În plin război cu Iranul, o voce israeliană lansează un avertisment vehement: „Dacă ceva ne va termina, nu va cădea ca focul de sus”

Chiar dacă Israelul „câștigă” această rundă împotriva programului nuclear al Iranului, ce anume am câștigat dacă rămânem în ghearele unui regim corupt și apocaliptic?, întreabă jurnalistul Etan Nechin, într-un text de opinie publicat de cotidianul israelian Haaretz.

„De la 7 octombrie (2023 – momentul atacului Hamas, n.red.), societatea israeliană a devenit dependentă de salvarea din exterior. O fantezie a întoarcerii: Trump va aduce ostaticii înapoi. Iranul se va prăbuși. Palestinienii din Gaza vor dispărea în Somaliland sau în Finlanda. Ceva se va întâmpla. Orice – în afară de noi. Cu excepția privirii în interior.

Israelul nu mai crede că se poate repara nici măcar pe sine. Nu mai putem să vrem și să nu mai visăm. Instituțiile noastre s-au prăbușit cu mult înaintea oricărei clădiri rezidențiale din Teheran. Fundațiile noastre au fost scobite. 

Ceea ce a rămas este o stare de spirit națională maniaco-depresivă: de la tunelurile în care se află ostaticii, la discuțiile euforice de după o lovitură reușită. Aceasta este ceea ce a devenit identitatea israeliană”, scrie editorialistul de la Haaretz.

Nu va exista nicio victorie fără o reglare de conturi

Acesta își continuă critica la adresa modului în care este prezentată „victoria” israeliană și lansează în același timp un avertisment.

„Dar astăzi, o altă „victorie” s-a transformat într-o altă noapte lungă, o noapte care pare să nu se termine niciodată, o noapte de luat în calcul. Chiar dacă Israelul „câștigă” această rundă împotriva Iranului, ce anume am câștigat dacă rămânem în mrejele unui regim corupt, apocaliptic?

Nu va exista nicio victorie fără o reglare de conturi”, scrie acesta care crede că „Israelul este din ce în ce mai izolat pe scena globală.

„Dacă aceasta este victoria, de ce se simte ca un colaps?”

„În aceste momente de tulburare, momente care au devenit ani, trebuie să existe o schimbare fundamentală de paradigmă. Sau, la fel ca evaluarea – sau dorința – lui Netanyahu, vom trăi întotdeauna prin sabie.

Zilele trec. De la un protest la altul, de la ostatic la ostatic, un alt soldat ucis, încă patru, discuții de încetare a focului încep și se termină, delegații sosesc și pleacă din Doha, rachete trase spre și din Yemen, și nimic nu se schimbă.

S-ar putea să fim salvați din nou de un Iron Dome (sistemul de apărare antirachetă israelian). Dar nu de un zeu din cer. Dacă ceva ne va termina, nu va cădea ca focul de sus. Va putrezi de dedesubt: din tunelurile în care stau ostaticii, din rădăcinile arse ale măslinilor, din tăcerea cu care ne-am învățat să trăim. Dacă aceasta este victoria, de ce se simte ca un colaps?