Sunt convins că marea criză prin care trece România este o criză a gândirii

Gabriel Liiceanu mărturisește că s-a simțit inutil, dar acum este „fericit” pentru că a înțeles, după o viață întreagă, că face „ceva fără pereche pe lume”. Într-un text publicat acum de HotNews, scriitorul și filozoful face o pledoarie pentru o „înțelegere a vieții care-ți cere să descoperi viața cu uimirea fiecărei zile”.

• „Trăiești cu cineva lângă tine. De ani de zile. Ți se pare că-l cunoști, că-l știi de-acum atât de bine, că-l înțelegi. Și totul intră în rutină, în inerție, în viața aceea firească a lui zi-de-zi. Anii trec în felul acesta, în curgerea egală și lentă cu care se scurg anotimpurile. Până când, într-o bună zi, celălalt îți spune că se simte lângă tine ca și cum ar fi căzut într-un gol de ființă: neînțeles, neîntrebat, nelăsat să vorbească și să-ți spună ce simte, nebăgat cu-adevărat în seamă.
• Ei bine, gânditorul e cel care face pasul de la particularul unei situații, precum aceasta, la întregul existenței. De la viața trăită inerțial și la firul ierbii la acea înțelegere a vieții care-ți cere să descoperi viața cu uimirea fiecărei zile. Oare ceea ce trăim, fără să ne dăm seama, în rutina unei relații cotidiene nu e valabil pentru toate relațiile noastre cu lumea? Nu cumva la fel facem cu ființa lucrurilor toate și cu toate pe care le trăim?”. 

Inițial, acest text a fost publicat de Gabriel Liiceanu în 2022, când a împlinit 80 de ani, ca prefață a unui volum omagial difuzat pe un circuit închis. El spune că a simțit nevoia să îl reia acum, pe o platformă publică, pentru că este „convins că marea criză prin care trece în clipa de față țara noastră (și poate întreaga planetă) este o criză a gândirii”.

„Întreaga viață am fost urmărit de complexul că nu sunt bun la nimic”

M-am întrebat, o viață întreagă, la ce sunt bun pe lumea asta. Sau, mai rău, dacă sunt bun la ceva. Și, până nu cu mult timp în urmă, de câte ori m-am întrebat la ce sunt eu bun, n-am știu să răspund. Ce știam să fac? Un medic, de pildă, nu are să-și pună întrebarea asta. El știe foarte bine, chiar înainte de a lua drumul facultății, care e răspunsul. Nu-l întrebi nici pe arhitect, nici pe inginer ce știu să facă și la ce sunt ei buni. De fapt, pe nimeni care, pe lumea asta, are o meserie al cărei nume e înscris într-un nomenclator.

În schimb, numele „filozof” sau „gânditor” nu apare în nici un nomenclator din lume. (n.r.-  La curt timp de la publicarea acestui text, în ianuarie 2022, în Clasificarea ocupațiilor din România a fost introdusă meseria de „consilier filozofic”). 

În ce mă privește, am terminat două facultăți: filozofia și facultatea de limbi clasice. Dar limbile clasice, trebuie s-o spun de la început, au fost pentru mine doar un acompaniament la filozofie. N-aș putea spune: „Sunt filolog clasic”. Nu știu epigrafie, nu pot dezlega un paragraf din Tucidide. Nici măcar un vers din Eneida nu mai știu să scandez corect. Nu acestea reprezintă punctele de interes ale preocupărilor mele.

Așa încât, rămâne filozofia. Și, vrând-nevrând, sunt condamnat să mă întorc la întrebarea inițială: la ce bun filozofii pe lume? Și ce înseamnă „a filozofa”? Întreaga viață, până de curând, am fost urmărit de complexul că nu sunt bun la nimic. Că sunt inutil. Spectaculos în cazul cuiva „care se ocupă cu filozofia” este că el însuși, întrebat fiind, sau întrebându-se ce știe să facă, nu știe să răspundă. Dacă ar fi întrebat cu ce se ocupă, medicului i-ar fi suficient să-ți arate cu degetul bolnavul. Dar care e „bolnavul” la capul căruia stă filozoful?           

Așa se face că, spre deosebire de orice alt profesionist, cel ce vrea să se apuce de filozofie nu știe să spună dinainte cum anume se va califica și ce va deveni. De filozofie te apuci, cum să spun, pe bâjbâite, ca-n vis, ca un animal care amușină în zările vieții fără să știe exact încotro s-o apuce. Și care află târziu – dacă află și-atunci – cu ce anume s-a ocupat.

„Oamenii vor continua să gândească alandala sau să ia decizii greșite câtă vreme vor exista”

Spre deosebire de trupul uman, care poate fi studiat în prelungirea celui animal și prin analogie cu el, gândirea nu poate fi cunoscută analogic de vreme ce, ca animale raționale, suntem o premieră în evoluția vieții. În plus, conceptul de gândire, asemenea celui de filozofie, nu poate fi dedus empiric. Dacă suntem de acord că el reprezintă preocuparea filozofiei, ar trebui să acceptăm că noi nu avem acces la un mod de a defini gândirea așa cum avem unul pentru definirea corporalității. Neuroștiințele nu o pot cerceta, ca funcție a creierului, cu acribia cu care este cercetată funcția oricărui alt organ al corpului. De asemenea, logica nu poate regla gândirea propunând o dietă mintală așa cum reglează un cardiolog funcția inimii. Oamenii vor continua să gândească alandala sau să ia decizii greșite câtă vreme vor exista. Logicienii înșiși nu sunt scutiți să gândească și să spună enormități odată ce au ieșit de pe terenul calculului logic.

Norocul meu a fost că am început prin a face filozofia în comunism. În comunism, ceea ce se numea „filozofie” era ideologie. Spre deosebire de filozofia la modă – cea care se făcea, de pildă, în Franța sub numele de structuralism, textualism, telquelism, deconstructivism, și care semăna cu muzica serială (ininteligibilă) –  ideologia era direct cacofonică. Nu era nimic de neînțeles în ea, dar totul era nespus de urât. Era un discurs al urii, violenței, agresivității, vulgarității. Nu-l puteai evita decât refugiindu-te în logică matematică (așa a făcut prietenul meu de pe vremuri Sorin Vieru) sau – asta a părut să fie rezolvarea mea – în estetică. În primul an după terminarea facultății citeam de zor la Biblioteca Centrală Universitară revista americană de estetică, Journal of Aesthetic and Art Criticism, și, în inocența mea, mă simțeam mântuit.

Întâlnirea cu Noica: „Dacă vrei, te voi însoți – cu condiția să accepți «o blândă constrângere»”

Apoi, la doi ani după terminarea facultății, l-am întâlnit pe Noica. De aici a început totul. Ce divin a sunat, dintr-odată, pe fundalul canavalei sonore cacofonice din cei cinci ani ai facultății, sunetul înalt și autentic din Rostirea filozofică românească! (Noica începuse s-o publice în foileton în Gazeta literară.) Ce splendid era felul în care știa să-ți vorbească! Ce învăluitoare erau volutele comportamentului de aristocrat get-beget, ce caldă și bună era aplecarea lui de „antrenor” peste destinul tău cultural! Ce sunet divin avea muzica gândului lui, proiectat pe zgomotul de fond de până atunci al vieții mele! Exista, așadar, o „muzică a gândirii”, mi-am spus, care putea la o adică să devină muzica unei vieți.           

Noica, așadar, m-a făcut să aud prima oară muzica gândirii. Apoi, ca la o audiție, mi-a cerut „să-i cânt” ceva. Să-i dau ceva scris de mine,  nepublicat, scris pur și simplu între patru pereți. Aveam oare așa ceva? Aveam. Aveam nu mai mult de zece pagini de „gânduri” care punctau un soi de program de viață și care pledau pentru „o filozofie a adolescenței” traversată de romantismul vârstei. După ce i le-am dat, m-a podidit spaima de ridicol și m-am gândit că lui Noica i se vor părea atât de penibile încât va evita să mă mai vadă.           

Dar n-a fost așa. Pentru el, întocmai ca la Platon, „toți tinerii erau frumoși”, pentru că aveau vârsta când mintea le putea fi modelată și când puteau deveni ceea ce erau fără să știe. A simțit că în mine se chinuia să se nască „un cântec încăpător cât lumea” și a început prin a-mi deschide ochii către ceva, spunea el, care reprezenta „singura bucurie adevărată”, altceva, și mult mai mult, decât o simplă desfătare a vieții, o bucurie care „trebuia cucerită zilnic”, prin trudă, suferință și îndoială. Această bucurie era bucuria culturii, singura prin care te puteai dărui întregii lumi. Însă, ca să te poți dărui, trebuiau pregătite uneltele cu care‑ţi vei confecționa darul, mijloacele prin care glasul ce se pregătea să cânte urma să fie modulat pentru a deveni în cele din urmă melodie. Și mi-a spus:

„Dacă vrei, te voi însoți – cu condiția să accepți «o blândă constrângere» – până în punctul în care ai să înveți «să‑ţi dai sufletul». Iar dacă istoria culturii este povestea felului în care oamenii şi‑au dat unii altora sufletul, numai trecând prin istoria asta ai să poți învăța modul în care se ec‑spiră, în care se moare în beneficiul celuilalt, modul în care «se dă» sufletul cu adevărat“.

Un „reproș” pentru Noica

De aici a început totul. În vara lui 1965, terminasem facultatea de filozofie și alesesem, convins de pledoaria lui Henri Wald, care-mi fusese profesor de „logică dialectică”, să vin la Institutul de Filozofie al Academiei în departamentul condus de el, unde – îmi garanta – urma să mă bucur de deplină libertate. Apoi, pentru ca totul să se lege într-o frumoasă poveste destinală, la doi ani după încheierea facultății, l-am cunoscut pe Noica în vestibul acasă la Wald (el tocmai pleca, eu veneam), în timp ce-și încălța faimoșii galoși. La scurtă vreme după această „scenă istorică”, Noica mă înfia cultural și mă trimitea la facultatea de clasice unde urma să deprind, în paralel cu germana, „uneltele filozofiei”, greaca și latina. În scrisoarea din 27 iulie 1967, în care îmi spunea tot ce am povestit înainte, mi se adresa numindu‑mă ca pe fiul său, călugărul Rafail, și termina cu propoziția „Dăruiește-te, Rafail, dăruiește-te!”. Detectase în mine, după cum îmi va spune mai târziu, o anumită „animalitate a spiritului“ (acesta e titlul unui capitol din Fenomenologia spiritului a lui Hegel) şi cred că a încercat de la bun început să‑mi deturneze prisosul de afectivitate către punctul în care ea putea începe (odată trecută prin baia culturii) să iradieze cu adevărat.

Dacă mă uit acum în urmă, reproșul pe care am să i-l fac omului grație căruia am un destin este că a vrut să mă „civilizeze“ prea tare. Celor câțiva pe care ne-a luat sub aripa lui paideică la Păltiniș, ne-a explicat în repetate rânduri, pe urmele temei „suflet–spirit” din cultura germană, că filozofia operează cu spiritul, cu spiritul „obiectiv” (cu rațiunea, în fond), nu cu sufletul, care până la urmă este simplu „suflețel”, conștiință subiectivă, instanța inferioară a minții, cea care se vaietă, plânge, are regrete și remușcări, pe scurt bietul „eu”, producătorul tulburărilor și chinurilor noastre, împiedicător de seninătatea cea prielnică gândirii. 

Adevăratul înțelept, spunea Noica,  ajunge să viseze în cele din urmă visele spiritului, nu pe cele pătimașe, din care, trezindu-te, trebuie să-ți recompui ținuta mintală.    

Frunzărind într-o bună zi Jurnalul de la Păltiniș, am constatat că spre sfârșitul lui – era 19 ianuarie 1981 (câteva luni mai târziu aveam să plec la Heidelberg cu bursa Humboldt și ceasul despărțirii dintre maestru și discipol se apropiase) – îl înfruntasem pe Noica pieptiș: „Nu înțeleg, îi spuneam, de ce „spiritul”, Geist, nu poa­te în­cor­po­ra „sufletul”, Se­e­le. Şi de ce die schö­ne Se­e­le, „sufletul frumos”, tre­buie de­cre­tat a fi sim­plu „su­fle­ţel“ şi ex­pe­diat în zona ne­fi­in­ţei. După Tra­tatul de ontologie aveaţi de scris nu o Lo­gi­că, ci o Eti­că.” Căci altminteri, filozofia, continuam eu necruțător, „poa­te sfârși mon­struos în igno­ra­rea obligației de a te des­chi­de că­tre al­tul şi de a-ţi asuma ana­lo­gic în­trea­ga sfe­ră a uma­nu­lui.”

Întâlnirea cu Cioran

Pe acest fond, și pe această despărțire în spirit, s-a petrecut apoi, într-un salt pe care-l făcusem la Paris, întâlnirea cu Cioran. Lui îi datorez, ca fiind a doua figură tutelară a vieții mele în filozofie, un lucru esențial: de la el am învățat, cunoscându-l în carne și oase, cum se pune eul în scenă. Și cum îl faci să vibreze precum coarda unui arc bine întins. Și asta în filozofie, acolo unde, ne învățase Noica, umorile n-aveau ce căuta. Cum „se dă sufletul”, cum „se moare”, asta era, într-adevăr, problema; dar cum „se dă” nu ca spirit abstract, ci deopotrivă ca suflet și gând la persoana I. Culmea e că Noica însuși practicase același stil, chiar dacă teoretizase altul. Nu doar în sensul că scrisese un Jurnal care, deși era intitulat „filozofic” (Noica avea atunci, în 1944, 35 de ani), era deopotrivă scris cu tot sufletul lui, la fel cum avea să fie scris, zeci de ani mai târziu, în anii ’80, Jurnalul de idei. Dar toată filozofia lui, oricât de mult îi plăcea lui să se plimbe printre concepte, printre schemele abstracte ale gândirii (vezi modelul saturat al ființei „individual-determinații-general”, I–D–G) și să aspire la „sistem”, era filozofie caldă, care torcea gândul până când acesta devenea poveste (Noica povestea, de pildă, Fenomenologia lui Hegel sub titlul Povestiri despre om) și îl făcea pe cititor părtaș la ea, adresându-i-se la tot pasul: „vine vremea când îți spui”, „când te întrebi”, „când într-un ceas al vieții cazi pe gânduri” etc.     

Ce vreau să spun cu toate astea? Că, încet-încet, am început să înțeleg pe pielea mea că natura filozofului era – ca să folosesc un cuvânt-cheie din cartea Regele și cadavrul a lui Heinrich Zimmer – centaurină, adică dublă. Nu exista nici doar spirit, nici doar suflet, ci spirit infinit altoit pe o ființare finită. Nu suntem „spirit pur”, cum credea Platon, căzuți în accidentul cărnii (al „lutului”), ci suntem spiritualizați. Grație rațiunii apărute odată cu noi, ajunseserăm să ne înrudim cu mințile de zei, dar nu încetaserăm să fim cai năzdrăvani care nimeresc ținta cu ochii închiși, cu „animalitatea” din ei. Iar spiritul din noi, spre deosebire de cel „pur”, zeiesc (noūs, phrónesis), spiritul acesta care trăia și murea odată cu trupul era obligat să filozofeze cu toată ființa lui. Gândim, desigur, dar gândim omenește, trecând lama de oțel a minții prin tăciunii calzi ai cărnii.

De fapt, Noica însuși, de cum ne luase în primire, ne spusese că ceea ce așteaptă de la noi este „să mâncăm jăratec”, ca mârțoagele acelea obosite din grajdurile împărătești care se înzdrăveneau și deveneau armăsari de soi, apți de cele mai grozave aventuri, după ce-și primeau porțiile de tăciuni. Numai că prin „jăratec”, Noica înțelegea că așteaptă de la noi o performanță culturală, marea „ispravă”, Leistung, cum îi plăcea să spună, „ideea” proprie, o „operă” și un „sistem”, și nu ceea ce la Zimmer era doar condiția prealabilă a oricărei isprăvi iar nu isprava însăși. Hrănit cu marile mituri ale lumii, Zimmer înțelesese că „mâncatul jăratecului” (care era și dieta pentru discipoli a lui Noica) provoca de fapt o transmutare alchimică, nu doar un screamăt al minții și o încordare a voinței. Jăratecul e urma focului care nu mistuie, și care ridică temperatura gândului până în punctul în care acesta capătă densitatea ideală pentru a putea să despice și să tălmăcească lumea. Pe scurt, dacă voiam să ajung „să-mi asum ana­lo­gic în­trea­ga sfe­ră a uma­nu­lui”, trebuia să învăț să împletesc literatura și științele omului cu filozofia, afectul cu rațiunea, concretul cu abstracția, intuiția cu conceptul.

„Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate fi înțeleasă și iubită”

Și asta s-a petrecut cu mine, la început instinctiv, apoi, pas cu pas, prin ridicarea a ce era doar instinct, la conștiință. Și-atunci am înțeles. 

Ce-am înțeles, de fapt? Iată:

Trăiești cu cineva lângă tine. De ani de zile. Ți se pare că-l cunoști, că-l știi de-acum atât de bine, că-l înțelegi. Și totul intră în rutină, în inerție, în viața aceea firească a lui zi-de-zi. Anii trec în felul acesta, în curgerea egală și lentă cu care se scurg anotimpurile. Până când, într-o bună zi, celălalt îți spune că se simte lângă tine ca și cum ar fi căzut într-un gol de ființă: neînțeles, neîntrebat, nelăsat să vorbească și să-ți spună ce simte, nebăgat cu-adevărat în seamă.

Ei bine, gânditorul e cel care face pasul de la particularul unei situații, precum aceasta, la întregul existenței. De la viața trăită inerțial și la firul ierbii la acea înțelegere a vieții care-ți cere să descoperi viața cu uimirea fiecărei zile. Oare ceea ce trăim, fără să ne dăm seama, în rutina unei relații cotidiene nu e valabil pentru toate relațiile noastre cu lumea? Nu cumva la fel facem cu ființa lucrurilor toate și cu toate pe care le trăim? 

Dacă, bazându-ne pe o familiaritate prost înțeleasă și crezând că le știm pe toate din jurul nostru, de la cele mărunte la cele mari, ne imaginăm doar că le cunoaștem și știm? Și dacă, într-o bună zi, toate lucrurile care ne-au fost date în grijă – nouă, singurii care, având rațiune, putând să le numim și să le cunoaștem esența, le putem și însufleți – ar prinde glas și ne-ar spune, amărâte și însingurate, că, deși trăim cu ele și în mijlocul lor, ele se simt, spre rușinea noastră, neînțelese și ignorate? Dacă am realiza pe neașteptate că nouă ni se părea doar că le știm și că aparenta noastră familiaritate cu ele, ascundea de fapt o mare ignoranță și o suficiență stupidă?

Filozofia spală această rușine: ea face un pas înapoi ca să vadă mai bine, bagă în seamă lucrurile și le însuflețește, le face să vorbească, le dă ființa pe față, făcându-le, prin noi – prin gândul nostru din care le împărtășim, prin cuvântul care ajunge cu adevărat să le exprime – să simtă că sunt și că n-au trecut prin lume neînțelese. Că cineva le-a gândit. Că noi, aplecându-ne asupra lor, le scoatem din golul de ființă în care le-a împins lenea noastră de gândire și laxitatea noastră verbală. 

„Când treci prin pădure, spune Heidegger, treci prin cuvântul pădure”. Dar și pădurea, la rândul ei, când treci prin ea, trece prin cuvântul tău potrivit și, de-abia de-acum, ea-ncepe să existe cu adevărat. Prin noi și numai prin noi ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate fi înțeleasă și iubită. Căci dacă, potrivit Facerii, Dumnezeu, creându-l pe om, l-a împroprietărit cu tot Pământul („și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”), stăpânirea acestuia de către el este o luare în posesie înțelegătoare și care, dacă rămânem la termenii biblici, presupune și o dare de seamă față de cel ce l-a împroprietărit.

Eu asta am pățit cu toate lucrurile de care m-am ocupat. M-am aplecat treptat asupra lor căutându-le sensul, m-am împrietenit cu ele și am văzut că sufereau pentru că păreau înțelese fără să fie. M-am împrietenit cu conceptul de tragic chiar la început de drum, acum vreo cinci decenii, și am văzut cât de abuzat și de neînțeles era, săracul. Am sfârșit prin a mă împrieteni, treptat, cu fiecare dintre nodurile existenței: cu frica, cu speranța, cu libertatea, cu nehotărârea, cu puterea, cu vanitatea, cu lașitatea, cu seducția, cu păcatul, cu binele și răul, cu minciuna, cu extazul, cu ticăloșia, cu prostia, cu ura și iubirea, cu ipocrizia, cu moartea, cu Isus și cu Dumnezeu, cu destinul, pe scurt – cu omul însuși. Și, mai presus de orice, am căutat în cele din urmă să mă împrietenesc cu mine însumi, cu lucrul cel mai greu de înțeles, pentru că cel mai aproape de noi. Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Și tocmai totala lui neseparare de noi nu ne permite să întindem mâna spre el, să-l atingem și să-i pipăim conturul. Și, cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână necunoscutului din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că până la urmă se va da pe față, că vom cădea la o înțelegere și că mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„Acum sunt fericit”

Și așa se face că, după o întreagă viață în care m-am întrebat la ce sunt bun fără să știu care e răspunsul potrivit, acum sunt fericit. Am aflat că, în măsura în care se ocupă cu gânditul și gândirea, filozofia e de fapt ceva fără pereche pe lume. 

Îmi spun că, făcând o viață întreagă exercițiul de a nu lăsa neînțelese lucrurile cu care te întâlnești, respectându-le în felul acesta, dându-le atenție, întrebându-le ce fac, care e sensul lor de-a fi, aplecându-te asupra subînțelesurilor lor, dând la o parte „cuvintele uzurpatoare” de pe drumul gândirii, am reușit poate, când și când, să-i trag după mine și pe alții, cu viața lor, cu cețurile ei, cu întrebările ei și cu toate neînțelesurile care o însoțesc.

Mi-am căutat în felul acesta prieteni neștiuți, cu care mi-a plăcut să stau de vorbă imaginându-mi-i doar. Mi-am zis că nu există altă formă de a respecta viața aceasta în care am căzut (neîntrebați fiind dacă vrem!) decât înțelegând-o. Și poate că așa – atât eu, cât și cei care se vor fi descoperit prin mine găsind motive să mă citească – vom ajunge să fim cu toții mai fericiți la gândul că ne-am onorat mintea.

Acest text a apărut inițial pe platforma Contributors.ro.