INTERVIU. „Când editura Humanitas a vrut să publice o nouă ediție, Cioran a zis: OK, dar trebuie scoasă partea rasistă. Îi era rușine” 

Acesta este un exemplu foarte bun: „ca fiinţe umane, suntem complecși, nu suntem perfecți”: Cioran a petrecut o viață reflectând la tinerețe și a vrut, în final, să corecteze greșeala, spune cercetătoarea americană cu origini româneşti Cristina Bejan, într-un interviu pentru publicul HotNews.

„Dacă vă bazaţi pe o relaţie bilaterală care nu implică Uniunea Europeană, credeţi-mă, Putin va «înghiţi» România”, spune cercetătoarea Cristina Bejan. 

Cristina Bejan, 43 de ani, este istorc româno-american, cu un doctorat în istorie modernă de la Universitatea din Oxford, finanțat integral prin burse Rhodes și Fulbright. Este autoarea volumului „Intelectualii și fascismul în România interbelică. Asociația Criterion”, tradus în română de Alina Pavelescu la Editura Litera.

Cartea analizează influenţa Asociației Criterion, fondată la București în 1932, un grup de dezbatere culturală și politică din care au făcut parte Emil Cioran, Mircea Eliade, Mihail Sebastian și Petru Comarnescu, într-o perioadă de efervescență intelectuală, dar și de radicalizare ideologică.

„Frica mea e că fiecare are un telefon…”

– În cartea dumneavoastră, doamna Bejan, descrieţi cum o generație educată, cosmopolită, a ajuns să romantizeze violența politică. Facem pasul spre azi: ce mecanism vedeţi în România de azi care ar putea transforma frustrarea socială într-o fascinație pentru soluții radicale?
– Pentru mine răspunsul e evident: rețelele sociale. Când făceam cercetarea, abia era începutul social media. Dar, între timp, în State s-au multiplicat platformele. De exemplu, Discord e foarte mare la studenții mei și a devenit un teren de hrănire pentru extremism. Persoana care l-a ucis pe Charlie Kirk a fost radicalizată pe Discord.

Ce se întâmpla în interbelic: aceşti intelectuali scriau pamflete în ziare și reviste, în foiletoane. Asta era social media vremii. Sigur, la un nivel intelectual mult mai ridicat decât social media de azi. Frica mea e că fiecare are un telefon și nu mai există filtrul obligatoriu de a gândi înainte să spui sau să faci ceva. Iar pentru mulţi primul impuls e unul negativ.

Mai contează şi absenţa contactului uman. Dar când totul e pe telefon, în spatele ecranului, cu „războinici ai tastaturii”, apare pericolul: oamenii nu mai sunt trași la răspundere.

România a văzut asta pe TikTok cu alegerile prezidenţiale! Oamenii consumă nu discurs intelectual, ci conținut orientat spre emoție și, adesea, spre ură. Eu le-aș sugera tuturor să lase telefonul jos și să iasă la plimbare în parc cu bunica. Asta le-aș sugera.

„Tot ce ştiu americanii despre România e că acolo trăieşte Andrew Tate” 

– Dar de ce credeţi că e atrăgător pentru mulţi „să facem România mare din nou”, să privim în trecut și să fim mândri?

– Când eram doctorandă la Oxford, România și Bulgaria abia intraseră în UE. În Marea Britanie, românii și bulgarii aveau interdicții de muncă. Discriminarea exista și atunci. Acum, când locuiesc în Franța, am observat că, dacă spun că am origini românești, apare judecata și stigmatul.

Cred că asta explică o parte din ce se întâmplă: vechea gardă din România și regimul actual au o mentalitate pro-europeană. Dar mulți români care muncesc în Europa se simt discriminați și „împinși la margine” doar pentru că sunt români.

Şi atunci, ei vor să fie din nou mândri că sunt români. Şi caută lucruri care îi fac să se simtă bine: costumul popular, muzica populară, tradițiile. Sigur, România poate fi mândră de tradiții, de ortodoxie, de costumele populare, cred că toate astea sunt foarte frumoase.

Doar că trebuie să fim foarte atenţi dacă aceste simboluri sunt folosite cu un scop, acela de a vulnerabiliza societatea. Democrația liberală e fragilă; ea se construieşte timp de generaţii. Aşa că nu puteţi ignora influenţa şi ameninţarea Rusiei.

Ştiţi, românii cred că au o relaţie specială cu SUA. Şi că, dacă va ieşi din lumea liberală, România va fi protejată de SUA datorită acestor relaţii biletarale. Dar SUA nu o să sară pentru voi, România! Oamenii din SUA nu știu unde e România! Nici măcar n-au auzit de ea. Tocmai am traversat America cu mașina, din Colorado în Carolina de Nord: de fiecare dată când spuneam România, răspunsul era: „A, acolo locuiește Andrew Tate.” Asta e tot ce știu americanii despre România.

Dacă vă bazaţi pe o relație bilaterală care nu implică Uniunea Europeană, credeţi-mă, Putin va „înghiţi” România.

„Specific fascismului este apelul la masculinitate”

– Ce înţelegeţi dumneavoastră prin fascism?
– Definiția acestei ideologii de extremă dreapta e foarte disputată. Fascismul are multe atribute. Aș începe cu apetitul pentru putere. Liderul vrea să-şi consolideze puterea – Mussolini și Hitler sunt exemplele evidente – şi să combine puterea politică şi puterea economică în mâinile unui singur dictator. Specific fascismului este apelul la masculinitate: Mussolini și Hitler reprezintă identități hiper-masculine.

– Vorbiţi despre fascism ca despre un capitol din istorie sau este relevant şi azi?
– Sigur că e relevant azi. Extrema dreaptă e clar în creștere în lume. Avem nenumărate exemple. Aș începe cu unul mai puțin evident aici, în Europa: Narendra Modi, în India. E un politician de extremă dreaptă care își consolidează puterea și discriminează minorități, în special minoritatea musulmană.

Și, desigur, nu cred că mai e „elefantul din cameră” ce se întâmplă în Statele Unite acum: președintele își consolidează puterea în ramura executivă prin toate mijloacele posibile. Există mişcări de extremă dreapta în SUA care câştigă cin ce în ce mai multă vizibilitate. Și mă refer inclusiv la prezența neo-nazistă – am simțit asta direct, în Colorado.

Colorado a fost condus, la un moment dat, de KKK, Ku Klux Klan, dar mulți au presupus că ideile astea au dispărut prin anii ’80. Eu am văzut cu ochii mei cum au revenit, ca un fel de nostalgie după nazism.

Cred că există un rasism subteran în SUA care acum se normalizează și devine acceptabil. Și simt asta, mai ales ca femeie, pentru că, odată cu această hiper-masculinitate, vine şi creșterea misoginiei. Am simțit – și încă simt – pe pielea mea această violență către femei. Am simțit-o în sala de clasă, la Denver. Am simțit-o pe stradă, în Colorado. E palpabilă, reală și e foarte, foarte periculoasă.

– Deci frustrarea duce spre soluții radicale…
– Exact asta s-a întâmplat în SUA! Dar așa a fost și la Mussolini, și la Hitler. Fascismul înseamnă acțiune rapidă, schimbare rapidă. Înţeleg că e frustrant când la Cotroceni se trage de timp şi nu se întâmplă nimic, că oamenii au senzaţia că guvernul nu face o treabă bună.

Doar că sentimentul ăsta îi dă putere unui lider autoritar. Şi trebuie să fim atenţi la asta: de cele mai multe ori, puterea autoritară nu va decide pentru tine. Tu nu mai contezi.

Singurul mod în care contezi e participarea cetăţenească într-o democrația liberală. Oricât de frustrantă e ea.

Ce ne face să devenim extremişti

– Ce vulnerabilități din România de azi seamănă cu cele exploatate de extrema dreaptă în anii ’30?

– Inferioritatea. Am menționat românii care se simt discriminați în Europa. Complexul ăsta de inferioritate, dorința de a te simți „mare”. Şi apoi te uiți la opțiunile politice și crezi că AUR și Simion sunt cei care îți apără identitatea românească.

Nevoia de un om puternic, nevoia de mândrie națională. Eu am văzut – și am simțit pe pielea mea – creșterea naționalismului în România. În anii ’30 a fost o creștere a naționalismului, azi e la fel. Și vreau să spun: e un fenomen global.

Altă vulnerabilitate: sărăcia. După comunism, când majoritatea avea un loc de muncă garantat, acum nu mai sunt locuri de muncă, iar guvernul taie pensii – asta duce la frustrare. Era și în anii ’30 și e și azi.

– Credeţi că avem mai mulţi anticorpi acum?
– Eu sunt optimistă. Știu, e ciudat că sunt optimistă, pentru că istoricii sunt de obicei pesimiști. Sunt optimistă pentru că eu cred în progres. Cred în progresul tehnologic.

Probabil sunt singura profesoară pro-AI. Martin Luther King Jr. spunea că arcul istoriei umane e lung, dar înclină spre justiție. Și cred că, dacă ne uităm la evoluția omenirii și la drepturile câștigate, mileniu după mileniu, secol după secol, încet-încet, pare că oamenii fac mereu doi pași înainte și unul înapoi. Eu sunt optimistă că ne vom regrupa în umbră și vom ieși mai puternici. Cred că România are aceeași capacitate. Şi cred mult în tineri.

„M-am întrebat mereu de ce a căzut democrația în România?”

– În cartea dvs, scrieţi despre multe personalităţi foarte importante pentru români. De ce v-au interesat?
–M-am întrebat mereu de ce a căzut democrația în România? Dacă România interbelică era un loc progresist, liberal și multicultural, atunci de ce s-a prăbușit totul? Ce s-a întâmplat? Era și un interes personal: bunicii mei români s-au cunoscut ca studenți la București, în anii ’30. Dictaturile fascistă și comunistă le-au furat viitorul. De acolo a pornit întrebarea.

Și, investigând, am realizat că nimeni nu scrisese o carte despre Asociația Criterion, din care au făcut parte Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Comarnescu şi alţii. Așa că eram curioasă: cum au putut Eliade și ceilalți – acești oameni geniali – să cocheteze cu ideile fascismului în anii ’30?

Și am gândit așa: momentul Criterion, 1932–1935, e chiar perioada în care Corneliu Zelea Codreanu a mutat sediul Mișcării Legionare la București. Recrutarea intelectualilor s-a întâmplat exact în perioada Criterion și în cercul Criterion. Codreanu i-a cerut Marietei Sadova, actriță și regizoare de teatru, să recruteze din interiorul Criterion. Nimeni nu documentase în profunzime ce făcea Criterion. Deşi era fantastic! Și, da, membrii erau geniali.

Aveau un program de discuții politice – analizau marile minți ale vremii, marile figuri politice. Și aveau și un program cultural foarte bogat și divers: artă vizuală, teatru, dans. Floria Capsali, de exemplu, găzduia întâlniri în studioul ei de dans de pe Strada Ion Brezoianu. Și mai e ceva aparte la Criterion: erau și bărbați, și femei. Era o organizație luminată, construită pe baze democratice, inspirată de Petru Comarnescu, care studiase în Statele Unite. Și-a făcut doctoratul la University of Southern California și s-a întors în România cu ideea asta: să pornească o societate culturală democratică. Așa a apărut Criterion.

Mai departe: eu vin din Statele Unite. Sunt foarte familiară cu „cancel culture”. Iar eu nu cred în „cancel culture”. Nu am nicio dorință să-i „anulez” pe Eliade, Cioran sau pe oricare dintre acești oameni. Au fost geniali! Dar eu cred că trebuie să separăm gânditorul de persoană – sunt în tabăra asta, chiar dacă nu toată lumea e de acord. Cred că trebuie să studiem trecutul ca să nu repetăm greșelile. Dar, surprinzător, cartea mea e și o ocazie de a celebra aceste figuri istorice.

– Chiar dacă subliniaţi ideile fasciste din gândirea lor?
– Le investighez. Nu le judec. Nu dau verdicte. Și asta e diferit de o parte din mediul academic românesc – mulți vin cu noroi și cu judecăți. Eu m-am apropiat de acest subiect ca să înțeleg.

Totuşi, există o diferență între Criterioniști și ce se întâmplă azi. Cei care astăzi discută și își afișează opinii politice extremiste pe internet nu sunt intelectuali. Nu sunt nici inteligenți. Mulți nu pot scrie peste nivelul clasei a doua. Așa că extrema dreaptă pe care o vedem azi – inclusiv misoginia periculoasă de care vorbeam – nu e deloc acelaşi lucru.

Un scandal de presă care a devastat intelectualii

– Şi în interbelic au fost criticaţi membrii Criterion…
– Criterion s-a prăbuşit și din cauza explorărilor politice periculoase, dar motivul final a fost un scandal de presă. Iar scandalul a avut de-a face cu ortodoxia, pentru că revista „Credința” – scopul ei era să promoveze această identitate masculină, ortodoxă, românească – a susținut că membrii Criterion nu sunt religioși, nu sunt devotați și nu sunt „masculini”. I-au acuzat pe unii că promovează homosexualitatea și că ar fi ei înșiși gay. A fost devastator pentru Petru Comarnescu și pentru alții.

A fost o prăbușire dramatică – și e unul dintre motivele pentru care ar trebui să citești cartea înainte să o judeci. „Credința” a atacat: „nu sunteți ortodocși” și „nu sunteți masculini”. Iar asta i-a făcut să nu mai vrea să se întâlnească public.

Imaginează-ți: e ca un atac online – nu doar „cancel”, ci agresiune publică. De ce ai mai vrea să te expui dacă ești atacat constant în presă? Asta s-a întâmplat.

 „Am văzut foarte multă ură, misoginism și violență cibernetică”

– Ce fel de reacţii v-au rămas în minte după publicarea volumului?
– Cartea a apărut în urmă cu doi ani și, în urma apariţiei, am văzut foarte multă ură, misoginism și violență cibernetică. Numai că oamenii habar n-aveau ce scria în carte. Nici măcar nu o citiseră! Dar aveau reflexul de a-l apăra pe Eliade: „Cum îndrăznește Cristina să-l defăimeze pe Eliade?”

– Păi, îl defăimaţi?
– Absolut deloc. Dar mulți au reacționat reflex: „Doamne, e o carte anti-Eliade.” Nu e. Eu, de fapt, îi celebrez pe Criterioniști și viețile lor foarte interesante. Eu chestionez ce s-a întâmplat. În concluzie, propun câteva motive pentru care fascismul a fost seducător – fără să „anulez” pe nimeni. Dar o altă reacţie reflex – care mi se pare mai periculoasă pe măsură ce trece timpul – e ura faţă de cartea mea doar pentru că este un nume de femeie pe copertă. I-am spus soțului meu că îmi pare rău pentru Eliade, Sebastian, Ionescu, Comarnescu, Vulcănescu, pentru toți acești oameni. Îmi pare rău că nu a scris un bărbat cartea asta, pentru că povestea lor ar fi luată mai în serios.

Ruşinea lui Emil Cioran

– Dar de ce minţi strălucite ca Eliade sau Cioran ar adera la o ideologie fascistă?
Un punct pricipal – și cred că e relevant azi şi în România, nu doar în SUA – e acest „Make America Great Again”. Asta se întâmpla în România în anii ’30 și se întâmplă și acum.

Generația interbelică avea un complex de inferioritate. România era o țară proaspăt mărită după Primul Război Mondial – România Mare, cu Transilvania și alte teritorii.

– Cioran spunea că suntem o cultură minoră…
– Exact! Ei erau obsedați că România e o cultură minoră și se simțeau inferiori față de Germania, Franța, culturi „mari”. Voiam și ei să fie o cultură majoră.

Și eforturile lor – cu Criterion și cu publicațiile vremii – erau să „facă România mare”, să o ridice. „Schimbarea la față”, care e magnum opus-ul lui Cioran despre transformarea României în „măreție”, e exemplul perfect. „Schimbarea” e fascinantă pentru că reuşeşte să combine fascismul inspirat de nazismul lui Hitler cu elemente din ce făcea Stalin în URSS.

Vreau să subliniez: vorbim de un moment istoric – anii ’30, în principal Bucureștiul. Mai târziu, Cioran, la fel ca alţii, şi-a schimbat opinia. La finalul vieții, a spus: „Mi-am dat seama că ideile cu care mă jucam în tinerețe erau greșite și mi-e rușine.” A spus că îi e rușine.

La finalul vieții, când editura Humanitas a vrut să publice o nouă ediție, Cioran a zis: OK, dar trebuie scoasă partea rasistă. A vrut să fie eliminat capitolul în care vorbește despre evrei, maghiari și alte minorități – îi era rușine. Cred că e un exemplu foarte bun: ca fiinţe umane, suntem complecși, nu suntem perfecți. Cioran a petrecut o viață reflectând la tinerețe și a vrut, în final, să corecteze greșeala.

„Omul versus geniul. Sunt separate”

– Ce facem noi cu această ruşine?
– Vreau să fie mai clară această distincţie importantă, pe care eu o fac pe parcursul cărţii, între opera intelectuală și omul însuși. Omul versus geniul. Sunt separate.

Dar trebuie să ne întrebăm dacă omul, luând decizii politice și avansând o abordare politică – așa cum au făcut multe dintre publicațiile interbelice, prin articolele lor – a promovat extremismul. Eu cred că da. Erau parte din mecanism, pentru că susțineau o soluție de extremă dreaptă la ceea ce vedeau ca o democrație liberală stagnantă și blocată.

Ei explorau și propuneau modalități de a îmbunătăți viața românilor, de a face România „mare” pe scena lumii. Dar sprijinul lor pentru anumite figuri a avut impact. Codreanu a ajuns să aibă succes. Ulterior, valul fascist a măturat România. Or, ei au fost parte din normalizarea discursului. Au fost parte din conversații cu consecințe. Nu erau Hitler, nu erau Mussolini. Erau tineri care dezbăteau idei și scriau articole pasionale.

Și repet: asta e separat de romanele lor, de filozofia lor, de lucrările lor academice și de faptul că au devenit celebri în domeniile lor.

Dacă te uiți în istorie, sunt multe figuri istorice care au fost oameni oribili, dar asta înseamnă că nu mai învățăm despre ce au făcut? În State, exemplul clasic sunt părinții fondatori, mulți dintre ei deţinând sclavi. Thomas Jefferson fiind cel mai discutat. Îl „anulăm” pe Jefferson, care a fost un geniu? Monticello, cu invențiile lui, cu textele lui, cu diplomația lui, cu Declarația de Independență? Evident că nu. E același lucru!

„O evitare culturală a conflictului”

– Credeţi că România evită să-și confrunte trecutul fascist
– Cred că, în primul rând, în cultura română – știu asta de la prieteni, din familie, pentru că am studiat aici și pentru că petrec timp aici – există o evitare a conflictului. O evitare culturală a conflictului. Și da, cred că există un motiv foarte clar pentru evitarea acestei discuții: în comunism, perioada fascistă a fost scoasă din manuale.

Eu mi-am educat propriul tată român că aceste lucruri s-au întâmplat în România – pentru că fuseseră scoase din manuale, iar în comunism el fusese învățat că România are un trecut „impecabil”.

Deci e ușor de înțeles: generațiile mai în vârstă nu au fost educate despre fascism și Holocaust, nu le spun copiilor, iar azi ducem lipsă de educație despre Holocaust în școli – nu doar în România.

Provocarea e să învățăm. Eu am mare încredere în tineri. Şi le spun studenţilor mei mereu: trebuie să luptăm cu ura prin fapte. Hai să învățăm faptele: ce s-a întâmplat, de ce. Să avem conversațiile dificile. Iar cartea asta e plină de fapte.