În curând, România va ajunge a opta cea mai bătrână națiune din lume. Acum suntem a 13-a

În 2019, România era a 13-a cea mai îmbătrânită țară din lume (după ponderea seniorilor de 65+ ani în totalul populației), potrivit datelor Diviziei specializate a ONU publicate în iule 2024. Anul acesta am urcat pe locul al 12-lea, iar în câțiva ani intrăm în top 8 al celor mai bătrâne națiuni din lume.

Pe primul loc este Japonia, unde aproape 30% din populație depășește 65 de ani. Este urmată de Italia, Portugalia, Grecia și Germania, care din „locomotiva” Europei a ajuns „pacientul” ei.

De ce este diferit cazul României

Situația României este oarecum diferită. Ieșită de o generație din comunism, țara s-a grăbit să recupereze decalajele față de Occident, importând modelul acestora: amânarea căsătoriilor, scăderea ratelor de fertilitate (femeile preferând să-și creeze un confort financiar înainte de conceperea primului copil, prioritizând cariera șamd). De asemenea, emigrarea a avut un important cuvânt de spus.

„Dacă la nivelul anului 2007 aveam în mare parte o populație foarte tânără care emigra – cu vârsta medie de 29 de ani -, acum se pleacă din țară la o vârstă medie de 34 de ani”, a spus președintele INS Tudorel Andrei, la o conferință desfășurată la Academia Română.

Îmbătrânirea populației afectează familia și relațiile dintre generații

Schimbările majore includ:

Schimbarea structurilor familiale: Există o tendință către familii mai mici și o creștere a gospodăriilor monoparentale. Acest lucru poate complica aranjamentele de îngrijire pentru adulții în vârstă, deoarece mai puțini membri ai familiei sunt disponibili pentru a oferi sprijin.

Relații intergeneraționale: Pe măsură ce adulții trăiesc mai mult, relațiile dintre generații se pot schimba. Membrii mai tineri ai familiei se pot confrunta cu responsabilități crescute pentru îngrijirea lor, ceea ce poate crea stres și poate modifica rolurile familiale tradiționale.

Tendințe de migrație: Emigrarea duce la o deconectare de rudele mai în vârstă care ar putea avea nevoie de sprijin. Această migrație poate exacerba sentimentele de izolare în rândul seniorilor.

Îmbătrânirea populației duce și la deteriorarea relațiilor familiale, după cum spunea și academicianul Constantin Bălăceanu-Stolnici, de la prezidiul Academiei Române:

„În ultimii ani asistăm la o degradare a familiei. Această degradare a început odată cu emanciparea femeilor. Această emancipare a adus creșterea rolului lor în viața economică, socială, politică. Un progres foarte important, desigur. Dar pentru ideea de familie a fost o enormă pierdere.

Un alt element care a dus la degradarea familiei a fost revoluția anti-tradiționalistă din anii 1969-1970, urmată de fenomenul hippie, fenomen în cadrul căruia familia a fost înlocuită de cu totul alte forme în care un rol important l-a avut eliberarea sexuală, teribilismul comportamental și vestimentar, dar și cultivarea urii față de tot ce e tradițional.

La aceste două elemente a contribuit și medicina prin două căi. Prima, apariția penicilinei. Penicilina a eliberat cuplurile de spaima sifilisului. Toate cuplurile erau terorizate de spaima sifilisului. Această spaimă era mult mai mare decât spaima de a avea SIDA în epoca noastră. Iar al doilea pilon al contribuției medicinei a fost apariția anti-conceptionalelor, care a permis cuplurilor să-și regleze fertilitatea. Această degradare a familiei se reflectă în multe locuri, dar poate cel mai important impact l-a avut în scăderea natalității. Nu doar în România, ci în multe țări. Din păcate, acest lucru este foarte grav și se datorește faptului că tinerii nu se mai căsătoresc sau o fac prea târziu ca să aibă timp să facă copii. Iar când fac copii, fac unul sau doi. Problema celui de-al treilea copil, care este salvatorul demografiei, aproape că nu se mai pune”.

Dincolo de problema presiunii pe sistemul de taxe și impozite (tot mai puțini români vor trebui să plătească pensiile unui număr tot mai mare de seniori), mai apare și problema presiunii asupra sistemului de sănătate.

Seniorii au nevoi medicale în creștere, iar actuala infrastructură medicală de la noi nu o poate asigura. „Impactul economic major pe care pensionarea “decrețeilor”, o generație de două ori mai numeroasă decât media perioadei, îl va avea este discutat doar dintr-o perspectivă limitată: impactul asupra sistemului public de pensii”, consideră Radu Crăciun.

„Criza sistemului medical din Romania indusă de îmbătrânirea “decrețeilor” nu este acea criză economică, despre care toată lumea vorbește, dar nimeni nu știe exact când se va întâmpla. În acest caz, putem pune degetul pe calendar!”, adaugă economistul.

De asemenea, înaintarea în vârstă te face mai precaut în luarea deciziilor: seniorii au o aversiune la risc mai crescută decât tinerii.

Vârsta media a membrilor Legislativului (cei care fac legile după care ne ghidăm) a crescut cu un an între ultimele două runde de alegeri. Dar vârsta medie a membrilor executivi ai boardului Băncii Naționale a crescut cu circa 17 ani. Vârsta medie a executivilor din CA al  BNR a crescut de la 49 de ani (boardul din 2009) la 56 ani (boardul din 2014) și 66 de ani (boardul actual).

Cei de peste 65 de ani îi vor depăși cu mult pe cei tineri (0-19 ani)

Proiecțiile ONU marchează o piatră de hotar al unei societăți îmbătrânite și reflectă impactul generației baby-boomers care se va pensiona în curând.

În 2031, adică peste 7 ani, numărul seniorilor va fi mai mare decât al tinerilor, prăpastia dintre cele două generații adâncindu-se ulterior.

Numărul persoanelor neocupate (inactive sau în şomaj) ce revin la 1.000 persoane ocupate, sau raportul de dependenţă economică, după cum îl numesc specialiștii, a crescut în anul 2023 la 1,45%.

Un raport ridicat de dependență înseamnă că economia în general, se confruntă cu o povară mai mare în sprijinirea populației inactive (fie că e vorba șomeri, pensionari sau tineri care trebuie sprijiniți).

Pe măsură ce ponderea celor care nu lucrează crește, cei care lucrează sunt supuși unor presiuni de creștere a taxării majorate pentru a face rost de banii din care să fie sprijiniți „inactivii”.

Raportul de dependenţă economică (numărul persoanelor inactive şi în şomaj ce revin la 1.000 persoane ocupate) a atins valoarea cea mai ridicată în regiunea Sud-Est şi valoarea cea mai scăzută în regiunea București-Ilfov. În urmă cu 30 de ani raportul era 1:1. Potrivit unor calcule publicate de Vasile Ghețău, viitorul va aduce o deteriorare a acestui indicator. Din ce bani acomodezi un asemenea dezechilibru?

Vârsta mediană a populației urcă la 42.6 ani, de la circa 32 de ani în 1990 și 25 de ani în 1954

Vârsta medie a unei populații este vârsta la care jumătate din populație este mai în vârstă și jumătate este mai tânără (sau, alternativ, vârsta la care o persoană se află aproximativ la jumătatea distanței dintre naștere și deces). De exemplu, CIA World Factbook estimează că vârsta medie globală în 2020 a fost de 31,0 ani, ceea ce înseamnă că 50% din populația globală avea mai puțin de 31 de ani și 50% erau mai în vârstă. Cu toate acestea, vârstele medii pe țară variază semnificativ pe tot globul și sunt influențate de o serie de factori, cum ar fi rata natalității, dezvoltarea socială și economică și speranța medie de viață în fiecare țară.

Un exemplu este Monaco, una dintre cele mai mici, dar și cele mai bogate țări din Europa. Monaco are cea mai mare vârstă mediană din lume, de 55,4 ani (53,7 ani pentru bărbați și 57,0 ani pentru femei). În timp ce datele Monaco ar putea fi denaturate de numărul mare de pensionari bogați, acest lucru nu se probează în țările care urmează în clasament: Japonia (vârsta medie 48,6), teritoriul francez St. Pierre și Miquelon (48,5), Germania (47,8) și Italia (46,5).

Un exemplu și mai bun al corelației dintre vârsta medie și venit/dezvoltare apare la celălalt capăt al spectrului, unde continentul Africa găzduiește majoritatea țărilor cele mai sărace ale lumii și, de asemenea, marea majoritate a țărilor cu vârsta medie sub 20 de ani.

Niger are cea mai mică vârstă mediană din lume, la doar 14,8 ani (14,5 ani pentru bărbați și 15,1 pentru femei). Vârsta mediană a unei țări este legată de speranța sa de viață, care, de asemenea, tinde să fie mai mare în țările bogate și dezvoltate și mai scăzută în țările în curs de dezvoltare. De exemplu, japonezii se clasează în mod constant drept cea mai longevivă populație din lume, cu o speranță de viață de 83,7 ani. În schimb, nigerienii au o speranță medie de viață de 61,8 ani.

De 33 de ani rata de creștere a populației e negativă

Consecințe:

• Creștere economică redusă: O populație în scădere poate duce la o creștere economică mai lentă. Pe măsură ce populația în vârstă de muncă scade, există mai puține persoane disponibile pentru a contribui la economie, ceea ce poate duce la o scădere a productivității generale și a creșterii PIB-ului. Economiștii susțin că creșterea constantă a populației este adesea necesară pentru generarea de noi idei și stimularea inovației, care sunt esențiale pentru progresul economic.
• Scăderea bazei de impozitare: O populație mai mică poate duce la o bază fiscală redusă, ceea ce poate limita veniturile guvernamentale și capacitatea sa de a finanța serviciile și infrastructura esențiale. Acest lucru poate duce la reduceri ale serviciilor publice, exacerbând și mai mult provocările economice.
• Răspunsuri politice: Pentru a atenua aceste provocări, factorii de decizie politică ar putea fi nevoiți să implementeze strategii precum încurajarea creșterii ratei natalității, promovarea imigrației și îmbunătățirea productivității pentru a menține stabilitatea economică.
• Pe scurt, o populație în scădere pune provocări complexe pentru creșterea economică, piețele muncii, sustenabilitatea fiscală și stabilitatea pe termen lung. Abordarea acestor probleme necesită răspunsuri politice proactive și inovatoare pentru a se adapta peisajului demografic în schimbare.
•  Tensiune pentru pensii și asistență medicală: Cu mai puțini lucrători care contribuie la sistemele de pensii și la asistența medicală, finanțarea acestor programe poate deveni nesustenabilă. Țări precum Japonia se confruntă deja cu provocări din cauza unei forțe de muncă în scădere, care amenință viabilitatea sistemelor lor de pensii, deoarece raportul dintre lucrători și pensionari continuă să scadă.