Gheorghe Ursu. Filmul

În seara zilei de 29 noiembrie 1985, una dintre principalele emisiuni ale Europei Libere, Actualitatea Românească, urma să difuzeze un important text scris de Virgil Ierunca. Text despre E. Lovinescu și felul în care a reflectat el, într-un comentariu de mulți invocat, însă de foarte puțini citit, ceea ce pare a fi fost prima seară din existența a ceea ce avea să devină cenaclul Junimea. Era vorba despre un capitol final la un studiu lovinescian, publicat în 1941, niciodată după aceea, dar care i-a adus multe necazuri conducătorului Cenaclului Sburătorul.

Socotelile redactorului responsabil al programului din acea zi, Gelu Ionescu, au fost schimbate însă în ultimul moment. Așa că Actualitatea românească, programul ce în zilele de weekend aborda predominant probleme culturale, nu a început cu comentariul lui Virgil Ierunca. Ci cu o știre –comentariu amplă în care Gelu Ionescu anunța moartea inginerului și poetului Gheorghe Ursu. Moarte care a survenit, de fapt, pe 17 noiembrie.

Cine fusese Gheorghe Ursu? Un inginer care lucra la Institutul de sistematizare și de gospodărire locuințe din București și care odinioară fusese numit șef de proiect la lucrările ce ar fi urmat să consolideze fosta clădire ARO și un bloc aflat în vecinătatea Pieței Amzei și a Caii Victoriei. Ambele grav afectate de cutremurul din 4 martie 1977. Numai că în ziua de 4 iulie 1977, în cursul unei ședințe cu scântei, în cursul căreia s-a arătat în toată splendoarea cât de mincinoasă și de inumană poate fi politica PCR, Nicolae Ceaușescu a ordonat stoparea oricăror lucrări de consolidare. Dictatorul se săturase de condiția de salvator al sinistraților, se plictisise de versurile și cântecele omagiale pe această temă (printre care și o mostră odioasă de folclor nou cântată de Ion Dolănescu), nu mai voia să vadă în drumul său zilnic spre C.C. camioane așa că, servindu-se de mai vechiul pretext al sesizărilor oamenilor muncii, a spus Ajunge, gata!

La respectiva ședință a participat și inginerul Ursu. Care nu a reacționat pe moment, deși a conștientizat din primul moment că ordinul e criminal (avea să își reproșeze asta toată viața), ci, ajuns la Paris, l-a contactat, prin intermediul lui Sergiu Huzum, pe Virgil Ierunca. Mărturia lui a fost înregistrată și difuzată pe unde scurte la 4 martie 1979.

Gheorghe Ursu nu era însă doar inginer. Era și scriitor, și poet (în 1972 îi apăruse un volum de poezii), era cunoscut de mulți reprezentanți de frunte ai lumii literare. De 40 de ani Gheorghe Ursu ținea un jurnal intim în care se aflau și notații deloc amabile la adresa Elenei și a lui Nicolae Ceaușescu. Nimeni nu interzise în RSR dreptul de a ține jurnale intime, teoretic nimeni nu pusese sub obroc dreptul de a gândi și de a scrie liber. Greșeala inginerului Ursu a fost aceea că nu a ținut secretă existența jurnalului cu pricina. A fost denunțat la Securitate de o colegă de serviciu, o anume Pârguța Croitoru.

Securitatea a recurs la serviciile Miliției care a descins în casa lui Gheorghe Ursu. L-a acuzat de deținere ilegală de valută. 3000 de lire, 5 dolari și 40 de mărci germanei. După o suită de anchete dure, inginerul a fost arestat la data de 21 septembrie. În celulă a fost torturat de un anume Clită Marian. Care a acționat la ordinul milițienilor Tudor Stanică și Mihai Creangă. Care, la rândul lor, au primit ordine de la ofițerii de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Care, mai mult ca sigur, nu au acționat nici ei de capul lor. Ci au existat ordine venite de la Iulian Vlad și Tudor Postelnicu. Același Iulian Vlad căruia pe vremea când la Realitatea tv făceau emisiuni Cozmin Gușă, Octavian Hoandră și Rareș Bogdan i se înălțau ode. Astăzi, Rareș Bogdan este prim-vicepreședinte PNL, cu toate scheletele pe care le are în dulap, sau poate tocmai de aceea, Cozmin Gușă are dubii asupra disidenței lui Gheorghe Ursu și se crede îndreptățit să îl ia la întrebări pe fiul acestuia, iar Octavian Hoandră se mulțumește să bată câmpii în Evenimentul zilei.

De la începutul anului 1990, îndată după Revoluție, Andrei Ursu, fiul inginerului ucis de Securitate (“ A ucide un astfel de om echivalează cu a-l omorî pe Regele Fluturilor”, scria Geo Bogza) încearcă să se facă dreptate. Dreptate adevărată. Să fie condamnați și ofițerii de Securitate. Numiții Pârvulescu Marin și Hodiș Vasile. Făcuți scăpați de înalte autorități ale Statului Român, de procurori generali precum Vasile Manea Drăgulin sau de judecători. Care odinioară serviseră Securitatea, Așa cum a făcut-o peste ani, în 2019 o anume Mihaela Niță. Direct sau indirect. Care,probabil că azi, beneficiază de pensie specială. Miluită cu ea de o lege strâmbă dată de Valeriu Stoica.

Filmul Cazul Inginerului Ursu, semnat de Liviu Tofan și de Șerban Georgescu (multe dintre lucurile povestite mai sunt se găsesc în el cu lux de amănunte) urmărește destinul celui ucis în noiembrie 1985 de Securitate și destinul de Sisif al lui Andrei Ursu. Dezvăluie curajos minciunile, noianul de complicități de la înalta ierarhie a Statului Român, ocrotirea pe care acesta a asigurat-o torționarilor Securității. Degeaba s-a făcut Traian Băsescu, pe 18 decembrie 2006, că ar condamna comunismul, și el, el, adică Petrov, și fostul lui vecin și concurent Adrian Năstase i-au protejat pe securiști. Prin legi sau non-acțiune. Jurnalul lui Gheorghe Ursu a fost recuperat de abia în 2014, iar conform unei mărturii inserate în film a Germinei Nagât, membră a Consiliului CNSAS, există serioasă dubii că s-a recuperat originalul în integralitatea lui.

Filmul lui Liviu Tofan și al lui Șerban Georgescu îl are drept narator pe Andrei Ursu. Nimic fals, nimic căutat în spusele acestuia. Nimic voit și calp mimat artistic. NImic demonstrativ. Legile documentarului sunt respectate cu sfințenie. Din apartamentul situat în Bulevardul Ion Mihalache, acolo unde trage atunci când vine la București, Andrei Ursu ne istorisește povestea tatălui său care el însuși se asemăna cu Doctorul Rieux din Ciuma lui Camus. Ca și povestea sa. Poveste de Sisif.

Filmul folosește minuțios documente de arhivă (din 1977, din 1985, de pe toată durata anilor ce au trecut de la începutul lui 1990 de când Andrei Ursu vrea să se repună în drepturi tot adevărul), extrase din presă, filme, fragmente din emisiuni ale Europei Libere (mai sus-menționatul anunț al lui Gelu Ionescu, ca și mărturii de azi. Ale procurorului militar Dan Voinea, ale avocatei Eugenia Crângaru, ale Germinei Nagât. Juxtapune opiniile acestora așa cum au fost enunțate prin ani. Vedem fragmente din ședințele GDS. Ne sunt reamintite luările de poziție ale lui Radu Filipescu, Încă mai trăiesc colegi ai inginerului Ursu. Pare-se că unii dintre ei au discutat cu Liviu Tofan, însă au refuzat filmarea. Semn clar că teama de Securitate încă există. Sau de urmașii ei care și azi fac legea în România. Respingerea recursului la adresa sentinței pronunțate de judecătoarea Niță și achitarea criminalilor dovediți Marin Pârvulescu și Vasile Hodis, sentință pronunțată de ÎCCJ (în interiorul căreia aflu că ar circula liber și s-ar afla la mare cinste revista Vitralii a foștilor securiști, revistă condusă de Filip Teodorescu) în ziua de 26 iulie 2024 arată cât de strâmbă e justiția română, cât de degradată. Cât de parazitată de neaveniți Și cât de puternică fosta Securitate. Ca și mentalitatea aferentă. –Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro