INTERVIU Actrița din Faust, care se joacă de 19 ani cu teatrul plin, despre problemele culturii noastre: ,,Oameni înțepeniți în post duc la distrugere”

Ofelia Popii îl interpretează pe Mefisto în Faust. Este montarea la care de aproape două decenii găsești foarte greu bilet, pentru că un public uriaș, de români și străini, vine la Sibiu ca să fie parte a unei experiențe unice în lume, realizată de  Silviu Purcărete.

• Despre generația Z: „Credeam că tinerii au mai puțină răbdare. Dar am avut o experiență personală și mi-am dat seama că avem tendința să generalizăm și să le reducem capacitatea de a recepta. Am o încredere mare în tineri, sunt mult mai informați, mai inteligenți și au o capacitate autoanalitică pe care noi nu o aveam”.
• Despre „Faust”, rolul său și ce semnifică el. Faust e un spectacol care de 19 ani vorbește oamenilor: ,,Mefisto e prezent în viața noastră de zi cu zi prin felul în care manipulează și sunt mulți oameni care încearcă să primească avantajele răstălmăcindu-ți adevărul sau arătându-ți felii de adevăr. Asta face Mefisto”.
• De ce îl mai joacă după 19 ani: Pentru rolul Mefisto din „Faust, Ofelia Popii a primit Premiul UNITER (Cea mai bună actriță,  2008) și Herald Angel Award (Edinburgh, 2009.) ,,E atâta nevoie de a vedea acest spectacol, încât efectiv e obligatoriu să-l joci”, spune Ofelia Popii.

În urmă cu 30 de ani, Ofelia Popi era pe drumul spre o carieră cu profil economic, însă a simțit că locul ei e altul. După ce a fugit de acasă de două ori pentru admiterea la actorie, a fost admisă la secția dorită, la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca: ,,Cred că aș fi fost foarte nefericită și chinuită dacă aș fi ales altă profesie. Aș fi fost funcțională, dar chinuită”.

A devenit actriță de succes, ca să folosim un termen uzat, care nu o bucură, este lăudată, dar a fost și acuzată de „blasfemie”. „Oricum, mă gândeam că aș avea nevoie de un psiholog”, spune, într-o conversație fără reținere, Ofelia Popii.

„Copiii să se exprime când simt ceva”

-Ai spus că părinții se așteptau să devii economistă, dar tu ai aplicat de două ori la teatru, pe ascuns. Ce pot învăța oamenii astăzi din experiența ta?
–Cred că adulții ar trebui să învețe să-și asculte copiii atunci când spun că nu simt real o pornire pentru o anumită zonă, care poate e mai importantă pentru părinți decât pentru copii; iar copiii, odată ce-și simt, câtuși de puțin, vocea interioară, să o exprime, să vorbească despre asta. Eu nici nu am verbalizat dorința asta, nu pot să zic că era cineva vinovat așa făceau pe vremea mea copiii; părinții se gândeau ce ar fi mai bine pentru copii în viață, adică de unde ar putea câștiga bani. Multe se rezumau la bani și credeau că fericirea nu o să vină într-un domeniu care atunci era și mai prost remunerat ca acum. 

După prima fugă de acasă, abia atunci au început ceva mai serios discuțiile în casă. Eu înțelegeam perspectiva lor, ei o înțelegeau pe-a mea, dar nu vedeau fericire la capătul drumului, și a doua oară a trebuit să-mi iau viața în mâini singură și să mai încerc o dată.

Opinia e liberă, dar informarea de dinainte e regula

-Îți pare rău că ai ales să lucrezi într-un domeniu subfinanțat, cum e cultura, având în vedere câtă muncă depui?
–Îmi pare rău că se întâmplă lucrurile care se întâmplă, dar nu că am ales eu meseria. Eu cred că meseria asta este minunată, dar expunerea e un pic cam prea mare. Se depășesc niște limite cu o așa lejeritate.

Da, e o meserie care te expune și fiecare om are dreptul la opinie, dar opinia trebuie să aibă o informare anterioară. Eu sunt un om care, până îmi spun punctul de vedere, mă informez. Mi-e foarte frică de penibil și de a răni pe cineva din cauză că eu nu știu toate aspectele unei situații. Dar noi, actorii, în schimb, suntem așa, un fel de ținte din astea aproape obligatorii.

Mă refer la puținii spectatori care pot gândi așa: „Dom’le, am venit la teatru, am dat un ban, e dreptul meu să am opinia asta că spectacolul ăsta e așa; actorul ăsta e așa.” Nu mi se pare corect. Apoi, faptul că suntem la coada interesului guvernamental este peste a fi jignitor. Nici măcar nu mai ai puterea să te simți jignit. E o prăpastie între actori, publicul care vine la teatru, și cei care ne guvernează. 

Dorința, nevoia de teatru e atât de mare, biletele se vând, oamenii vin buluc la teatru, vor, au nevoie de asta. Spectacolele sunt sold out, asta arată că oamenii au nevoie de teatru și, totuși, noi suntem subfinanțați sau comasați.

Nevoia de teatru ca nevoie de semeni

-Când spui că oamenii au nevoie de teatru la ce te referi mai exact? 
-Au nevoie de oameni, de viață spirituală și de divertisment, și slavă cerului că sunt mai multe forme. Eu nu mă manifest împotriva formelor de divertisment pentru că oamenii, în vremuri grele, au nevoie de relaxare și pot alege ceva ce îi umple sufletește, care le dă ocazia să sondeze în psihic sau să rumege niște idei. 

-Ce fel de teatru îți doreai tu să vezi înainte și ce fel de teatru crezi că vrea să vadă generația Z, de exemplu?
–Deși erau actori foarte buni și mereu i-am apreciat în Arad, totuși simțeam un soi de artificiu pe scenă care mă făcea să mă distanțez. Nu mă impacta deloc ce se întâmplă pe scenă și atunci, de multe ori, eu mergeam și mă uitam în sală și mi se părea foarte amuzant să văd felul în care reacționează oamenii la ce se întâmplă pe scenă. Pentru că oamenii din sală nu erau conștienți de faptul că sunt priviți și aveau reacții mici, dar foarte interesante și amuzante. 

Cred că întotdeauna, într-un fel, am fost atrasă mai mult de teatrul mai intim. Tinerii de acum sunt foarte diferiți. Eu credeam că sunt mai interesați de imagini, că au un ritm alert, că nu mai au răbdare. 

De exemplu, am chemat doi tineri la spectacolul „Despre oameni, doctori și rinoceri” de Claudiu Goga după Arthur Schnitzler și le-am zis: „Măi, să știți că e foarte lung, dar vedeți că are totuși pauză”, iar ei au vrut neapărat să-l vadă. 

Este vorba de un spectacol cu mult text, nu e un spectacol vizual și aveam impresia că este pentru o vârstă mai înaintată, că e nevoie de răbdare. După spectacol au zis: „Când mai este? Vrem să-l mai vedem o dată, ne-a plăcut foarte mult”.

Avem tendința să generalizăm și să le reducem capacitatea de a recepta, dar eu am o încredere mare în tineri, sunt mult mai informați, mai inteligenți și au o capacitate autoanalitică pe care noi nu o aveam.

„Faust” – „Spectacolul care vorbește publicului”

-Anul trecut, Bill Murray a spus că „Faustul vostru este uriaș” și că i-a „crăpat capul” privindu-l. Ce anume crezi că a scos reacția asta de la el?
–Așa a zis el? E  impresionant că Faust a ținut atâția ani, că am reușit, ăsta e meritul echipei. Cred că oricine vine la Faust, indiferent de bagajul cultural sau din ce mediu vine, înțelege ceva, îl impactează, spectacolul îi vorbește. În plus, e foarte special, Faust are deja viața proprie, trebuie doar să te pliezi pe necesitatea publicului. E atâta nevoie de a vedea acest spectacol, încât efectiv e obligatoriu să-l joci. Pentru mine e greu după 19 ani.

Cum a ajuns Ofelia Popii să joace Mefisto

-Îți mai aduce aminte ziua castingului? Cum ai ajuns să fii Mefisto?
–Inițial să știi că a fost o întâmplare ciudată. Noi am început să repetăm cu un an înainte (n.r. de premiera din 19 septembrie 2007). El (n.r. Silviu Purcărete) voia să joace domnul Dinică și eu eram vrăjitoarea, alt personaj. Apoi urma să avem un spectacol la Luxemburg, și în pregătirile alea îmi zice deodată Lia Manțoc (n.r. scenografă de teatru și film): „Zii, fă! Învățași textul?” și zic eu: „Care text? Că este fără text în «Metamorfoze»”.

„Nu, fă! Mefisto!”, zice ea. Și eu am crezut că glumește, dar, de fapt, nimeni nu m-a anunțat,  dar ei vorbiseră deja să fiu eu Mefisto.

Eu l-am mai întrebat pe domnul Purcărete: „Da de ce fix eu?”, dar nu mi-a dat niciodată un răspuns, ci doar așa, evaziv, cum vorbește el: „Eh, păi și cine altcineva?”

El a fost extraordinar, inițial avea alt concept și, practic, a luat-o de la zero cu mine și cu domnul Ilie Gheorghe și a putut să schimbe și conceptul și tot. 

Nu am avut un casting, ceea ce m-a bucurat foarte tare, că am așa niște emoții la castinguri. Înainte eu mai lucrasem cu el chiar când m-am angajat, în „Pilafuri și parfum de măgar” și în „Cumnata lui Pantagruel”. Oricum, a fost un salt mare de la găina din „Cumnata lui Pantagruel” la Mefisto.

„Mefisto e prezent în viața noastră de zi cu zi prin felul în care manipulează”

-Am fost educați că există bine și rău, Rai și Iad, Mefisto și Dumnezeu. Dacă ai putea numi câteva din situațiile din viața reală în care îți spui: „iată-l pe Mefisto pe care eu îl întruchipez” – care ar fi acelea?
–Eu mă întâlnesc cu dracul în momentul în care cineva încearcă să mă manipuleze. Perioada în care eu lucram la Mefisto m-am gândit că trebuie să fie recognoscibil, să fie uman, pentru că exact așa mi s-a părut de la început, deși eram foarte tânără atunci. Mefisto e prezent în viața noastră de zi cu zi prin felul în care manipulează și sunt mulți oameni care încearcă să primească avantajele răstălmăcindu-ți adevărul sau arătându-ți felii de adevăr. Asta face Mefisto. 

Cred că în fiecare om poți găsi o părticică care poate fi manipulată sau are dorința de a se întâlni cu dracul ăla care să-i arate că el e minunat și extraordinar și că poate trăi tot ce-și poate imagina, din păcate. Cred că există în fiecare dintre noi ceea ce Mefisto simte că există în Faust. Ăsta e, de fapt, gândul textului și cred că asta e ceea ce atinge profund, dincolo de spectaculozitatea lui.

Acuzația de blasfemie

-La „Proorocul Ilie” ați fost acuzați de blasfemie. Cum se face că astfel de acuzații nu au apărut și în cazul lui „Faust”, unde divinitatea are, de asemenea, un rol și este ironizată de personajul pe care îl joci?
–A fost un moment foarte oportun să se producă această reacție și s-a propagat foarte rapid și datorită rețelelor sociale. S-a întâmplat culmea culmilor: că noi trăim în niște situații foarte ironice în viața noastră. Adică noi jucam pe scenă situația în care niște oameni mărunți o iau razna și ajung aproape de a răstigni un om care le zice clar: „că eu nu sunt Iisus”. „Ba da, tu ești Iisus, pentru că noi avem nevoie să credem în tine”, spun oamenii.

Iar toată nebunia asta prinde aripi și se tăvălește ca un bulgăre care devine tot mai mare până sunt în pragul de a o face. De ce? Pentru că vor să rămână memorabili. Vor să fie importanți.

Și exact așa ceva s-a întâmplat în social media. S-a scos dintr-un context o imagine, pentru că ceea ce exprimăm noi pe scenă nu suntem noi. Sunt niște personaje pe care le interpretăm și care sunt niște oameni needucați, mărunți, și noi arătăm unde se poate ajunge prin lipsa de educație, că acei oameni erau manipulați. Și ce să vezi? La a nu știu câtelea spectacol cineva pune o filmare scoasă din context și începeau să se ambaleze toți din țară. 

Oameni care n-au văzut spectacolul ne acuzau, să-și dorească să ne vadă ștrangulați, morți în chinuri groaznice. Cum să zic… era incredibil că realitatea devine oglinda scenei, când de fapt scena trebuia să fie oglinda realității. 

„Și noi suntem credincioși, dar noi nu suntem bătuți în cap”

-Cum privești această schimbare bruscă: azi ești mândria națională pentru ,,Faust”, iar mâine primești mesaje de amenințare cu moartea?
–Și nu doar eu, toți colegii, că ne puneam pe grup. Doamne, deci erau…(n.r. niște mesaje). Eu am încercat să explic, după care mi-am dat seama că e un fel de mecanism caracatiță care e folosit, imediat au apărut oamenii care au beneficiat ca imagine.

Dacă un politician lua o poziție publică dintr-o dată își aminteau brusc cum au fost ei la Părintele Arsenie Boca și lucruri din astea – un mod de a câștiga simpatia oamenilor care sunt credincioși.

Și noi suntem credincioși, dar noi nu suntem bătuți în cap, adică n-am merge până acolo încât să crucificăm un om. Până la urmă, ei, personajele noastre, ar fi vrut să facă blasfemii, deci faptul că râdeai de ei nici măcar nu era rău, dar nevăzând spectacolul nu puteai să-ți dai seama de asta.

Ce vreau să zic e că am încercat să explic, dar văzând că e vorba de un fenomen care are o miză politică, n-am mai vrut să particip la propagare. 

Orice discuție în contradictoriu reactualiza momentul și nu aș fi dorit să ajut la consolidarea imaginii unor politicieni în care eu nu cred. E foarte ușor să manipulezi un om și să atingi niște puncte, apropo, dracu’, de ce vorbeam înainte. 

Despre aspectul pozitiv al fricii

-Știu că tu ți-ai făcut doctoratul despre frică, e vorba de cartea ,,Stima de sine a actorului în lupta cu fricile și blocajele”. Simți că frica începe să fie din ce în ce mai prezentă în viața ta de actriță în contextul subfinanțăriilor?
–Frica a fost prezentă de la început în viața mea de actriță, că altfel nu ajungeam să scriu despre asta. Dacă nu eram atinsă de frică și dacă nu aveam momente de blocaje majore, credeam că sunt un om cu ciudățenii, și, când mi-am dat seama că majoritatea oamenilor sunt așa, dar nu vorbesc despre asta, atunci mi s-a părut util să studiez.

Frica e prezentă, dar nu doar la nivelul ăsta pe care l-am discutat înainte, apropo de receptarea spectacolului, de neînțelegerea lui. Frica vine și din neîncrederea în tine, nu doar din capacitatea celorlalți. Dacă ai fi sigur pe tine, probabil n-ai avea nevoie de căutarea asta continuă, dar ai nevoie să înțelegi și mereu să cauți, să cauți, și asta vine, culmea, din frică. Ăsta e aspectul pozitiv al fricii. 

Despre răspunderea celor care conduc teatrele

-Când ministrul Culturii propunea pontarea orelor de lucru ale artiștilor tu ai spus: „dacă unii actori nu lucrează, este o chestiune de management; aproape că îmi vine să-mi cer scuze că în seara asta joc un one-woman show”.  Ce tip de responsabilitate lipsește, de fapt, dintr-un teatru public precum TNB?
–Acum nu știu situația tuturor teatrelor publice, deci nu mă pot exprima în general. Dar pot spune că actorii care nu sunt distribuiți nu au cum să fie toți distribuiți, Asta mai ales într-un teatru atât de mare, cum este, Teatrul Național din București, dar și în alte teatre, precum cel din Sibiu, nu pot fi incluși cu toții în producții. Nu ai cum, în primul rând din lipsă de bani.

Dacă ar exista finanțare suficientă astfel încât să se monteze trei spectacole în același timp, poate i-ai putea cuprinde pe toți. Totul ține foarte mult de buget, buget din care se tot taie. 

Se pot însă găsi alte activități, astfel încât actorii care joacă mai puțin sau trec prin anumite perioade, pentru că niciodată nu știi când ajungi într-o astfel de situație, când nu ești distribuit, poți avea un an sau doi în care intri într-un con de umbră și nu ești distribuit și nu e vina ta. Se pot face spectacole din buget propriu sau spectacole-lectură te pot ajuta să te menții în formă ca actor.  Asta ține de management.

-În acest context al managementului, crezi că e benefic ca un director de teatru să fie în funcție pe viață, pentru că așa permite regulamentul?
–Nu. Cred că ar trebui să aibă maxim două-trei mandate, deși sunt cazuri în care sunt manageri excepționali care au făcut o treabă extraordinară. E foarte greu de făcut o regulă care să fie general valabilă, deci nu știu ce să zic.

În foarte multe cazuri când rămân niște oameni înțepeniți în post ajung să tragă teatrele jos, să fie chiar distruse. Sunt și cazuri puține unde managerii au făcut o treabă extraordinară la teatrul respectiv și dacă în locul acelor excepții ar fi venit altcineva o perioadă mai scurtă, el n-ar fi reușit să facă treaba extraordinară pe care a făcut-o. 

„Aș avea nevoie de un psiholog”

-Cu ce gânduri intri în noua stagiune ,,Faust”?
–Simțeam un fel de dor de Mefisto, de jucăușenia sa. E foarte interesant, după 19 ani, să mai descoperi ceva nou. E o ditamai relația pe care o ai cu personajul, e greu când ai o relație cu un om, darămite cu o altă „piele” a ta. 

Aflu lucruri despre lume pe care nu le-aș fi descoperit altfel: limite, strategii față de mine, cum să-mi păcălesc mintea, să nu fie plictisită, e foarte greu să te menții viu după ce joci un spectacol o stagiune, două, trei. 

Iar eu sunt un om care încearcă să fie cât se poate de onest cu sine. Deci e greu să-mi găsesc niște chestii care să mă păcălească. Oricum, mă gândeam că aș avea nevoie de un psiholog.