Frate-frate, dar brânza e pe bani (și albastră): neînțelegerile principiale dintre greii NATO au și origini fiscale!

Celor care nu le miros bine tensiunile dintre greii NATO, verbalizate mai ales acum, la a 70-a aniversare, le recomand un duș rece care se servește de ceva timp încoace în fiscalitatea globală. Până la urmă, dacă vorbim de o structură de 70 de ani, e nevoie,pe ici pe colo, de resetări (că tot e la modă). Dar pe partea de sisteme de securitate îmi imaginez că e mai simplu – nimeni nu se apucă să mute peste noapte baze aeriene, navale și altele asemenea. În schimb, mișcări de forță se întâmplă sub ochii noștri în sistemul de fiscalitate, cel care în decada următoare va împlini nu 70, ci 100 de ani.

Ca și în cazul NATO, și în avanposturile noii ordini fiscale globale se găsesc tot francezii și americanii. Să fie de mirare că sunt și aici pe poziții principial divergente? Întrebarea e – cine are cea mai mare nevoie de schimbare. În ce privește securitatea, președintele Trump s-ar putea să aibă dreptate – ”nimeni nu are nevoie mai mare de NATO ca Franța” (declarație 3 decembrie). În fiscalitate însă, lucrurile nu sunt chiar așa de ușor de taxat. Și în consecință, nici nouă nu ne e așa simplu să ne stabilim ”cu cine ținem”.

Războiul listelor albastre

Summit-ul NATO de la Londra a fost precedat de o listă de chemare la luptă. Agenția americană responsabilă cu politicile comerciale (USTR) a dat rezultatul investigației asupra așa-numitului impozit pe servicii digitale, impus de francezi în vară (legea ”GAFA” a intrat în vigoare pe 24 iulie, USTR a inițiat investigația pe 10 iulie).

Rezultatul investigației e formulat ca o declarație diplomatică din vremea Războiului Rece: pe lângă că e ”discriminatoriu față de companiile americane”, că e ”retroactiv” (se aplică de la 1 ianuarie), impozitul mai e și ”nerezonabil, deviind de la normele fiscale americane și internaționale, prin extrateritorialitate, faptul că taxează venitul nu profitul și penalizează anumite companii de tehnologie pentru succesul lor”. Previzibilă este și recomandarea: suprataxarea vamală cu până la 100% pentru o listă de importuri din Franța. O listă din clasicul joie de vivre franțuzesc care începe cu brânză, că e Roquefort, Edam ori albastră (cu mucegai – blue cheese). O listă de trei pagini (mai include iaurturi, cu sau fără fructe, genți, cosmetice etc) de importuri care, anul trecut, se ridicau la 2,4 miliarde de dolari.

Nu e prima listă transatlantică. Anul trecut, prin vară, europenii vedeau taxe mai mari pe oțelul exportat în State. La reciprocitate, Europa aducea o listă proprie de taxe vamale cadou pentru americani, care începea cu porumb și orez, trecea prin oțel, motociclete Harley-Davidson și se termina cu … cărți de joc americane (articol Contributors).

Lupta se încinge și, totuși, nu miliardele de acum contează aici [1]: situația e mult mai albastră pentru că în joc e, cum ziceam, resetarea. Pană la urmă, istoria este o continuă reformulare a principiului ”brânza e pe bani”. Dar acum 100 de ani începea să se stabilească o ordine nouă în împărțirea profiturilor, care, odată cu întețirea globalizării economiei, avea să poarte numele de transfer pricing (prețuri de transfer, stabilirea remunerației intra-grup). Chiar dacă azi nu mai trăim într-o economie eminamente brick and mortar (din cărămidă și mortar), să trimiți la lada istoriei o ordine de 100 de ani se dovedește a fi o revoluție nu grea, ci (BEEPS) de grea, cum se vede și se va vedea.

Ordin pe unitate: Companii aveți o nouă provocare, minimul de impozitare!

Pe 26 noiembrie, din cele patru tweet-uri despre acțiunile ministrului francez al Economiei și Finanțelor, Bruno le Maire, două au venit cu #10yearsGF , adică de la evenimentul prin care OCDE a marcat, la sediul său din Paris, 10 ani de la constituirea ”Forumului Global pentru transparență și schimb de informații în scop fiscal”. Iată din tweet-uri: ”Trebuie să găsim un acord internațional asupra impozitării minimale a companiilor, pentru că este un zid de protecție împotriva acestui dumping fiscal care îi revoltă pe concetățenii noștri. Franța propune o rată minimă efectivă de impozitare de 12,5%.”.

Laconic mesajul, vastă istoria din spatele lui, dar și din fața lui. Rețineți două lucruri – dumping fiscal și 12,5%. Pe repede înapoi, iată despre ce e vorba.

BEPS, actul I – Marea Provocare

Suntem în vâltoarea ultimei Mari Crize și marile economii (G8/G7, apoi G20) cer o rescriere radicală a sistemului fiscal global. Apelează la laboratorul de soluții tehnice pentru compromisuri politice, aka OCDE. ”Forumul Global” este un prim succes [2]. În același timp, se deschide marele front anti-BEPS – Base Erosion and Profit Shifting (erodarea bazei de impozitare și mutarea profiturilor). A fost lansat în iulie 2013, prezentat pe 5/10/15 (aici, articolul pe Contributors, în care găsiți și decalogul BEPS), cu 15 capitole rămase deschise.

La modul practic, BEPS-ul a împins lucrurile în principal pe direcția supra-transparentizării, iar astăzi avem un standard global și în ce privește CbCR – Raportarea pentru fiecare țară în parte. În linii mari, de doi ani încoace, marile companii multinaționale prezente trebuie să raporteze la Fisc date despre afacerile pe care le derulează în țările unde au filiale (CbCR – instrument la îndemâna administrațiilor fiscale prin care Ce bine se Citește Riscul fiscal!). UE are directivă specială de cooperare administrativă, dar și SUA respectă CbCR. (Rețineți termenul – îl vom reîntâlni imediat mai jos)

Bun, administrațiile văd acum mai bine unde sunt banii, dar cum ajung la ei? Mantra BEPS-ului se cheamă ”alinierea impozitării cu valoarea creată” dar aici lucrurile nu mai sunt așa simple, mai ales când ești într-o economie din care tehnologia a scos granițele, iar titlul de creator de valoare se împarte între zecile de filiale ale unei multinaționale. Primul capitol din BEPS e sugestiv: ”Provocările fiscale care decurg din digitalizare”. Și așa a rămas până azi – o mare provocare: îi poți convinge pe americani să intre în hora CbCR, dar mai greu să împartă valoarea giganților lor internet cu administrațiile fiscale europene. Pe acest fond, au apărut în ultimii cinci ani răsunătoarele investigații de la Bruxelles împotriva marilor multinaționale americane (Apple, Google, dar și nume din economia tradițională) și spectrul războiului comercial Atlant-EXIT. În paralel, Comisia a scos de la naftalină planul de armonizare și consolidare a impozitului pe profit, CCCTB (Contributors iunie 2015 – ”Ceva mai dur decât BEPS?”). Legitimat de cuplul franco-german, CCCTB va duce la întregirea (necesară mai ales în vremuri post-Brexit) a proiectului european de piață unică prin eliminarea ultimei redute de suveranitate fiscală statală, va ataca și problema veche a dumpingului fiscal intra-european, plus că va trata și problema împărțirii profitului în noua economia digitalizată. (De notat că CCCTB a ajuns tot la nivelul aprobării finale politice).

Dar francezii, mai temperamentali (și mai cu nevoi, cum ar zice Trump), au vrut să grăbească lucrurile printr-o străpungere brutală a frontului, cu o soluție zisă provizorie – acea impozitare a digitalului la nivel european, în fapt, vorba americanilor, un deviaționist impozit pe cifra de afaceri, cu iz de dublă impunere.

În ciuda luptelor grele de culise (Președinția română a Consiliului UE de la începutul anului poate spune mai multe) nu s-a adunat unanimitatea pentru impozitarea digitalului (nota bene – unanimitate de care încă e nevoie în chestiuni de fiscalitate directă) și astfel nu putem vorbi de o soluție europeană. Încă. Dar nu-i nimic, Parisul merge mai departe – din vară, francezii sunt primii care au propria taxă pe digital sub această formă. Zilele trecute, cehii (nota bene) au devenit primii din flancul Estic cu o taxă asemănătoare (și deloc mică – 7%, când la francezi e doar de 3%). Până și britanicii, cu tot Brexit-ul lor, vor avea una, din 2020. Austriecii, spaniolii, italienii, belgienii au dat de înțeles că intră în joc. Probabil că nici România nu va mai putea sta deoparte, atâta timp cât deja ne-am exprimat adeziunea (vezi scrisoarea din septembrie 2017). Iar Irlanda, principalul opozant, ca avanpost european al marilor corporații americane, ar putea să aibă o surpriză.

BEPS actul al II-lea. Mica simulare

Europenii s-au întors anul acesta din nou în laboratorul OCDE, cu următorul argument pentru restul lumii (practic, pentru americani) – vedeți ce se întâmplă dacă nu au avem o soluție globală: fiecare vine cu rezolvarea lui! Tehnic, au pus chestiunile netranșate din actul I pe doi piloni globali. Pilonul 1 – noi răspunsuri la întrebările vechi. Unde impozităm? (nexus) răspunsul nu va mai fi condiționat, ca până acum (de prin 1920 încoace, de când au început să existe tratate internaționale pe fiscalitate) de prezența fizică pe o piață, ci, în principal, de nivelul vânzărilor pe acea piață. Ce impozităm? Și aici se vor stabili noi reguli de alocare a profitului, trecând peste tradiția care spunea doar ”în funcție de riscuri, funcțiuni și activele fiecărei filiale”. În fapt, nu se va renunța de tot la tradiție, doar că se va interveni cu reguli administrative, acolo unde apar tensiuni tocmai datorită (din cauza?) noii economii (ex, în stabilirea profitului pentru funcțiile care nu sunt afacerea de rutină, de bază dacă vreți, a respectivei companii, se poate veni cu formulă de alocare sau chiar cu remunerații prestabilite). Acest Pilon 1 spune clar că vizează orice model de business, practic orice companie care are o implicare substanțială într-o jurisdicție, într-o piață. (singura excepție – s-a stabilit că nu se va aplica industriilor extractive)

”Cu Pilonul 1, noi considerăm că răspundem îngrijorărilor americanilor, nu ar mai trebui să fie motive pentru a nu susține noile propuneri”, a transmis ministrul francez Bruno Le Maire de la evenimentul OCDE. Iar dacă tot ar fi mulțumiți de Pilonul 1, n-ar vrea să accepte și Pilonul 2 care vorbește de un impozit minim pe profit la nivel global?

Teoretic, trăim într-o lume liberă, unde fiecare țară își pune ce impozit mic vrea. Dar problema e la investitor – acesta va fi retaxat la el acasă și pentru acele venituri pe care le-a obținut într-o jurisdicție unde a avut parte de o impozitare efectivă sub acel prag internațional; sau nu i se vor recunoaște deduceri fiscale ori va avea parte de impozitare la sursă pentru o plată către partea afiliată, dacă acea plată a avut parte de impozitare efectivă sub pragul internațional.

Și, acum, despre 12,5%! Cum s-a mai observat, acesta este, din întâmplare, fix rata de profit din Irlanda. [3] Așadar, o subtilă mână întinsă americanilor și, implicit, irlandezilor. Dar nu știm cum se face că pe 28 noiembrie, ministrul francez vine cu un nou tweet în care simte nevoia să precizeze că e vorba ”12,5% ca taxă efectivă, nu normală”.

Interesant trebuie să mai fie să fii în spatele ușilor închise acum. Să-l vezi pe Unchiul Sam cum reacționează el la deadline-ul de 2020 pentru BEPS 2.0. [4] Adică ce nu s-a putut în cinci ani, să se facă într-un an, știind că mai intră și CbCR public (care înseamnă supra-transparență forțată pentru afacerile europene ale tuturor multinaționalelor Unchiului Sam). Încă o porție de blue cheese, vă rog!

Și totuși – când se vor deschide ușile negocierilor, e clar că lumea fiscală nu mai poate rămâne ca acum 100 de ani. Și poate că lumea nu o să vadă un impozit minim universal, dar Europa... Apropo, nu ne informa Consiliul în decembrie 2015 că va continua dezbaterile privind oportunitatea unui nivel minim de impozitare? Tot la fel, încă de pe atunci, se prospecta ”piața” și pentru introducerea CbCR public… Și uite așa, venim mai aproape de casă, adică de Europa.

Ședință de pomină la Bruxelles pe articolul 50 (altul)

Joi, 28 noiembrie, la ședința Consiliul pe competitivitate (COMPET), președinția finlandeză (a Consiliului UE) pune la masa discuțiilor un nou compromis pentru votul politic (așa e în Consiliu – eminamente politic) în cazul ”Public CbCR” – Raportare publică pentru fiecare țară în parte.Adăugarea ”public” înseamnă că respectivele companii trebuie să pună datele și pe site, la vedere, pentru toată lumea interesată. Cum spunea reprezentantul României (adjunctul reprezentantului permanent), aceasta ”permite instituțiilor publice și cetățenilor să examineze comportamentul fiscal al companiilor multinaționale”.

Nobil scop, transparența, dar nu batem la uși deschise? Cum spuneam, multinaționalele, prin filialele lor, raportează deja la Fisc aceste date. Și din câte știm, doar ANAF (nu Sanepidul, nu alte instituții publice), e abilitat să facă execuții fiscale! De acord, companiile trebuie să învețe să comunice mai bine cu publicul, să-și explice modelul de afaceri, dar vor fi ele pregătite pentru execuțiile în piața publică?

Dar să lăsăm detaliile. Vorba altor susținători în timpul ședinței – ”acum ori niciodată, acest proiect așteaptă de trei ani!”, ”cine nu e de acord cu acest proiect înseamnă că nu vrea, de fapt, transparență!”

Așadar, au fost de acord practic toți cei mari – Franța, Italia, Spania, Olanda, Polonia, Finlanda … evident că trebuia să fim și noi de acord. Sigur, e un pic confuză treaba, că Germania s-a abținut (ceea ce trece la vot negativ). Dar destul de mulți au fost împotrivă, printre ei recalcitranții de serviciu când vine vorba de armonizare fiscală – Luxemburg, Irlanda, Suedia, Ungaria, Cehia, Austria și încă câțiva mai mici.

De fapt, de aici a pornit tot scandalul (pe limba bruxelleză – ”se creează un precedent”): unde încadrăm acest proiect de directivă – este sau nu o problemă fiscală și încă una de armonizare fiscală? Aceasta nu e deloc o simplă problemă de stabilire a termenilor. Partea ”pentru” a zis ce zice Comisia – directiva nu se referă la armonizare fiscală, ci doar la obligația de a publica raportări privind impozitul pe profit, atunci este corect ca baza legală a directivei să fie articolul 50(1) din TFUE – Tratatul de Funcționare al UE. Acesta este un articol lapidar [5], la capitolul libertate de stabilire (a afacerilor, de exemplu), care spune că ”Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară … decid prin intermediul directivelor”. Aceasta trimite la un vot cu majoritate calificată (QVM – Qualified Majority Voting) – sistemul prin care se adoptă acum 80% din legislația UE [6]. Comisia mai are un argument de nefiscalitate – de fapt, modificăm directiva raportării financiare (34/2013) deci nu ne referim la plata impozitelor, propriu-zis. Ca lucrurile să fie și mai clare, aprobarea se duce în camera de competitivitate a Consiliului și nu la ECOFIN (secțiunea care se ocupă de Finanțe).

De partea cealaltă, manevra pare prea cusută cu ață albă. Tabăra ”contra” susține avizul dat de serviciul de legalitate al Consiliului și crede că de fapt, tocmai pentru că e vorba de prevederi fiscale, ar fi trebuit să avem o modificare a directivei de cooperare administrativă fiscală (DAC), că baza legală trebuie să fie articolul 115 TFUE (privind ”acte cu incidență directă asupra instituirii sau funcționării pieței interne”) și, în sfârșit, ca acordul final să se dea în ECOFIN, unde deciziile se iau (încă) pe bază de unaninimitate, cel puțin când e vorba de fiscalitate directă.

Nu îmi permit să intru într-o dispută de bază juridică, acolo unde nu se înțeleg ei avocații Comisiei cu cei ai Consiliului, dar cred că vorbim de un text care se referă la prevederi fiscale clare, care sunt pe direcția armonizării fiscale (în final, dacă e vorba de transparență, trebuie să avem aceeași interpretare a datelor în fiecare țară) și nu una despre curbura bananelor. Dar să mergem mai departe.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro