Hugo Chavez: Fascism rosu si petro-populism

Combinand bufoneria grotesca, farsa politica si demagogia xenofoba, colonelul Chavez a simbolizat oportunismul stangist in forma sa cea mai agresiva. Este vorba despre un fascism rosu, intrucat metodele si aspiratiile acestui personaj nu difereau esential de cele ale lui Mussolini: statism, cultul liderului, colectivism tribalist, mesianism indigenist, anihilarea rivalilor, persecutarea focarelor de autonomie civica.

Aliatul fratilor Castro a fost la inceput un demagog de sorginte peronista. Simpatiile sale mergeau in directia extremei drepte: irationalism, nationalism exacerbat, interesul pentru ocultism, militarism, samanism politic. Cu timpul insa a absorbit obsesiile extremei stangi si a descoperit in retorica anti-imperialista o platforma de autoglorificare menita sa-l propulseze pe pozitia de profet al noului tercermundismo. Cu ani in urma, reputatul ganditor politic venezuelean Carlos Rangel (1929-1988) a scris o carte despre miturile revolutionare latino-americane („De la bunul salbatic la bunul revolutionar”). Ceea ce semnala Rangel – un intelectual de care am fost foarte apropiat si ale carui idei au contat decisiv in ruptura mea definitiva si irevocabila cu orice stangism – este acea gramatica a resentimentului aflata la baza proiectului utopic castro-guevarist.

Daca ne gandim la tineretea unor Lenin, Trotki sau Stalin, nu putem sa nu remarcam tocmai aceasta oroare in raport cu statul de drept. Acelasi lucru il putem spune despre declasatul Hitler in Viena multietnica si deschisa modernitatii burgheze. Acesti revolutionari erau cat se poate de anticonservatori: le repugna traditia statului de drept, detestau parlamentarismul, iar religia le aparea ca o forma de sclavie mentala. Exista o intreaga literatura privind radacinile socialiste ale fascismului.

Chavez si-a propusa formarea unei noi Internationale opusa nu doar Statelor Unite (cu sau fara George Bush), dar ostila pietei libere si proiectului politic, cultural si economic bazat pe recunoas terea drepturilor individului. Se condamna cu patima umanitarista tratamentul prizonierilor islamisti de la Guantanamo, dar nu se sufla o vorba despre faptul ca pe aceeasi insula, in Cuba, oricine indrazneste sa se opuna dictaturii politienesti este supus prigoanei.

Colonelul Chavez, cu ale sale fantasmagorice idei despre „socialismul bolivarian”, a reprezentat, de fapt, tentativa de regrupare si resuscitare a actiunii stangiste menite sa delegitimeze si sa distruga pluralismul. Intr-o alta carte publicata de Rangel pe tema mitologiei Lumii a Treia (prefatata, ca si prima, de Jean-Francois Revel) gasim o exceptionala analiza a socialismului ca doctrina inrudita cu fascismul in privinta respingerii capitalismului „plutocratic-mercantil”. Ambele religii politice au promis realizarea hic et nunc a comunitatii perfecte. Cu cuvintele lui William F. Buckley: ele au urmarit imanentizarea Eschatonului. Nu a fost deloc intamplator, scria Rangel, ca Josef Goebbels a oscilat un timp intre comunism si national-socialism: „El si-a dat seama ca ambele ideologii erau in chip egal compatibile cu inclinatia sa personala pentru un guvern nationalist si autoritar care sa salveze tara din ceea ce el vedea drept liberalismul decadent al republicii de la Weimar”.

Fascismul rosu al colonelului Chavez este salutat de cercuri dintre cele mai diverse: de la teocratul islamist iranian Ahmadinejad la impenitentul marxist sandinist Daniel Ortega. Sa-l ascultam pe Carlos Rangel, ganditorul care, asemeni brazilianului Olavo de Carvalho la ora actuala, a detectat natura patogena a acestui conglomerat: „Dintr-un anumit punct de vedere, fascismul este un fel de socialism, un socialism machiavelic care isi bazeaza reactia impotriva liberalismului (si, as adauga, impotriva conservatorismului-VT) pe utopia unei societati fara clase si pe transformarea naturii umane”. Chavez a murit, demagogia sa nu.