In cautarea cresterii economice: doua probleme subestimate

Meritorie este promovarea unei dezabateri publice referitoare la modelul de crestere economica. Voci in acest sens s-au auzit inca cu cativa ani in urma, dar erau razlete. Constatarea generala este ca peste tot unde criza financiara a izbit naprasnic am avut nu numai cadere economica masiva, dar si diminuare a potentialului de crestere –inclusiv in economiile emergente. Si tot larg raspandita este opinia ca o perioada de crestere foarte lenta asteapta tarile industrializate –din cauza precaritatii sistemului finaciar, a deleveragingului (ce nu s-a terminat si care priveste nu numai entitati bancare), a incertitudinilor. Acesta ar fi contextul infasurator, chiar daca exista diferente intre economii nationale in functie de forta industriala, capacitatea de a exporta, flexibilitate, etc. Fapt este ca, cam peste tot se orbecaie in incercarea de a gasi stimuli pentru activitatea economica fara a complica finante publice.

Exista unele semne de linistire a apelor, cum remarca si Florin Pogonaru, dar a spune ca teama a disparut este o exagerare. BCE a salvat zona euro prin interventii neobisnuite, dar Uniunea Bancara este un proiect foarte la inceput si crevasele din zona euro sunt mari si se adancesc. Iar in SUA, problema datoriei lor publice nu si-a gasit inca un compromis favorabil.

• Se bajbaie cam peste tot, se recurge la mijloace ne-conventionale pentru a ajuta sistemele bancare

In Romania exista lucruri evidente. Toata lumea intelege ca o absorbtie adecvata a fondurilor europene ar aduce lichiditati mari in economie, ar creste formarea bruta a capitalului prin investitii cu coeficient al capitalului (ICOR) peste media din economie, poate ameliora utilizarea banului public fiindca ar obliga la respectarea de reguli si proceduri. Tot astfel, reforma companiilor de stat ar aduce resurse suplimentare statului prin eficienta sporita, economisire. In ultimii ani tandemul fonduri UE+ reforma companii de stat a fost des evocat in analize si este realista supozitia ca pasi decisivi in acest sens ar putea mari potentialul de crestere al economiei cu peste 1% din PIB anual.

Sunt insa doua chestiuni care par a fi subestimate in analize; ele rezulta din situatia unei economii deschise de dimensiune mica/medie, care apartine UE si care se confrunta cu decalaje de dezvoltare majore. Prima chestiune pune Romania in relatie cu contextul international, care este si va fi neprietenos. Remarcam ca se bajbaie cam peste tot, ca se recurge la mijloace ne-conventionale pentru a ajuta sistemele bancare, pentru a face ca creditul sa mearga cat de cat, pentru a ajuta sectoare economice –adesea in contradictie cu o gandire traditionala, cu precepte neo-liberale. Ce vreau sa spun este ca este iluzoriu sa astepti miracole acasa in conditiile in care “asezarea planetelor mari” este atat de deranjata.

Nu este simplu sa atragi investitii importante in asemenea conditii, ca sa nu mai subliniez functionarea creditului. Cand Adair Turner, seful Autoritatii Financiare (FSA) in Marea Britanie, cere ca Banca Angliei sa injecteze lichiditate direct sectorului neguvernamental (deci nu prin banci) intelegem cat de grava este situatia. Si cand in tari din UE dezvoltate continua sa fie nationalizate banci si se evoca participarea statului in diverse sectoare se cuvine sa interpretam semantica “pietei unice”. Dau aceste exemple nu pentru a face la fel in Romania, ci pentru a deslusi o realitate extrem de complexa.

A doua chestiune ce nu trebuie sa fie omisa in analiza rezulta din apartenenta Romaniei la UE. Regulile din Uniune restrang grade de libertate in constructia si aplicarea de politici economice. Unii ar spune ca globalizarea le-a erodat oricum, dar nu este acelasi lucru. Piata unica din UE aduce suflul disciplinator al concurentei si poate stimula convergenta economica; dar ea exprima si asimetrii intre cei care au forta si traditie, acces la capital, si companii cu alonja mica; este greu sa rezisti in aceste conditii si, de aceea, cele mai multe sectoare industriale din tarile nou intrate (NMSs) sunt controlate de grupuri transnationale.

Este bine daca aceste firme aduc modernitate, fac investitii serioase, asigura insertia in retele industriale si nu ignora furnizori locali in aprovizionare. Minusuri apar cand preluari initiale de active nu sunt insotite de investitii semnificative (unele utilitati publice), se practica mai degraba transfer de capital (profit), se privilegiaza importuri in dauna productiei locale. Nu mai vorbesc de orientarea cu precadere a capitalului catre bunuri neexportabile si care nu pot inlocui importuri (non tradeables). Criza a revelat carente ale modelului de crestere din perioada 2001-2008, in mai toate economiile emergente europene si, in special, in cele mai inapoiate (intre care si Romania).

• Exploatarea resurselor naturale trebuie sa aduca sume importante bugetului public, sa ajute activitatea economica interna

De aici si discutia privind ce este de facut. Unii spun ca modelul din anii precriza ramane valid, ca el a avut mai multe beneficii decat costuri; este o teza mai mult decat discutabila. Ar insemna sa acceptam ca nu s-au facut erori de politici. Ar trebui sa admitem ca nici criza zonei euro nu ar fi putut fi evitata printr-un alt design al ei, printr-o alta compozitie (care tari sa faca parte). Criza din zona euro si impactul asupra NMS deriva din erori de politici si aranjamente institutionale defectuoase ca si din devierea intermedierii financiare. Aceasta este morala precumpanitoare., in opinia mea.

Este bine ca isi castiga loc teza ca, desi este necesar sa atragem investitii straine, trebuie sa ne bizuim mai mult pe economisire interna, ca trebuie sa gasim cai de a sustine capitalul autohton. Insa trebuie sa avem in vedere trasaturi ale economiei autohtone si regulile impuse de prezenta in UE. De pilda, apar consecinte ale gradului inalt de euroizare.

O tentativa de stimulare a economiei printr-o politica monetara relaxata (dobanzi mai mici) poate conduce la o depreciere majora a leului, care ar lovi in bilanturi. Daca am putea de-euroiza economia s-ar mari spatiul de manevra, dar cat de posibil este aceasta? Nu am vazut sugestii in acest sens din partea institutiilor cu care Romania colaboreaza. Mai avem si problema importului mare de completare. Cazul Nokia a fost simptomatic. O alta chestiune priveste reforma companiilor de stat, care ocupa agenda ultimelor acorduri cu IFIs si UE. Indemnul de a privatiza companii din energie este explicat prin aceea ca nu avem capacitatea de a le administra si, totodata, ca numai asa am gasi resurse pentru investitii. Chiar sa nu fim capabili de a repeta experiente bune de la cehi si polonezi? Oricum, este esential ca investitii sa fie facute astfel incat sa serveasca in mod corespunzator economiei autohtone, fie prin dimensiunea redeventelor, fie prin mentinerea unui control public in companii ca Romgaz, Transgaz, etc. Daca noua companie energetica Oltenia va gasi finantare pentru dezvoltare are sens sa nu fie privatizata cu pierderea controlului. Exploatarea resurselor naturale trebuie sa aduca sume importante bugetului public, sa ajute activitatea economica interna.

• Raspunsuri concrete de politica economica trebuie sa tina cont de regulile din UE, cu constrangerile derivate, de starea de fapt a economiei autohtone

Se ridica o alta chestiune principiala legata de regulile din UE. Aderarea NMSs la UE nu a fost cu ochii inchisi cum ar spune unii; erau percepute riscuri derivate din asimetrii de forta economica in conditiile “pietei unice”. In plus, “piata unica” nici nu opereaza in mod uniform. De pilda, tarilor nou intrate li s-a cerut liberalizarea deplina a contului de capital in timp ce unor economii avansate li s-a permis sa aplice restrictii la libera circulatie a fortei de munca. Nu mai subliniez marile diferente la subventionarea agriculturii. Negociatori romani au argumentat ca liberalizarea deplina a contului de capital prezinta riscuri. Dar raspunsul la Bruxelles a fost ca daca nu ne simtim pregatiti sa asteptam; adica se punea in cumpana aderarea in 2007.

Erau si voci acasa care clamau liberalizarea deplina si rapida, care invocau ponderea reduse a creditului bancar in PIB, fata de alte tari. Dimensiunea deficitelor externe nu intra in vizorul lor si nici catre ce mergea creditul. Miopia a fost cvasi-generala, fiindca si expertii Comisiei, si bancile mama din Austria si Italia nu au inteles problema in rotunjime. Asa cum nu au fost percepute riscurile din zona euro. Ironia este ca bule speculative ca in Romania, tarile baltice, Bulgaria, Ungaria s-au produs si in tarile sudice din zona euro. The bottom line, cum ar zice englezii, este ca regulile din UE si politici unilaterale (simpliste) au creat un context structural defavorabil pentru alocarea resurselor catre tradables. Cu ani in urma am remarcat acest context (Criza de model vs. criza de context, 26 noiembrie 2008) ca si pericolul de a avea o structura economica macinata de o varianta a “bolii olandeze”, provocata de o apreciere nejustificata de a leului. Profesorii Moise Altar si Dan Armeanu pun punctul pe i in cateva chestiuni privind un nou model de crestere. Dar raspunsuri concrete de politica economica trebuie sa tina cont de regulile din UE, cu constrangerile derivate, de starea de fapt a economiei autohtone. Dau cateva exemple mai jos:

–poate fi diminuata euroizarea pentru a mari eficacitatea politicii monetare, a cursului, fie si prin adopttarea de mijloace neortodoxe? Interesant este ca BERD pare sa sugereze asa ceva. Aici trebuie sa tinem cont de aspecte de stoc si flux, ca impact economic;

– daca numeroase tari din UE isi sprijinia, direct si indirect, bancile, de ce nu ar putea si Romania sa capitalizeze mai bine CEC Bank si Eximbank, ca modalitate de a compensa delevaraging-ul unor banci straine si concurenta neloiala (admitand ca bugetul public poate elibera resurse pentru capitalizare)?

–cum sa se stimuleze refacerea “tesutului” industrial, a lanturilor, chestiune subliniata de numerosi oameni de afaceri autohtoni. Ar invigora si activitatea IMM-urilor. Pot fi utilizate fonduri europene? Exista initiative regionale in acest scop, care merita mai mare atentie. Regionalizarea ar putea sa fie o pasare maiastra, care sa ajute enorm un asemenea demers

–cum sa invigoram “creneluri” in ramuri industriale de varf.. Multe or fi vechi la noi, dar nu orice este vetust. In plus, avem nise in care inginerii si muncitorii autohtoni exceleaza. La Bacau, de exemplu, sunt fabrici de componente electronice cu utilizare supersofisticata. Sunt si altele, nu in cele din urma operatiunile Dacia (Renault).

– cum sa diminuezi practicile de transfer pricing si extractii de rente de catre firme transnationale? Probabil nu tot ce face guvernul ungar in politica economica este bine, dar este clar un fapt: ca incearca sa distribuie mai echitabil povara masurilor de austeritate

–cum sa modernizezi agricultura cand sunt necesare investitii masive in amenajarea teritoriului, in sisteme de irigatii, care reclama politici publice si absorbtie mare de fonduri europene.

–cum sa fie crescute veniturile fiscale ale statului, care sunt intre cele mai scazute din UE; daca am ajunge la 33-34% din PIB (media din NMSs) am putea aloca educatiei o cifra decenta. Intrucat avem cea ma scazuta alocare procentuala din PIB in UE27

– cum sa fie marita “capacitatea statului” de a construi si aplica politici publice? Cum poate fi ea marita in conditiile unei regionalizari (ca sa nu ajungem sa descentralizam neputinte, slabiciuni, risipa)?

Marea provocare pentru politica economica autohtona este de a pune de acord nevoia unui nou model de crestere cu ce implica functionarea UE si presiunille globalizarii. Si mai este un ingredient de luat in seama. Se cere in aceasta perioada de restriste imaginatie, inventivitate, pragmatism. Unii vorbesc chiar de nevoia de a gandi altfel, “out of the box”. Sintagma “reforme structurale” risca sa devina o simpla mantra daca rezultate nu apar. Iar rezultate palpabile trebuie puse in relatie cu virtuti ale pietelor libere, dar nu numai. Exista loc pentru politici industriale, masuri fiscale, stabilirea de prioritati, politici educationale, etc.

Un amplu studiu al Bancii Mondiale examineaza cum ar putea fi redata stralucirea modelului economic european pornind de la convergenta care s-a realizat in deceniile trecute. Dar acest tip de analiza se cuvine sa staruie mai mult asupra a doua fenomene din ultimul deceniu. Primul este reliefat de criza profunda a zonei euro (intretesuta cu criza financiara), de divergenta economica dinauntrul ei si diferentele de performanta intre NMSs. Fiindca, asa cum arata o cercetare Bruegel-IWWA la care am luat parte, exista discrepante mari de insertie in retele industriale intre NMSs; Cehia si Polonia, Ungaria si Slovacia sunt situate considerabil mai bine decat Romania si Bulgaria, tarile baltice. Al doilea fenomen este impactul ascensiunii economice a Asiei, intrucat tot mai greu te poti lupta prin salarii scazute; castigurile de productivtate sunt esentiale. Asia urca si in ierarhia inovarii, in timp ce Europa (cu cateva exceptii) cam sta pe loc.

O constatare pare inevitabila: “piata unica” din UE este operationalizarea unei paradigme care miza pe o convergenta economica continua. Dar realitatea este alta, de aici decurgand inferente privind politici publice la nivel national si la nivelul Uniunii. Asa cum diferentele de competitivitate din zona euro nu pot fi estompate numai de disciplina fiscala si controlul dezechilibrelor externe (prin procedura de deficit extern excesiv) tot astfel trebuie sa ne intrebam daca fondurile structurale si de coeziune pot asigura, singure, convergenta pe termen lung. Daca UE ar fi un spatiu economic integrat in adancime ai zice ca nu mai conteaza diferente de dezvoltare economica. Dar situatia este departe de un asemenea mod de functionare a Uniunii. Aici gasim o explicatie pentru “razboiul” pe bugetul UE, desi el nu reprezinta decat cca 1% din PIB-ul Uniunii.

Romania are nevoie de politici nuantate, cum are nevoie si UE. Drept este ca avem nevoie de “spatiu fiscal” pentru a putea discuta cu Bruxelles-ul si pentru a nu “speria” piete financiare. In acelasi timp, la nivelul UE trebuie imaginate politici care sa tina cont de discrepantele mari de performanta intre economiile statelor membre.