Guardian: Efectele crizei din Turcia vor provoca daune ce vor depăşi graniţele ţării 

Orgoliul este urmat de răzbunare, erau de părere vechii greci. Este o lecţie pe care Recep Tayyip Erdoğan, arogantul lider al Turciei, pare incapabil s-o înţeleagă, în timp ce ţara se îndreaptă spre abisul creat de el. La alegerile din iunie, Erdoğan susţinea că cel mai bun mod de guvernare este o preşedinţie executivă care să deţină toată puterea, iar el este omul cel mai potrivit pentru o asemenea funcţie. Dorinţa i s-a îndeplinit. Acum, Turcia este în criză. Căderea în dizgraţie – spulberarea imaginii de rege-soare atotputernic – a survenit mai repede decât şi-ar fi putut imagina cineva. Iar cum lui Erdoğan, singurul care, în aceste zile, ţine hăţurile, îi va fi greu să evite asumarea întregii vinovăţii.

Efectul imediat al acestei tragedii turceşti este prăbuşirea lirei, al cărei curs a scăzut cu 40%, dacă nu cumva cu mai mult, faţă de dolar. Acest lucru denotă datorii mai mari şi nişte probleme legate de inflaţie pe care Erdoğan nu a reuşit să le rezolve. De fapt, el a cerut alegeri anticipate pentru că se temea că majorarea preţurilor şi penuria crescândă de alimente i-ar putea diminua şansele. Lipsa de încredere rezultată faţă de gestiunea economică a Turciei şi temerile legate de un blocaj s-au resimţit acum şi pe pieţele mondiale, afectând băncile creditoare, cursul monedei euro şi economiile în curs de dezvoltare din Asia şi până în Africa.

Aceste tulburări depăşesc cu mult preţul cepei de la Istanbul. Numeroasele probleme ale Turciei au vaste ramificaţii geopolitice şi strategice. Ţara este mai prost ca oricând poziţionată între două puteri aparent prietenoase, dar imperialiste: SUA şi Rusia. Începând din anul 2003, de când ocupă funcţii de nivel naţional, Erdoğan a încercat să le aţâţe una împotriva celeilalte, cu succes relativ. Acum însă, numeroasele contradicţii în poziţiile sale politice au ajuns la o culme cu implicaţii imprevizibile pentru Siria, Iran, NATO şi pentru relaţiile deja încordate cu Europa.

Imaginea generală este cea unei puteri regionale în declin, strivită între stânci, după cum sugerează Yavuz Baydar pe Ahval, un portal de ştiri turcesc: „Ankara se află într-o fundătură diplomatică. În regiune, ea este la cuţite cu SUA, iar acum a ajuns şi la un moment al adevărului cu Rusia. În acelaşi timp, kurzii rămân o realitate atât în apropierea, cât şi între graniţele Turciei: o criză economică crescândă face ca ţara să devină şi mai vulnerabilă; o politică regională haotică îngreunează orice dialog care ar pretinde încredere şi hotărâre”.

Deşi Erdoğan nu se poate sustrage responsabilităţii politice, cu toate acestea, el se căzneşte să reuşească. Pentru declinul lirei, el dă vina pe o conspiraţie a străinătăţii. „Care este motivul acestei furtuni într-un pahar cu apă? Nu există niciun motiv economic… Asta este o operaţiune concertată împotriva Turciei”, a afirmat el la o conferinţă de presă din Trabzon. El a spus că Statele Unite au înjunghiat Turcia pe la spate. Este modul lui de a nega şi de a-şi arăta vitejia. De obicei, în formularea criticilor, Erdoğan se bazează pe un amestec de naţionalism, credinţă şi teamă. „Dacă ei au dolari, noi avem poporul nostru, dreptatea noastră şi Dumnezeul nostru”, a declarat el săptămâna trecută.

Uniunea Europeană este şi ea preocupată, în special din cauza abuzurilor în serie ale lui Erdoğan la adresa drepturilor omului şi a angajamentului său faţă de acordul vizând stoparea intrării valului de refugiaţi sirieni în Europa. Temerile sunt totodată legate şi de poziţia sa legată de Ciprul divizat, de subsolurile petroliere din estul Mediteranei şi de ostilitatea arătată unor aliaţi din regiune, precum Grecia, Israel şi Egipt.

Şi totuşi, într-o rară demonstraţie de incompetenţă geostrategică, Erdoğan este acum în pericol să-şi strice în acelaşi timp şi relaţiile cu Vladimir Putin. Punctul sensibil este Idlib, provincia din nord-vestul Siriei care a devenit ultimul refugiu al forţelor anti-Assad şi care este un loc în care sunt strămutaţi 2,5 milioane de sirieni. Putin doreşte sprijin turcesc pentru o eventuală ofensivă de toamnă a forţelor siriene, iraniene şi ruse. Turcia se teme de un nou exod transfrontalier de refugiaţi. Erdoğan nu renunţă nici la ideea sa legată de o zonă-tampon. Rezultatul: un blocaj care scoate şi mai mult în evidenţă izolarea Turciei, adâncind totodată sentimentul unei crize în curs de agravare.

Asediată din toate părţile şi eşuată pe plan intern – cine poate salva Turcia de sine însăşi? Întrebarea este incorect pusă. Ea ar trebui să fie de fapt: cine poate salva Turcia de Erdoğan? Răspunsul: numai turcii. Dar asta necesită ceva timp, eforturile vor fi dure, iar tulburările interne şi internaţionale vor fi considerabile. La fel ca Icar, regele-soare al Turciei orgolioase şi inflamabile mai are mult până să cadă.

Preluare Rador