Hong-Kong. Fierberea Chinei. Despre Guvernul Ponta şi limitele prieteniei cu un regim care încalcă libertăţile şi drepturile omului

Nu tot ce zboară se mănâncă, se spune simplu în popor, şi nu orice investitor care pare să vină repede cu sacul plin de bani este un partener politic credibil, pe termen lung, am adăuga noi, în vremurile tulburi de astăzi.

Lucrurile trebuie cumpănite mai atent în politica externă, căci afacerile şi prieteniile între state au mai multe feţe. În plus, au întotdeauna şi costuri indirecte, care apar, firesc spun eu, exact în momentele sensibile în care „partenerul” îţi va cere să fii de partea lui (susţinându-l măcar prin tăcere, dacă nu explicit), atunci când logica familiei tale cultural-politice ţi-ar cere, dimpotrivă, să-l condamni.

Ce spune, de exemplu, premierul Ponta despre protestele pro-democraţie de la Hong-Kong? Cum se armonizează cu poziţia Statelor Unite, favorabilă alegerii necenzurate a liderilor locali? Al cui partener strategic suntem noi, în viziunea guvernului de la Bucureşti? Ştiu, unii nostalgici vor întreba cu naivitate de ce n-am putea fi partenerii speciali ai tuturor, buricul lumii, cam cum se vedea la începutul anilor 70 Nicolae Ceauşescu? (Nota bene, Ceauşescu n-a fost de fapt partenerul nimănui, de aceea România a rămas singură iar românii trăiau mai prost şi decât cei de la vest, şi decât cei de la est). De ce n-am putea noi, adică, promova „pacea, prietenia şi colaborarea între popoare”, obţinând statut special şi de la americani, şi de la europeni, şi de la chinezi? Cum de nu s-a gândit nicio altă naţiune la aşa o politică genială? Nu cumva guvernul Ponta şi-a săpat singur capcana marii prietenii politice cu China, punând România într-o dilemă de poziţionare, pe un subiect a cărui temperatură va creşte până la incandescenţă în perioada imediat următoare?

Analizele de tip cost-beneficiu ale unui parteneriat strategic trebuie să includă, pe lângă forţa financiară brută a celui pe care-l inviţi în casă sau rapiditatea cu care primeşti ofertele investiţionale, mai multe criterii, pornind de la un set de valori specifice lumii din care faci parte, de la compatibilităţi sistemice şi de la asumarea de responsabilităţi comune în cadrul unor „cluburi” care se presupune că îţi definesc identitatea. Şi pentru care ai luptat, timp de două generaţii, să fii primit, şi unde eşti încă ultimul intrat, şi oricum cam lipsit de credibilitate…

China este, fără îndoială, o putere economică gigantică a lumii în care trăim. Nu mai este demult doar o putere emergentă, aşa cum se spunea acum un deceniu-două, nici dacă privim strict dimensiunea politică sau militară a puterii Beijing-ului. Chinezii sunt, ce-i drept, prietenoşi şi deschişi în relaţia cu România şi au aşteptări (cam) mari de la o ţară membră a spaţiului euro-atlantic. Nu e vorba aici numai de investiţii. Un înalt oficial militar chinez declara recent că ar fi de dorit o colaborare militară mai apropiată între cele două ţări (?!) Nu ştiu cum ar putea România colabora militar cu China. În mările Chinei şi în Pacific mustesc tensiunile şi conflictele cu ţări aliate ale Statelor Unite sau care se apropie de zona de interese strategice a Washington-ului în Asia: Japonia, Coreea de Sud, Filipine etc. Ce să facă, militar vorbind, România împreună cu China? Să transfere ceva tehnologie NATO, să facă schimb de informaţii, antrenamente şi exerciţii comune?

Nu spun, prin acest semnal, că investiţiile chineze în România nu ar fi bune. Spun însă că totul are şi un alt fel de preţ. Una e să accepţi principiul „one China”, pretenţia aproape sacră a regimului de la Beijing, şi alta e să te eschivezi de la susţinerea principiului fundamental al alegerilor libere. Trăim încă într-o lume a opţiunilor ideologice, a sistemelor rivale şi a marilor grupuri de interese. Cine vede victoria absolută a pragmatismului în politica internaţională se înşeală amarnic, e doar o aparenţă de almanah, promovată insistent şi facil de cei mai puţin citiţi dintre susţinătorii globalizării. Lumea este încă structurată în sisteme concurente, care luptă pentru putere şi supremaţie, şi va rămâne aşa multă vreme de acum înainte. În ultima instanţă, o comercializare totală a relaţiilor internaţionale nici nu ar fi benefică lumii, fiindcă ar scoate din ecuaţie valorile şi ar eluda principiile sub care sunt guvernate popoarele. Confuzia ar deveni ulterior totală.

Sigur că şi Statele Unite, şi Germania fac afaceri bune, imense, cu China. E o banalitate să contra-argumentezi cu acest adevăr simplu. Dar, prin forţa pe care o au, îşi permit să traseze limite ale colaborării şi să nu ezite în a critica deschis regimul comunist de la Beijing, atunci când se constată încălcări evidente ale libertăţilor şi drepturilor omului. Preşedintele Obama o face deseori, Franţa şi Marea Britanie o fac, cancelarul Markel a făcut-o la Beijing, în timpul unei vizite oficiale, chiar dacă a fost intens criticată acasă că a mai înmuiat tonul în faţa liderilor Chinei, faţă de declaraţiile de la plecare. Dar totuşi a făcut-o, în plin ritual fastuos de primire la Beijing, salvând principiile politice ale democraţiilor liberale occidentale. Victor Ponta o poate face?

Am atras atenţia, începând de anul trecut, în mai multe articole, că în China regimul actual se apropie de o limită a creşterii şi că asta va însemna începutul sfârşitului ordinii actuale a „Republicii Populare”. Economia de piaţă va atrage, mai devreme sau mai târziu, dorinţa libertăţilor şi pluralismului politic, iar mixul experimental actual, „magica formulă” capitalism economic – comunism politic, benefică până la un punct, nu le va mai ajunge chinezilor. E ca o ciocolată pe care o dai copilului, dezvelind-o pe jumătate şi lăsându-l mereu să o muşte doar până la miezul cu cremă caramel. Când copilul va creşte (e adevărat, timpul are alte dimensiuni în China) o va smulge din mâna tutorelui şi o va mânca toată, fie şi numai din curiozitate, devorându-l şi pe cel care i se opune. „Mărul interzis” e cea mai bună ispită.

Pe 31 iulie 2013, în analiza Spre o inevitabilă criză de sistem a Chinei?[1] (pe care o susţin şi astăzi, cuvânt cu cuvânt) scriam: „…Dar dacă acest ciclu economic al creşterii s-ar apropia de sfârşit? Dacă sistemul de management actual al Chinei, care a combinat cu succes creşterea planificată de stat, liberalizarea pieţei interne şi absorbţia investiţiilor externe cu recunoaşterea politică a partidului unic şi regimul de comandă centralizată şi-ar atinge la un moment dat limitele? Ştim, din nenumărate cazuri anterioare ale istoriei, că orice tip de organizare socială, economică şi politică, orice sistem are o creştere, un apogeu şi apoi un declin, urmat de o transformare (restructurare) de tipcriză, care dă naştere unui nou sistem. Că se va întâmpla anul viitor, peste cinci sau peste zece ani are mai puţină importanţă. Oricum, timpul are alte dimensiuni în cazul Chinei. Dar momentul schimbării paradigmei sistemice va veni, inevitabil.”

Citeste intrg articolul si comenteaza pe Contributors.ro