„Îl arunci în apă și învață să înoate!” Nu, nu e o soluție sănătoasă. Află de la instructor care e, de fapt, strategia potrivită

Mulți părinți cred că un copil își va învinge teama de apă dacă este împins să intre în mare sau în piscină. În realitate, această abordare nu face decât să-i sporească teama. Andreea-Silvia Drăgan, psiholog clinician și instructor de înot cu peste 12 ani de experiență în lucrul cu copiii, explică ce simte, de fapt, un copil care plânge în fața apei și refuză vehement să intre, care e diferența între teama firească și fobie și ce greșeli trebuie evitate în încercarea de a-l împrieteni pe cel mic cu marea sau cu piscina.

Uneori, în spatele unui simplu „nu vreau” se pot ascunde teama firească de necunoscut, anxietatea, sensibilitatea senzorială sau o experiență neplăcută din trecut. Replici precum „Fii curajos!” sau „Nu ai de ce să te temi” nu fac teama să dispară și nici nu-i dau copilului imboldul necesar. Ce funcționează, însă, sunt atitudinea corectă din partea părinților și expunerea la apă pas cu pas, chiar dacă asta înseamnă zile întregi în care copilul stă doar pe nisip, lângă mare.

Mulți copii sunt reticenți față de apă, însă nu în toate cazurile vorbim despre fobie. Cum poate un părinte să facă diferența între cele două?

Frica este o emoție firească și necesară, care îi ajută pe copii să se protejeze în fața necunoscutului. De aceea, este normal ca primele experiențe în apă să fie însoțite de ezitare sau nesiguranță. Într-un mediu sigur, fără presiune și cu sprijinul unui adult calm, majoritatea copiilor își depășesc treptat reticența, pe măsură ce încrederea și curiozitatea cresc.

Diferența dintre o teamă obișnuită și o fobie ține de intensitatea și persistența reacției. Atunci când, după primele momente de teamă, apare disponibilitatea de a se apropia de apă, de a o atinge sau de a o explora, vorbim despre un proces firesc de adaptare. În schimb, dacă refuzul este constant, apare chiar înainte de contactul cu apa și este însoțit de panică sau reacții fizice intense, poate fi vorba despre o fobie, caz în care este recomandată o evaluare psihologică.
Din perspectiva terapiei cognitiv-comportamentale, evitarea întreține frica, în timp ce expunerea graduală, realizată în ritmul copilului și într-un context sigur, contribuie la diminuarea ei. Scopul nu este eliminarea completă a fricii, ci dezvoltarea încrederii că emoțiile pot fi gestionate fără ca acestea să controleze comportamentul.

Citește continuarea articolului AICI.