In numele Tatalui: Epigonii lui Lenin si lupta pentru mantaua suprema

Luptele politice ale lui Stalin, opțiunile sale, obsesiile, precum și moștenirile tuturor acestora, au lăsat o impresie de neșters asupra secolului XX. Însăși noțiunea de socialism nu poate fi pe de-a-ntregul izolată de viziunea sa asupra revoluției, una impregnată de convingeri mesianice, cvasi-religioase, învăluite de jargonul determinist marxist.

Principala problemă pentru cei care doresc să înțeleagă fenomenul Stalin este tocmai discutabila sa “inevitabilitate”. Pentru anumiți interpreți, printre care Isaac Deutscher, Stalin a reprezentat un fenomen fatal născut din chimia internă a culturii politice bolșevice. Dar chiar a fost el cel mai credincios discipol al lui Lenin? A fost el un marxist autentic, unul înzestrat într-adevăr cu o perspectivă teoretică, cu Weltanschauung, sau mai degrabă un improvizator cu pretenții doctrinare? N-a existat nimeni care să fi contribuit mai mult la elaborarea, fabricarea și sacralizarea leninismului, dar în ce măsură a fost el un leninist bonafide? De la Troțki și Buharin, și până la Georg Lukács, personaje leniniste de prim-plan au pus sub semnul îndoielii pretențiile la preamărire de sine ale lui Stalin. Și totuși, monumentala lucrare a lui Stephen Kotkin, bazată pe o muncă de arhive sisifică, atât în Rusia, cât și în Statele Unite, oferă imaginea unui teoretician marxist, un om pentru care ideile au contat enorm. Două sute de pagini de note finale vorbesc despre natura exhaustivă și istovitoare a acestui efort admirabil. Niciun subiect nu este atins doar în treacăt, niciun detaliu nu este lăsat fără vreo sursă care să-l facă revelator și credibil. Avem în fața noastră o operă istorică de primă mână.

Fețele succesorului

Există câteva puncte cruciale în biografia captivantă scrisă de Kotkin: Primul, convingerile profund marxiste ale lui Stalin. Acesta nu a fost un oportunist politic, ci un teoretician convins că Weltanschauung-ul lui Marx, așa cum a fost dezvoltat de idolul său, Lenin, era adevărata busolă științifică necesară pentru a înțelege natura contradictorie a lumii sociale. Prin urmare, scopul lui Kotkin este acela de a demonstra cum anume a văzut Stalin lumea prin aceste lentile marxiste. Imaginea lui despre sine (o temă foarte importantă în neterminata biografie scrisă anterior de regretatul Robert C. Tucker) era aceea a unui marxist inflexibil, o poziție căreia i-a rămas fidel până la moartea sa, în martie 1953.

Al doilea, era extrem de important pentru el să fie recunoscut drept adevăratul urmaș al lui Lenin. În universul bolșevic al ranchiunelor îndârjite, suspiciunilor intense și rivalităților obsedante, acest aspect era în fapt o chestiune de viață și de moarte. Vechiul rival al lui Stalin, Lev Troțki, manifesta aceeași ambiție, iar competiția dintre cele două modele umane de perfecțiune bolșevică a pecetluit soarta experimentului sovietic. Stalin l-a abhorat pe Troțki (puțin spus) până în punctul unei uri ireconciliabile. La rândul său, Troțki i-a tratat pe Stalin și pe alți lideri de frunte bolșevici doar ca simple mediocrități. A aspira la mantaua lui Lenin era în această cultură o garanție a legitimității. Cine ar fi interpretat corect biblia lui Vladimir Ilici devenea adevăratul moștenitor apostolic.

Pentru a-l priva pe Troțki de un asemenea statut, Stalin, ajutat inițial de cei doi colaboratori apropiați ai lui Lenin, Lev Kamenev și Grigori Zinoviev, a inventat leninismul ca un corpus de precepte revoluționare autosuficiente, adică un “marxism al epocii imperialismului și a revoluțiilor proletare”, așa cum l-a definit chiar el. În mod logic, cum traseul lui Troțki anterior anului 1917 a inclus momente de dispute aprinse cu Lenin asupra unor chestiuni importante precum natura partidului de avangardă și ritmul revoluției, a fost creat un termen menit să funcționeze drept alteritate constitutivă (constitutive Other). Numele lui, urmând calea veșnicei defăimări, avea să fie “troțkism”. Al treilea punct atins de Kotkin, personalitatea lui Stalin, cu toate enigmele ei psihologice, a jucat un rol crucial în supraviețuirea statului sovietic și în toate deciziile majore, incluzând războiul genocidar împotriva țărănimii cunoscut drept colectivizarea agriculturii. Stephen Kotkin privește aceste decizii nu atât de mult ca rezultat al necesității istorice, orice va fi însemnând acest lucru, ci, mai degrabă, ca pe efectul unei obsesii ideologice hiperbolizante, exacerbate, de a împlini poruncile “Tatălui”. Stalin s-a privit pe sine ca pe un Lenin al zilei și a acționat în consecință.

“Limba de moarte“

Una din cele mai antrenante secțiuni ale acestei cărți extrem de incitante se referă la sfârșitul vieții lui Lenin și așa-numitul “Testament”. Bazându-se pe contribuțiile unor istorici ruși, Kotkin ajunge la concluzia că mult citata “Scrisoare către Congres”, adică ultimele gânduri dictate ale lui Lenin despre strategiile politice și lupta din ce în ce mai acerbă dintre epigoni, a fost de fapt un fals, sau, mai bine zis, un document atribuit lui Lenin, nicidecum unul care să-i fi aparținut cu adevărat. Acesta este un punct crucial, atât politic, cât și istoric, însă unul care necesită anumite clarificări. Pentru Kotkin, absența inițialelor lui Lenin din text indică infracțiunea. El sugerează că “Testamentul”, în special ultima scrisoare în care Lenin cerea îndepărtarea lui Stalin din deja omnipotentul scaun de secretar-general al Comitetului Central, a fost de fapt conceput de Nadejda Krupskaia, soția lui Vladimir Ilici și tovarășa sa de drum politic.

Dar dacă așa au stat lucrurile, se poate întreba cineva, atunci cum a putut ignora Stalin o asemenea întâmplare și nu a invocat-o măcar în cercurile bolșevice de la vârf? A fost bântuit întreaga viață de ceea ce a părut a fi neîncrederea lui Lenin în el. Cum de i-a permis atunci Nadejdei Krupskaia să moară în patul ei, mult după dispariția lui Lenin, neafectată de Marea Teroare, în februarie 1939? Pentru Troțki, pe care Lenin îl numea în document “cel mai strălucit membru al Comitetului Central”, era normal să se agațe de elogiile si îndemnurile defunctului lider. Însă pentru Stalin, contestarea autenticității “Testamentului” ar fi fost de înțeles, ba chiar logică. Nu a făcut-o, iar acest lucru ridică semne de întrebare cu privire la argumentul lui Kotkin. Acesta ar putea avea însă dreptate, dar o asemenea pretenție semnifcativă necesită mai multe probe și comportă o întreagă dezbatere academică.

Recurența hegeliană

În octombrie 1923, cu trei luni înainte să moară, un Lenin aflat în fază terminală a suferinței sale, plimbat în scaunul cu rotile și arătând aproape carbonizat, le-a impus gărzilor și șoferului personal să-l ducă pentru o ultimă vizită la Kremlin. Este și unul din cele mai tulburătoare pasaje din carte: prematur imbătrânitul lider nu mai poate comunica decât prin vagi sunete, nu există acolo niciun membru al Politburo-ului care să-l întâmpine, sunt toți angrenați într-o întâlnire în apartamentul lui Troțki, unde, instigați de Stalin și Zinoviev, condamnă fracționismul “troțkist”. Lenin culege din biblioteca lui o carte a mentorului său din tinerețe, Gheorghi Plehanov, și trei volume de Hegel. Aceasta este o secvență revelatoare privind convingerea finală a lui Lenin, afirmată și in articolul “Despre insemnătatea materialismului militant” (martie 1922), că doctrina lui Karl Marx este imposibil de înțeles fără Hegel.

Acest lucru nu-l putea înțelege, de pildă, Grigori Zinoviev care, în 1923, la un congres al Internaționalei a III-a, îi anatemiza pe Georg Lukács pentru “Istorie și conștiință de clasă” și pe Karl Korsch pentru “Marxism și filosofie”, numindu-i disprețuitor “marxiști de catedră”. Nu-l putea înțelege nici Nikolai Buharin, despre care, în pofida marii sale iubiri pentru cel pe care îl numea “favoritul întregului partid”, Lenin spunea că nu a înțeles niciodată pe deplin dialectica. Nici Troțki nu citise “Știința logicii”, despre Stalin ce să mai vorbim. L-a înțeles Antonio Gramsci care, via Benedetto Croce, a conceput filosofia praxisului drept una hegeliano-marxistă. În chip ironic, la sfârșitul vieții, prin pasiunea sa relativ târzie pentru Hegel, fondatorul bolșevismului se înscria pe direcția marxismului occidental, deci a unui marxism non-bolșevic.

Nedorit, dar învingător

Un ultim aspect: reiese din evaluarea lui Kotkin că Stalin a fost ultimul din cei de la vârf care au aflat de “Testament”. A fost șocat de intrigile puse la cale de tovarășii săi. Înclinat în mod natural să vadă trădare și conspirație peste tot în jurul său, suspiciunile lui au luat o formă concretă. Nu a ajutat nici că un an mai târziu, doi membri ai triumviratului său, Kamenev și Zinoviev, au pactizat cu Troțki în așa-numita Opoziție de Stânga. Înzestrat cu o voință de fier, convins că legile istoriei erau de partea sa, campion al intereselor birocrației de partid, Stalin s-a descotorosit de competitorii săi și și-a transformat mini-regatul inițial de la Kremlin într-o grandioasă și înfricoșătoare aventură istorică. Cartea lui Kotkin înregistrează acest destin cu mână sigură, scoțând în relief trăsăturile importante ale spiritului lui Stalin, puternica-i voință politică, determinarea strictă și tenacitatea inflexibilă. Pentru Kotkin, ceea ce a explicat altfel virtual inexplicabilul traseu a fost tocmai hybrisul său formidabil, complet antrenat de fixațiile lui ideologice, și nu circumstanțele istorice invocate de istorici precum E. H. Carr.

Acest prim volum al capodoperei cu potențial germinativ a lui Kotkin se încheie prin ceea ce Stalin însuși a definit a fi marele moment de cotitură: anul 1928, debutul a ceea ce s-a numit revolutia de sus in jos (revolution from above). La acea dată, Troțki era deja înfrânt, Nikolai Buharin și adepții săi capitulaseră, iar Stalin domina cu necontestată autoritate. Avea să urmeze, prin urmare, o nouă revoluție, a lui personală, pe care o visa la fel de importantă precum cea a lui Lenin. Abia aștept să citesc următoarele volume din această formidabilă carte, comparabilă cu tot ce-au oferit mai izbutit studiile de sovietologie, de la Boris Souvarine, Robert Conquest, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Alain Besançon, Zbigniew Brzezinski și Adam Ulam, la Martin Malia, Robert Service, Seweryn Bialer, Sheila Fitzpatrick, Robert V. Daniels, Archie Brown, Robert Gellately, Dmitri Volkogonov, J. Arch Getty, Ronald G. Suny, Hélène Carrère d’Encausse și Simon Sebag Montefiore. Toți cei interesați de mecanismele tiraniei ideocratice și de relația dintre personalitate, ideologie și teroare, vor profita enorm de pe urma parcurgerii acestei superbe lucrări a lui Stephen Kotkin.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro