Infrigurata disperare: Pasiunea lui Emil Cioran

Nascut la Rasinari in urma cu o suta de ani, Emil Cioran a fost un intelectual pasionat, deci unul chinuit, mistuit, devorat de incertitudini. A detestat orice schematism,orice formula filosofica inghetata, s-a indoit de toate precum si de el insusi. A trait sub semnul disperarii, al unui pariu imposibil cu un Dumnezeu ascuns, chiar absent, un demiurg capricios si adeseori irascibil, caruia s-a obstinat sa-i azvarle mereu manusa unui dispret infrigurat. A fost indragost de neant, se simtea bine doar in acel desert al melancoliei cotropitoare cauia ii putem spune geniul inadaptarii ori vocatia de a fi mereu impotriva si mereu fara-de-casa. A fost marele vagabond al unei metafizici imbatranite. Unii l-au numit nihilist. Nu cred ca putem vorbi de negarea valorilor, ci mai degraba de o suprema, terorizanta descumpanire. Lumea este stramb alcatuita, suntem mereu dependenti de obligatii decizionale care sa dovedesc de atatea ori nefericite, chiar dezastruoase.

In tinerete, cum o marturisea chiar el, Cioran s-a contaminat cu virusul radicalismului utopic. A fost un intelectual atras, ori mai precis spus sedus de promisiunile oraculare ale fascismului. Mediocritatea burgheza il infuria, in scotea din minti. Voia o Romania transfigurata, o Romanie capabila de delir. Intr-un text de o sinceritate unica, acea confesiune sfasitoare care este “Mon Pays” Cioran a spus mai multe lucruri dure despre orbirea sa juvenila decat toti adversarii sai reuniti. Avea o chemare spre existentialismul apocaliptic (lucru observat de Gabriel Liiceanu). Era un revolutionar care iubea traditia conservatoare. Facea parte, ca si Ludwig Klages, intre aceia care in lupta dintre suflet si spirit iau partea celui dintai.

Tot astfel, dupa ce in tinerete scrisese “Schimbarea la fata”, o carte-manifest revelatoare pentru febra ideologica de atatea ori distructiva a acelor timpuri, maturul Cioran a protestat impotriva oricarei forme de xenofobie. Paginile despre evrei din “La tentation d’exister” raman un omagiu de o imensa caldura, as spune dragoste, adus unui popor de solitari si martiri. Cum a putut acest om de o inteligenta nepereche, indragostitul de Schopenhauer, Nietzsche, Simmel, Scheler si Bergson, sa imbratiseze tezele extremiste? Nu vom intelege niciodata aceasta optiune intelectuala din timpuri acelea, cand, cum spunea François Furet, ambele radicalisme, comunismul si fasicsmul, aveau un viitor, daca vom proceda reductionist, operand cu verdicte apriorice. Cred ca o cheie pentru intelegerea acesti pasiuni o ofera un text scris de Paul Nizan in 1934 inca ii compara pe André Malraux si Martin Heidegger. Sa nu uitam, la acea data, Malraux era o vedeta a stangii antifasciste si pro-sovietice, iar Heidegger acceptase sa devina rectorul Universitatii din Freiburg numit de regimul nazist. Discursurile revolutionare ale lui Malraux sunau tulburator de asemanator cu faimosul discurs rectoral al lui Heidegger. Observa Nizan ca in opera lui Malraux, ca si in aceea a lui Heidegger, si as spune si in gandirea lui Cioran, era vorba de angoasa, de disperare, de “iremediabila solitudine ce caracterizeaza conditia umana”. Iata cuvintele criticului pe atunci comunist, intelectualul admirat de fostii sai colegi de la Ecole Normale Supérieure, Jean-Paul Sartre si Raymond Aron, omul care avea sa rupa cu stanga stalinista dupa Pactul Molotoiv-Ribbentrop si care murea pe front in 1940, la doar 35 de ani, ingretosat de atatea abdicari si tradari. Lui Nizan, asadar, Malraux ii amintea de “acel mare ganditor si filosof contemporan, Martin Heidegger, pentru care, ca si pentru Malraux, esenta vietii umane se aflla in angoasa si disperare.Aceasta apropiere este extrem de simptomatica pentru perioada istorica actuala. La acest ceas de declin al civilizatiei burgheze, unii mari ganditori au descoperit subit ca, in confruntarea cu neantul, angoasa si disperarea reprezinta o realitate pentru om…La intrebarea fundamentala ‘Cum te poti sustrage angoasei si mortii?’, cei doi ofera raspunsuri diferite. Heidegger a gasit un raspuns in acceptarea totala si neconditionata a national-socialismului. Malraux, la randul sau, a incercat sa invinga aceasta angoasa. El a aflat in actiune, in orice fel de actiune, forta pentru a o depasi ori macar pentru a o putea ignora. Actiunea il poate proteja pe individ impotriva disperarii si angoasei…ea este suprema forma de eroism revolutionar”. (textul lui Nizan a aparut in “Literaturnaia Gazeta” inaintea sosirii lui Malraux in URSS pentru a participa la primul congres al scriitorilor sovietici, v. Curtis Cate, “André Malraux: A Biography”, New York: Fromm International Publishing Corporation, 1995, p. 202). Poate ca ar merita ca unii dintre cei care scriu in graba despre aceste destine intelectuale sa mediteze la cuvintele lui Nizan. M-am ocupat de relatia lui Heidegger cu nazismul intr-un text aparut pe blogul meu.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro