Imi afirm raspicat si cu mindrie lovinescianismul (plus cateva ganduri despre ofiterul acoperit Ponta)
Trecutul nostru (chiar dacă trăiesc de peste trei decenii în Statele Unite, mă simt implicat în asumarea acestui trecut) este încă plin de ceea ce istoricul Tony Judt numea răni deschise (open wounds). Răni care sînt adeseori ignorate, negate, camuflate de bandaje înşelătoare. În plus, aş fi reticent să despart trecutul de prezent. Îmi place să revin mereu la o faimoasă frază a lui Faulkner din Requiem for a Nun: “The past is never dead. It’s not even past.” Trecutul poartă în sine ceea ce avea să se întîmple, nu în chip fatal, ci prin acţiune umană, prin întîlnirea dintre subiectivitate şi constrîngerile faptelor sociale, cu a lor rece obiectivitate. Prezentul, la rîndul său, nu este doar ecoul trecutului, ci şi un spaţiu al libertăţii. Prezentul poartă în sine viitorul precum ghinda stejarul.
Deci viitorul societăţii româneşti îşi află rădăcinile în prezentul spaţiului politic, social, economic, cultural şi moral pe care îl numim România. Operăm în acest hic et nunc. Un spaţiu în care amnezia continuă să acopere, ca un pansament inabil aplicat, atîtea amintiri refulate, speranţe uitate, promisiuni trădate. Un spaţiu din care, o ştii prea bine, mulţi vor să evadeze. Nu e ceva nou, în anii interbelici, au decis să plece din România intelectuali precum Fundoianu, Ionescu, Cioran. Au plecat mulţi suprarealişti şi alţi artişti ai avangardei. Motivele au fost diferite de la caz la caz, dar a existat o notă comună, anume deznădejdea provocată de provincialismul local, de agresiunile simbolice ale unui autohtonism pompierist şi de o mediocritate copleşitoare. Şi fiindcă l-am pomenit pe E. Lovinescu, în fond un maiorescian oarecum eretic, da, cred că ceea ce numeşti “arderea etapelor”, imitaţia (nu servilă, ci originală, creatoare, dezinhibată, lipsită de complexe) este calea regală a ieşirii din autarhia lăutăristă. Despre aceste lucruri au scris Al. George, Virgil Nemoianu, Matei Călinescu. Vorbind de Matei Călinescu, de care am fost legat printr-o caldă prietenie, îmi spunea că pentru el şansa culturii româneşti (inclusiv a culturii politice) este ieşirea de sub semnul lui pseudo. Nu doar pseudo-liberalism, mă grăbesc să o spun, ci şi pseudo-patriotism.
Îmi imaginez, aşadar, o Românie decomplexată, emancipată de nevrozele identitare care au marcat atîtea generaţii, de-provincializată mental, capabilă să se racordeze la curentele novatoare. Să ne gîndim la destinul lui Andrei Codrescu: începe ca poet în România, ajunge în America, devine scriitor american, se apropie de poeţii generaţiei beat, aduce în poezia americană spiritul iconoclast al unui Tristan Tzara, scrie frenetic despre artă, politică, istorie, despre tot ce poate reţine atenţia unui intelectual mereu neliniştit, se ocupă de revoluţia română, de bolşevism, de Victor Brauner, de New Orleans, de Cuba şi de cîte altele. Construieşte un univers spiritual sui generis, să-l numim “cosmosul lui Andrei Codrescu”. Îmi imaginez, prin urmare, o Românie în care un asemenea cosmopolitism al modernităţii să fie o opţiune normală, posibilă, să nu fie privit ca un fel de inoportună şi intolerabilă excentricitate.
Mă întrebi dacă poate exista un viitor mai bun decît acela al occidentalizării ţării. Nu cred în viziunile de tip Blut und Boden, în organicismele primordialiste, în cultul strămoşilor şi în mistica “României profunde”. Pentru mine, occidentalizare înseamnă adeziune la modernitatea burgheză, la valorile civic-urbane, deci recunoaşterea centralităţii drepturilor individului ca fundament al unei ordini incluzive şi tolerante. Deci susţin liberalismul civic, fără a nega în nici un fel importanţa tradiţiilor spirituale pe care D.D. Roşca le-a numit valori veşnice. Cred, asemeni lui Arthur Koestler, că e nevoie de respectarea unor absoluturi morale, că distincţia dintre Bine şi Rău nu este nici falsă, nici revolută.
Deci văd România mergînd în direcţia Spaniei şi Portugaliei, devenind tot mai euro-atlantică. Aş introduce aici un caveat: aceste două ţări sînt predominant catolice. Biserica Catolică a cunoscut în ultimele decenii transformări de o formidabilă anvergură. În timpul lui Ioan Paul al II-lea a fost emis documentul fundamental care condamnă antisemitismul ca păcat împotriva creştinismului. Sînt lucruri care încă nu s-au spus în documentele esenţiale ale bisericilor ortodoxe. Propagatorii mitului politic al României profunde (ori al Rusiei profunde, ori al Serbiei profunde, ori al Greciei profunde) mizează pe vechile fobii la adresa a tot ceea ce înseamnă alteritate. Diferenţa este privită ca sursă de poluare, Celălalt este privit cu suspiciune, ca instrument al unui plan secret de subminare a colectivităţii predestinate să împlinească cine ştie ce poruncă divină.
Am fost acuzat de unii apostoli ai acestui gen de “românism” că sînt un adversar al patriotismului. Nici vorbă, susţin patriotismul luminat, susţin ceea ce se numeşte patriotismul constituţional, ori, altfel spus, naţionalismul liberal. Dar am mari rezerve în raport cu orice discurs bombastic despre Naţiune, Popor şi Patrie, devin mefient la auzul acestor vorbe mari folosite de oameni mici. Ştiu prea bine unde pot duce petardele şovine şi isteriile patriotarde. Ceea ce începe cu vorbe isteroide, vindicative si iresponsabile se termină, nu e nevoie să dau exemple, sînt prea bine cunoscute, cu masacre şi gropi comune. Susţin aşadar liberalismul fricii articulat de gînditoarea politică americană Judith Shklar, acea viziune îmbrăţişată, între alţii, de Tony Judt, o perspectivă cîtuşi de puţin triumfalistă. Este un liberalism conştient de tragediile zămislite de disoluţia garanţiilor libertăţii. În concluzia acestui dialog, dă-mi voie, Daniel, să-mi afirm răspicat şi cu mîndrie lovinescianismul. Un lovinescianism inspirat deopotrivă de opera lui E. Lovinescu şi de etica neuitării pe care a propus-o şi a apărat-o Monica Lovinescu.
Textul de mai sus este un fragment din dialogul pe care l-am purtat cu criticul literar Daniel Cristea-Enache, publicat in revista online “LiterNet:
PS–Dupa ce a citit acest text, in fapt un credo inradacinat in valorile modernitatii liberale, profesorul Toma Pavel de la Universitatea din Chicago, membru in Committee for Social Thought, mi-a trimis un mesaj pe care il postez aici cu permisiunea sa. Ii sunt profund indatorat pentru generoasele sale cuvinte.
Draga Volo,
Forta cu care ai reusit sa iesi din carcanul marxist este cu totul admirabila! Si tot ce spui despre România este profund adevarat. As adaoga o observatie : regimurile politice, ca si virtutile morale, imbina afirmarea unui ideal cu obiceiurile practice menite sa-l realizeze. Idealul libertatii si al respectului pentru adevar nu poate fi dintr-o data implantat in Romania printr-o simpla schimbare de regim: oamenii au nevoie de timp ca sa-i inteleaga avantajele si sa invete cum sa-l aplice. Si tocmai pentru ca libertatea si adevarul nu triumfa imediat si irevocabil, eforturile tale si curajul tau sunt extraordinar de importante!
Cu mult drag,
Toma Pavel
Update: “Nu este vorba acum de jocurile din trecut ale lui Victor Ponta, ci de viitorul insusi al democrației romanesti. Este vorba de faptul ca dl Teodor Melescanu a refuzat sa raspunda onest cererii legitime a presedintelui tarii in legatura cu un (fost?) ofiter acoperit aflat intr-o functie de varf in politica romaneasca. Este vorba de ceea ce se numeste credibilitatea democratica a unui candidat aflat, deocamdata, spun sondajele, pe primul loc in cursa pentru Cotroceni. Scandalul este imens si nu va putea fi musamalizat. Mi-e teama ca, din acest moment, putem vorbi despre candidatul PSD-SIE. Al SIE din perioada 1997-2001, deci de dinaintea intrarii in NATO.
Deci, afirmă presedintele Traian Basescu, dl Ponta a fost ofiter acoperit activ vreme de patru ani, intre 1997 si 2001. A fost la curent nasul sau politic si parintele sau doctoral, Adrian Nastase, cu statutul protejatului sau? A contat legatura Ponta-SIE pentru avansarea sa in PSD si ascensiunea sa in procuratura? In mod cert, dl Ponta si cei care trageau sforile pe atunci in SIE stiau precis la ce joc se preteaza. Unii se afla si acum in functii-cheie in acel serviciu.
Cui i-a raportat Victor Ponta vreme de patru ani? Ce misiuni a primit? Exista rapoartele sale scrise? A avut nume de cod? Toate acestea sunt intrebari legitime. Rapunsurile la ele inrauresc neindoios modul cum ar trebui evaluat candidatul PSD pentru cea mai inalta functie in statul roman. Va vorbi dl Ponta, daca va ajunge presedinte, in numele statului roman ori in numele unui serviciu secret?
A sosit din plin momentul ca aceste mistere sa fie lamurite, sa se iasa din starea de promiscuitate morala indusa de asemenea duble contabilitati “profesionale”. Ziaristii, procurorii, judecatorii si politicienii trebuie sa fie transparenti. Daca lucrurile spuse de dl Basescu vor fi confirmate, unicul gest onorabil al d-lui Ponta ar fi sa se retraga urgent din cursa electorala. Este o nevoie vitala de claritate morala in politica romaneasca. Perpetuarea unor asemenea mistere nu poate duce decat la dezgust si revolta in randurile cetatenilor Romaniei.”
citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
INTERVIURILE HotNews.ro