Imi iubesc eu oare cainele?
Te iubim, cinează cu noi şi scrie-ne din când în când, așa îți spun oamenii. Cu toţii facem eforturi de bună-nţelegere, planeta nu-i nici mare nici mică, e numai bună, atât cât să ne vedem unii pe alţii cu ochii, atât cât să ne-atingem cu mâinile şi să ne invităm la dans cu vocile, prânzim laolaltă, toţi, da, planeta-ntreagă prânzeşte jos, în sufragerie, afară de cel iubit care cere să i se-aducă prânzul sus, în cameră.
Nimeni nu priveşte cu dispreţ iubitorul, afară de cel iubit. Oh, mândru și sărman iubitor, în ochii tuturor poţi găsi admirație, milă şi-alinare, un codru de pâine şi-o mână caldă-ntinsă, doar mâna celui iubit e rece de gheaţă, o gheară de pasăre moartă-n zăpadă-n pragul uşii dimineaţa.
Iubitul e stăpânul lumii – tont și despotic- , el crede că-i iubit măreț și nesfârșit, nu știe că viața lui atârnă de cel din urmă fir de păr înfipt în scalpul pruriginos al iubitorului. Ai mare noroc că te iubesc, ai fi avut mare noroc chiar dacă nu ne-am fi-ntâlnit, ai fi avut mare noroc doar ştiind că dacă ne-am fi întâlnit, te-aş fi iubit.
Numai mila și caritatea îşi mai pot găsi un rost al lor printre regulile de iubire-ale lumii-ncurcate ca nişte fire de undiţă-n plumburile lor. Dumnezeu e mort,dar noi am prins peştele şi-am hrănit oamenii.
Dacă m-ar întreba cineva “Ce valoare are câinele tău?” aș invoca fără să ezit faptul că atunci când scriu se așează sub masa mea de lucru, iar eu îmi odihnesc picioarele pe spinarea lui. Contactul tălpilor cu blana caldă, ritmul respirației și zbârnâiala nărilor îmi produc o stare de bine desăvârșit, fără egal.
Încercând să descriu cât mai precis ce simt, îmi dau seama că răspunsul oferit n-are legătură cu valoarea câinelui, ci cuutilitatea lui. V-am spus ce-mi oferă el. Am justificat în fața dumneavoastră sentimentele față de câinele meu, Jagger.
“Să vă bucurați de ei!” îmi spun oamenii când mă văd prin parc cu câine și copii, fără să bănuiască o clipă că generosul lor îndemn e, de fapt, o atroce meschinărie. Această bucurie interesată se transformă în momentul doi în cruzime absolută : “tu nu mai ești copilul meu!” spune mama dezamăgită de comportamentul catastrofal al odraslei. Mama care ieri se bucura de copilul ei, își lasă astăzi copilul orfan. Un copil orfan încetează să mai existe.
Probabil că am nedumerit deja mulți cititori. În mintea lor stăruie întrebarea: dar ce-i așa de rău să te bucuri de alte ființe? Dacă de pisici, de copii și de căței nu te poți bucura, atunci de ce să te mai bucuri?
Nu ți-au fost ei oare dați pentru a-ți aduce bucurii?
Nu.
De fapt, da, dacă valoarea lor intrinsecă e condiționată de ceea ce îți pot ei oferi ție. În cazul acesta, ferice de tine. Ești cu adevărat singura ființă de pe planetă.
Să mă întorc la câinele meu. Uneori face crize de lătrat la 3 dimineața. Alteori sapă gropi în curte. Pe covor calc, zilnic, în mlaștini de salivă puturoasă. Când i se pare că e nedreptățit, se urcă – ditamai matahala – pe perne, în vârful canapelei.
Cum nimic din toate cele enumerate nu-mi stârnește vreun fior de bucurie – ba chiar aș putea spune că, puse în balanță cu momentele de confort afectiv pe care mi le “oferă”, neajunsurile atârnă, pragmatic vorbind, mai greu – îmi dau seama că n-am răspuns deloc la întrebarea: “ce valoare are câinele meu?”
Are câinele meu o valoare intrinsecă, dincolo de infinitele neajusuri și de cele câteva (mari) beneficii pe care mi le aduce?
Un lucru e clar: calitățile lui de boxer campion, prețăluit în repetate rânduri de diverse jurii interesate să-i ateste valoarea ca exemplar canin nu contribuie cu nimic la motivele pentru care eu personal îl prețuiesc. Îmi pot da seama că eu și juriile valorizăm câinele pe criterii diferite. Atât valoarea pe care i-o ofer eu cât și valoarea pe care i-o oferă juriul sunt, deci, relative. Nici eu, nici ei nu-l putem prețui fără să ne întrebăm ce ne place și ce nu ne place la el. Valoarea lui intrinsecă ține sau nu de aceste raporturi? Nu ține. Și atunci are câinele meucu adevărat valoare?
Trebuie să vă mărturisesc că, adesea, când se așează sub masa mea de scris, sunt incapabilă să alunec în starea de confort afectiv pe care mă aștept s-o producă prezența lui acolo, sub tălpile mele. Motivul e simplu: sunt prea iritată de boacănele pe care le-a făcut peste zi. Când îl văd înghesuindu-se sub masă, făcându-se “preș”, în loc să mi se bucure inima, mă tulbur și mai rău, mă apucă toți nervii. Îmi spun atunci: și astăzi am ratat Întâlnirea!
Dacă stau să mă gândesc mai bine, câinele meu este o sursă aproape permanentă de disconfort.
Am, în fiecare moment al zilei, mai multe motive să-l abandonez decât să-l iubesc.
Cum fac, totuși, să-l pot iubi în continuare? Străduindu-mă, zi de zi, să-mi imaginez valoarea lui intrinsecă. Pentru a-l prețui, am nevoie să mă agăț de ceva ne-imediat, de ceva care transcende slăbiciunea mea (și a lui), de ceva care transcende orice (in)convenient, de ceva care nu intră în conflict cu Viața. Pentru a-l iubi în continuare sunt obligată să nu-l abandonez.
Apare, atunci, această distincție: o valorizare pragmatică este una care nu aspiră la ruperea de context, care rămâne, adică, “împotmolită” în scopuri și în mijloace, adică în utilitar.Dacă vreau să fac un salt în inutilitar, atunci încep să iubesc cu adevărat.
În sensul acesta, am, “zile bune”, zile de prețuire genuină, spontană, neprogramatică. În aceste zile bune, evaluarea câinelui pe niște criterii imediate îmi pare nu doar bizară, ci de-a dreptul scandaloasă. Cum să nu-l prețuiești deși n-a făcut nimic ca să merite prețuirea ta? Îl prețuiești și gata! E simplu.
În toate celelalte zile, oricât m-aș sili, nu pot simți și vedea dincolo de smocurile de păr din duza aspiratorului și de dârele de muci de pe canapea.
Pot, deci, conchide – într-o zvâcnire de onestitate -, că experiența valorii intrinseci a câinelui meu sfârșește de cele mai multe ori prin a fi o grimasă.
În momentele de grație – acele zile bune, de prețuire “gratuită” – iubirea mea pentru el devine un act de creativitate care mă emoționează. Mă simt efectiv mișcată de faptul că reușesc să-l iubesc în ciuda neajunsurilor pe care mi le provoacă!
Lucrurile sunt clare: eliberarea de constrângerile utilitarului mă impresionează într-atât încât îmi anulează efortul. Încercând să surprind valoarea intrinsecă a câinelui meu, dau peste propriu-mi orgoliu. Nu pot să nu mă înduioșez la gândul că, iată, am reușit să iubesc un câine în chip minunat!
Un câine – sau, mă rog, un om – poate fi foarte bine apreciat pentru ceea ce “merită” prin raportare relativă la niște contexte date și la niște “pachete” de nevoi.
Să ai în jur ființe merituoase, demne de iubirea ta, nu e oare ceea ce ne dorim cu toții? Și dacă tot ești înconjurat de ființe atât de reușite, cum să nu te bucuri de ele? Cum să nu-ți împletești din minunatele lor atribute niște straie de sărbătoare? Cum să nu-i porți cu mândrie prin târguri și platforme media pe cei care se învrednicesc de iubirea ta?
INTERVIURILE HotNews.ro