pe firul evenimentelor. În anii ’80, pregătirea pentru cariera didactică era asigurată prin absolvirea unor cursuri obligatorii de pedagogie și psihologie școlară și de metodică și a unor sarcini de practică didactică – observare și predare.

Pentru mine și colegii mei, cursurile obligatorii de pedagogie și psihologie au fost o mare deziluzie. Cât privește metodica și practica aferentă… nu îmi mai amintesc decât detalii anecdotice despre prestația unor colegi ”defecți”, incapabili să se adapteze oricărei situații concrete, căreia i-am fost martor.

„Osatura” acestei tematici a formării inițiale a rămas, în datele ei fundamentale, aceeași până în ziua de azi. Ce s-a modificat în repetate rânduri a fost distribuția organizațională – cine? – și reglementările procedurale – cum?

„Fabricile de profesori”

Cine?

Cine e cel mai apt și îndrituit să formeze profilul absolventului de specialitate pentru a se putea insera cu succes în activitatea la clasă?

Vreme îndelungă pregătirea pentru accedere în învățământ a absolvenților a fost gestionată de către facultățile de resort: prinsă în planurile proprii de învățământ, normată în cadrul statelor de funcții ale facultăților și efectuată fie de cadre didactice proprii – cursurile de metodică și tutorialele de practică – fie de cadre didactice asociate, cu încadrarea în facultățile / catedrele de pedagogie și psihologie.

Obligativitatea acestei pregătiri pentru toți studenții de la licență și stagiul de trei ani obligatoriu de după absolvire, cu posturi la repartiție în marea majoritate dacă nu în totalitate în învățământul preuniversitar, au transformat facultățile de profil, volens-nolens, în „fabrici de profesori”. De unde și o aversiune față de această direcție de studiu, manifestată deopotrivă în rândul cadrelor didactice și al studenților. Între primele solicitări imperative ale studenților după căderea regimului ceaușist a fost abrogarea repartiției și trecerea pregătirii pentru cariera didactică în facultativ. Între profesori a circulat multă vreme zicerea că „cine nu e capabil să predea în specialitate se apucă de metodică”.

Practica pedagogică a fost și ea lăsată de izbeliște. Tutorilor din facultăți, de regulă cadre didactice tinere, asistenți și lectori, dar nu numai, li se repartizau câte 8 studenți care trebuiau să fie urmăriți, consiliați și evaluați într-un interval de practică în școli de circa 2-3 săptămâni, cu o normă, dacă îmi amintesc exact, de 5 ore de observare și 3 de predare per student.

La scurt timp după ’90, norma de practică a unui cadru didactic universitar a devenit o grupă de seminar, adică circa 20-25 studenți. Urmărirea activității acestora în școli devenea practic imposibilă. În plus, la solicitarea studenților, s-a acceptat ca aceștia să-și poată desfășura stagiul de practică în școli liber alese de către ei, adesea în localitățile de baștină sau în unități școlare în care lucrau rude sau cunoscuți. Treptat, atribuțiile coordonatorilor de practică din facultăți s-au restrâns la simpla operațiune birocratică a transcrierii în cataloage a notelor de pe adeverințele procurate de studenți – fără excepție 10 (zece).

E bine să recunoaștem deschis că vreme destul de îndelungată facultățile de resort au fost prea puțin sau deloc interesate de gestionarea formării studenților pentru cariera didactică, chiar și în cazul unor materii importante precum română, matematică, limbi străine. Eram decan la Litere în București când s-a produs reorganizarea acestei formări inițiale în cadrul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic (DPPD) subordonat facultăților de psihologie și științe ale educației. Mărturisesc că, la început, am răsuflat ușurat: scăpam de o belea.

Amplificarea unei încărcături excesive de cursuri abstracte de pedagogie și psihologie

Cum?

Schimbarea polilor de putere nu a adus însă efectul scontat. S-a păstrat și chiar amplificat încărcătura excesivă de cursuri abstracte de pedagogie și psihologie, cu o foarte vagă conexiune cu activitatea nemijlocită de profesor. Pentru „modulele” de pregătire psihopedagogică și didactică au fost repartizate frecvent cadre didactice slab competente și demotivate. În plus, desprinderea formală, birocratică, a pregătirii pentru învățământ de mediul de instruire în facultățile de resort a creat în rândul studenților un sentiment de alienare menit și el să descurajeze o pregătire temeinică.

Ca decan, m-am confruntat cu numeroase situații în care studenții veneau să mi se plângă de cursurile de la DPPD și trebuia să le explic de fiecare dată că nu aveam, în contextul legislativ și organizațional dat, nicio cale de intervenție. Regretam deja satisfacția inițială privind autonomizarea pregătirii pentru profesorat.

În mod cert, nici „modulele” gestionate de DPPD nu au adus o îmbunătățire a formării inițiale a viitorilor profesori. Rezultatele profesorilor la definitivat, titularizare, grade didactice și ale elevilor pe care aceștia îi instruiesc la testările naționale și internaționale o arată fără tăgadă.

Legea educației din 2011 a repoziționat chestiunea într-un cadru instituțional care să dea greutate și prestanță pregătirii pentru învățământ: obligativitatea absolvirii unui masterat didactic și a unei perioade consistente de practică la catedră.

Proiectul a creat turbulențe aprige în multe centre universitare din România. Spaima personalului din facultăți privea un posibil exod al candidaților de la masteratele de cercetare și profesionale existente către noul program, datorită condițiilor favorizante pe care acesta promitea să le ofere: burse de studii distincte și un plasament mai sigur după absolvire.

Noroc că, în înțelepciunea sa, legiuitorul a uitat și să aloce banii necesari pentru demararea proiectului, așa că acesta a fost prorogat anual mai bine de un deceniu.

Ideea a fost reluată în legile educației din 2023. În paralel, au fost lansate o serie de „proiecte-pilot” pentru implementarea masteratului didactic. Planurile de învățământ și metodologiile aferente au fost elaborate de către echipele de psihopedagogi de la ARACIS și de la minister, fără nicio consultare substanțială cu facultățile din universități. Mai mult încă, acolo unde funcționau deja, în facultăți, masterate de profil didactic s-a încercat scoaterea din joc a acestora, invocându-se ideea că ar „crea confuzie” între candidați. La Literele bucureștene, cel puțin, un astfel de program masteral, „Didactici ale disciplinelor filologice”, funcționează din 2004, cu aprecieri foarte bune dovedibile din partea cursanților, din partea mediului educațional de specialitate în ansamblu. Ca de obicei, experiențe acumulate de-a lungul unor decenii au fost complet ignorate. E greu de găsit o explicație a modului în care opinia reprezentanților unor programe de formare pentru profesori în specializări cheie precum română și matematică, funcționând cu brio în universități de primă mână, a fost complet dată la o parte.

Ce? + Cine? + Cum? – marea necunoscută

Simplific un pic în continuare, din motive euristice.

Iată cum cred că ar fi de dorit să fie organizată și practicată o pregătire eficientă pentru cariera profesorală.

Ce

Dacă cineva are curiozitatea să compare planurile de învățământ supuse în prezent dezbaterii publice de către MEC cu planurile de învățământ ale masteratelor didactice „cu vechime”, diferențele sar în ochi.

În proiectul MEC, accentul cade pe dobândirea unor cunoștințe generale, din aria științelor educației și a psihologiei școlare. În masteratele existente, accentul cade pe dobândirea nemijlocită a abilităților necesare unui profesor care predă o anumită materie. Pe scurt: pe didactici. Figurează deci cursuri precum: „Perspective inovatoare în didactica limbii și a literaturii materne”, „Perspective inovatoare în didactica limbii latine și a culturii romanice”, „Didactica lecturii”, „Didactica limbii”, „Didactica comunicării scrise”, „Didactica comunicării orale”, „Didactica teoriei literare”, „Didactica literaturii mondiale”, „Didactica limbii române ca limbă străină”.

În plus, apar cursuri orientate către probleme conexe, deosebit de importante pentru practicarea cu succes a profesiunii de cadru didactic în domeniul filologic: „Drama ca metodă de predare-învățare”, „Introducere în educație media”, „Evaluarea în disciplinele filologice”, „Valori și atitudini în aria curriculară Limbă și comunicare”, „Proiectarea didactică”, „Strategii interpretative”. Toate aceste detalieri apar în proiectul MEC comasate în 4 ore (curs + seminar) de „Didactica specializării” în primul semestru (totalizând un număr de 26 de ore săptămânal, enorm pentru nivelul masteral, care implică, de regulă, o deplasare a accentului către activitățile de învățare individuală a studenților) și 3 ore (2 + 1) de „Didactica domeniului” în semestrul al doilea. Atât. Restul? „Psihologia educației”, „Pedagogie: fundamente și curriculum”, „Pedagogie digitală”, „Managementul clasei de elevi”, „Managementul învățării și al emoțiilor în școală”, „Politici educaționale”, „Etică și deontologie academică”, „Decizii educaționale bazate pe evidențe științifice” – chestiuni ce pot avea cel mult o relevanță indirectă asupra activității viitoare de profesor de limba și literatura română și / sau de limba și literatura străină. Spicuiesc dintre recomandările tematice din OM-ul supus dezbaterii: „Dezvoltarea umană: Un cadru pentru activitatea educațională”, „Ce este inteligența? Rolul acesteia în învățare”, „Statutul epistemologic al pedagogiei”, „Relația pedagogiei cu științele conexe:…”, „Evoluția istorică a pedagogiei” etc. Alte tematici vizează explicit doar studenții din domeniul științelor educației, cum e cazul cursului ”Decizii educaționale bazate pe evidențe științifice”, cu un submodul referitor la Analiza structurii unui articol științific din domeniul științelor educației.

Pe scurt: nu trebuie nici măcar să fii cine știe ce specialist ca să-ți dai seama că actualul proiect nu face decât să transfere niște relații de putere de la nivelul ”modulelor” la cel masteral, fără a modifica deloc substanța pregătirii studenților pentru cariera de profesor.

Un monopol flagrant

Cine

Actualul proiect oferă cu generozitate pâinea și cuțitul psihopedagogilor. Iată câteva din prevederile concludente.

Acreditarea masteratelor didactice se va face de către ARACIS în domeniul „Științe ale educației”. Asta înseamnă că validarea programelor și evaluarea evoluției lor se va face exclusiv de către Comisia 5, Științe administrative, ale educației și psihologie. Altfel spus, cadrele didactice și structurile de conducerile din domenii precum științe exacte sau umanistică NU VOR MAI AVEA NICIUN CUVÂNT DE SPUS ÎN PRIVINȚA PREGĂTIRII STUDENȚILOR LOR PENTRU CARIERA DIDACTICĂ. Un atare monopol flagrant nu a existat până acum.

Masteratul didactic va fi organizat, ni se spune iarăși în stufoasa documentație legală, prin intermediul DPPD, perpetuând situația existentă.

În ce privește perspectivele de specializare pentru formarea viitorilor profesori aflăm de asemenea că doctoratele în didactică vor fi și ele acreditate în domeniul științe ale educației. Alte articole ale ordinului de ministru și ale numeroaselor lor anexe lasă să se înțeleagă că autorii confundă nonșalant cercetarea internațională în științele educației cu cea în domeniul didacticilor de specialitate.

Cum

Transpare un minim de înțelegere pentru nevoia studenților de flexibilizare a parcursului educațional propriu prin decizia că „absolvenții unui program de studii universitare de masterat de cercetare/profesional care au beneficiat de finanțare de la bugetul de stat pot urma un program de studii universitare de masterat didactic cu finanțare de la bugetul de stat.” Nu înțeleg totuși de ce nu ar fi valabilă și situația inversă, în care un absolvent de licență a urmat cursurile de masterat didactic cu finanțare bugetară și ar putea fi scutit de plata taxei pentru înscrierea ulterioară la un masterat de cercetare.

Un absolvent de Litere care a ajuns, parcurgând masteratul didactic, să lucreze în învățământ vrea să facă o lucrare de grad în lingvistică. E corect să-i blocăm accesul gratuit la un masterat de lingvistică care să-l ajute în definitivarea temei lui de cercetare? Evident, nu.

Ce se poate face pentru a evita un nou eșec garantat

Concluzii

Îmi pare rău să o spun, dar cred că cea mai înțeleaptă decizie a MEC ar fi să nu încerce să dreagă busuiocul într-un proiect strâmb construit din capul locului și să-l retragă din consultarea publică, reluând, pe alte baze, construcția lui conceptuală și aplicativă. Dezideratele esențiale ale acestei reconstrucții ar fi următoarele:

Să își fundamenteze elaborarea pe un demers colaborativ, incluzând, alături de experții din științele educației, și specialiști în domeniu, cu experiență certificată, măcar din facultățile care formează absolvenți abilitați în principalele materii din învățământul preuniversitar (română, matematică, limbi străine, istorie, fizică, biologie, chimie).
Să prevadă EXPLICIT necesitatea construcției unor organisme colaborative, cu participare deopotrivă din facultățile de științe ale educației și ale facultăților implicate, care să gestioneze masteratul didactic (după, să zicem, modelul CSUD).
Să prevadă EXPLICIT necesitatea elaborării și validării de către senatele universitare a normativelor privitoare la aceste organisme.
Să prevadă DUBLA ACREDITARE a masteratului didactic și acreditarea / evaluarea acesteia la nivelul unor comisii mixte ARACIS.
Să prevadă măsuri de stimulare a formării unor cadre didactice competente și cercetători avizați în DIDACTICI ALE DISCIPLINEI și nu, ca în actualul ordin, în științe ale educației.
Să reglementeze judicios posibilitatea efectuării, cu o îndrumare mixtă, pe modelul interdisciplinarității, a unui DOCTORAT DIDACTIC în domeniul de specializare (română, matematică etc.) și nu în științe ale educației.
Să garanteze necondiționat posibilitatea accesului gratuit al studenților și la un program masteral de cercetare / profesional, în plus față de cel didactic.

Respectarea acestor deziderate vizează, în esență, un singur lucru: pentru a asigura o bună formare a profesorilor de diverse materii e nevoie de construcția unui cadru care să implice, pe picior de egalitate, principalii formatori ai acestora, facultățile de resort și cadrele didactice din specialitate și facultățile de psihologie și științele educației, cu proprii lor specialiști.

Altminteri, cantonarea actualului proiect în liniile lui actuale nu va face decât să conducă la un nou eșec garantat și o agravare a animozităților persistente de atâta timp.

Acest text de opinie a fost publicat inițial în Contributors.ro. Intertitlutile aparțin redacției HotNews.