Hubrisul totalitar si conditia umana

Ideile contează și au consecințe majore. Istoria și memoria sunt inseparabile, dar sunt și foarte diferite una față de cealaltă. Acestea sunt unele dintre principalele subiecte abordate de Dan Stone în această contribuție edificatoare pentru confruntarea celor mai dificile dezbateri morale, politice și intelectuale alte timpurilor noastre. Stone este în mod clar un continuator al interpretării propuse de regretatul Tony Judt privind dilemele generate de experiența secolului douăzeci. Precum Judt, el vede lumea liberală (instituții, valori și idei) ca fiind asaltată de radicalisme utopice dispuse să renunțe la moștenirile raționalismului, umanismului și la tot ce este asociat iluminismului.

Fascismul este unul dintre dușmanii de moarte ai democrațiilor liberale și de aceea este imperativă înțelegerea naturii poliforme a anti-fascismului. Stone se opune încercărilor, de după Războiul Rece, de a omogeniza si a descredita anti-fascismul drept o simplă farsă stalinistă. Staliniștii au exploatat desigur anti-fascismul, dar acesta din urmă însemna mult mai mult decât propaganda comunistă. În acord cu Judt, Stone insistă asupra faptului că „deși conjuncturile textuale, intelectuale, culturale sau economice sunt importante, cea politic, cel în care ele au fost redactate, este cel mai convingător mod de a le contextualiza” (p. 6). Acesta este un principiu metodologic lucid, iar rezultatele sale din volumul de față sunt dovada pertinenței sale.

Stone examinează chestiuni imperative din punct de vedere moral și politic. Prima parte a cărții se axează asupra diferitelor interpretări ale Holocaustului și discută cele mai importante contribuții privind analiza catastrofei care încă testează limitele reprezentării și face actul de conceptualizare unul extrem de dificil. Eseul despre cărțile formidabile ale lui Saul Friedlander despre Holocaust și dezbaterea controversată despre „antisemitism izbăvitor” (redemptive anti-Semitism) ca nucleu al viziunii naziste asupra lumii este în special impresionantă. La fel de semnificativă și inovativă este explorarea de către Stone a viziunii lui Raphael Lemkin asupra Holocaustului. Inspirat de Hannah Arendt, Stone scrie un pertinent eseu despre nevoia de a redefini însăși noțiunea de condiție umană ca o consecință a prăbușirii antropologice simbolizată de lagărele de exterminare. Aș afirma că, în timp ce referințele la Auschwitz ca esență a dezastrului inimaginabil sunt întru totul justificate, chiar obligatorii, ar fi în beneficiul cititorului dacă și Gulagul ar fi inclus în efortul de a înțelege experiența Răului radical.

Stone scrie despre politicile naziste de anihilare radicală, dar cred că abordarea sa se aplică și în ceea ce privește încercările stalinist, maoiste, ale khmerilor roșii, etc. de a „purifica” umanitatea conform principalelor precepte ale hubrisului lor ideologic. Nu motivațiile economice au dictat practicile genocidare ci un set de convingeri ferme în necesitatea de a elimina presupusele elemente poluante: „nu înțelegem prin ideologie o mașinărie monolit de propagandă care acționează ubicuu asupra subiecților și soldaților celui de-al Treilea Reich, precum în definiția clasică din anii cincizeci a totalitarismului. Mai degrabă, ea este rezultatul fantasmelor, a dorinței de a ucide evreii sau chiar a credinței conform căreia lumea ar fi un loc mai bun fără aceștia, fără nici un fel de sentiment complementar de satisfacție, de purificare sau participare extatică în destinul comunității. Astfel de elemente sunt esențiale pentru a înțelege contextul deciziei de a ucide evreii (și nu alt grup lipsit de drepturi) și ele preced orice problemă legată de nevoi militare sau de economia ocupație.” (p. 53) Cu alte cuvinte, exterminismul este, înainte de toate, expresia unei certitudini ideologice care consideră că prin eliminarea grupurilor dezumanizate (tratate drept paraziți, „gândaci”, viermi, insecte dezgustătoare, populații de prisos, excedentare), umanitatea va atinge un nivel superior de unitate și fericire.

A doua parte a volumului examinează raporturile dialectice dintre fascism și anti-fascism în Marea Britanie. Stone se concentrează asupra a trei intelectuali remarcabili care au dat măsura epocii lor și care au identificat principalul pericol pentru aceasta. Unul este Franz Borkenau, care emigrase din Germania, și care era un apostat comunist ale cărui scrieri rămân unele dintre cele mai pătrunzătoare analize ale mișcărilor totalitare ale secolului douăzeci. Stone citează din recenzia lui George Orwell la cartea lui BorkenauThe Totalitarian Enemy(AMS Press, 1940): „Nu putem să luptăm împotriva fascismului dacă nu suntem dispuși să-l înțelegem, un lucru pe care este evident că atât cei de stânga cât și cei de dreapta au eșuat să-l facă – esențialmente desigur pentru că nu au îndrăznit să urmeze această cale.” Al doilea intelectual anti-fascist evocat de Stone este Aurel Kolnai, un emigrant maghiar apropiat de Left Book Club patronat de Victor Gollancz. În volumul The War Against the West (Viking Press, 1938), Kolnai a respins orice formă de triumfalism democratic când a scris cu tristețe despre iluziile generalizate privind posibilitatea unui compromis cu dictatorii totalitari: „Am îmbrățișat convingerea comodă că esența democrației este compromisul … Uităm însă că există o diferență importantă între compromisul în cadrul unei democrații, care presupune un teren comun al democrației care este acceptat de toate grupările diferite care sunt în competiție, și compromisul cu dușmanii de moarte, total convinși și ineluctabili, ai democrației” (p. 72). Un astfel de avertisment lucid ar trebuie citit de cei care cred că un compromis cu dictatorii expansioniști poate fi soluția pentru comportamentul lor extrem de periculos. Al treilea autor inclus în această judicioasă dezbatere este Sebastian Haffner, un distins istoric și jurnalist german.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro