INTERVIU. „Cred că suntem din ce în ce mai amorțiți și fără speranță”. Revolta artistului din Generația Z care la ultimul concert i-a încurajat pe tineri să protesteze pentru o justiție corectă

La cel mai recent show al său, la Arenele Romane, Andrei Ovidiu Cojocaru, cunoscut drept COJO, a arătat că muzica poate fi și un act civic. Cu microfonul în mână, i-a încurajat pe tineri „să nu lase să se stingă” energia protestelor pentru o justiție corectă. „Cred că suntem din ce în ce mai amorțiți și fără speranță”, spune artistul, într-un interviu pentru publicul HotNews. COJO crede însă că „tinerii o să fie mereu cea mai mare putere de schimbare într-o societate”, de aceea simte nevoia să-i încurajeze. Chiar și atunci când au venit la un concert să se distreze.

•  „Motivul pentru care artiștii evită implicarea politică n-are nicio legătură cu vreun principiu moral și solemn de empatie. E strict legat de bani sau influență”, este verdictul lui COJO, într-un subiect sensibil pentru lumea artistică din România. 
• „Visez la o reformă fundamentală a Educației. Și visez la introducerea obligatorie a psihoterapiei în sistemul de învățământ”, mai spune COJO. 
• Andrei Ovidiu Cojocaru, cunoscut drept COJO, are 26 de ani și a studiat regia de film la UNATC. S-a apucat de muzică la vârsta de 16 ani, iar acum este unul dintre cei mai apreciați artiști de către Generația Z. 

Într-un moment în care tânăra generație caută răspunsuri și sens în mijlocul unor tensiuni sociale care au ajuns să se întindă din piețele publice până în trending pe YouTube sau alte rețele sociale, puțini artiști din România reușesc să îmbine sinceritatea reflexiei cu forța mesajului ca Andrei-Ovidiu Cojocaru aka COJO. 

De la discursurile despre violența împotriva femeilor și responsabilitatea socială, până la piesele care caută să surprindă adevărul din realitatea imediată, Cojo construiește o muzică care respinge superficialitatea și invită ascultătorii să gândească și să simtă mai profund. 

În interviul pentru HotNews.ro, COJO a povestit cum vede el rolul artistului în societate, despre mesajele pe care le pune în muzica sa și despre cum poate arta să rămână relevantă – nu doar ca formă de entertainment, ci ca forță de transformare socială.

„Cred că suntem din ce în ce mai amorțiți și fără speranță”

– Pe scenă, la Arenele Romane, ai făcut un apel către public să „nu lăsăm chestia asta să se stingă”. Te-ai referit la protestele de după documentarul „Justiția capturată”. Ce te-a motivat să faci acest lucru și cum vezi rolul unui artist într-un context civic atât de sensibil?
– COJO: Cred că suntem din ce în ce mai amorțiți și fără speranță într-o țară în care nu s-a schimbat mare lucru după ce au ieșit 600.000 de oameni în stradă în 2017. 

E foarte greu să-i mai faci pe oameni să creadă în ce au învățat în clasa a 8-a că „democrație” vine de la “demos” și „kratos”, adică puterea poporului. De-asta când se aprinde un fitil care poate să ne adune din nou pe toți împreună pentru cauza comună – abolirea sistemului ăsta profund și fundamental corupt – nu trebuie lăsat să se stingă. Mi se pare uriaș faptul că de data asta înșiși magistrați în frunte cu Raluca Moroșanu și Laurențiu Beșu au avut curajul ăsta pe care mulți l-ar numi inconștient, eu îl numesc de ultimă instanță, să vorbească despre cât de grav bolnav e sistemul în care ei activează și de care noi depindem în fiecare milimetru pătrat al existenței noastre. 

Pentru mine, documentarul „Justiția Capturată” scoate la iveală mult mai multe „OUG 13” deja promulgate și implementate în ani de zile de boală, dacă îmi permiteți metafora asta despre gravitatea situației. 

Am fost cu toții martori la radiografia durerii ăsteia pe care o simțim cu toții de după ‘89 încoace, o tot vedem ieșind prin toate crăpăturile și neajunsurile sistemului ăsta ordinar, o suspectăm la fiecare pas pe trotuarul din fața fiecărei instituții publice și o gândim constant de zeci de ani încoace, traversând fiecare generație care urlă frustrarea imposibilității de a pune degetul pe miezul problemei ca să știm cu ce ne luptăm. S-a pus degetul. 

„Conspirațiile” au devenit palpabile și nu ne mai simțim „nebuni”. Prin urmare, sper să nu fie în van riscul pe care și l-au asumat oamenii ăștia, în speranța că se pot baza pe noi să producem împreună o schimbare în timp. Fiindcă dacă la protestele OUG 13 s-a simțit ca o victorie abrogarea ordonanței și în cele din urmă intrarea lui Dragnea la pușcărie, cred că deja am înțeles cu toții că ce se întâmplă în sistemul ăsta nu se va rezolva niciodată doar printr-o demitere, de data asta a Liei Savonea, nici prin pușcărie, nici prin vreo abrogare, ci printr-un milion de oameni care ies în stradă săptămânal dacă e nevoie, și cer demitere după demitere, schimbare după schimbare și fac grevă după grevă atunci când se simt neîndreptățiți.

– În mesajul tău ai invocat generația Z și implicarea tinerilor în societate. Cum ai descrie legătura dintre muzica pe care o faci și activismul civic al publicului tău?
– Cred că tinerii o să fie mereu cea mai mare putere de schimbare într-o societate. Eu am crescut cu o muzică frustrantă, lipsită de speranță, acidă, dar care mai mult își plângea de milă decât să inspire pe problematica socială. 

Am simțit că generațiile de la Revoluție încoace au fost complet lobotomizate și și-au baricadat încrederea după propria persoană care se lamentează în prosperitatea individuală, capitalistă și au denumit acest cinism existențial separatist: „maturitate”.

Poți să-i judeci? Da. Poți să îi înțelegi? Categoric. Au trecut prin multe, au rămas fără energie, nu îi critică nimeni că nu mai sunt bătăioși cum erau la 20 în trecut, dar măcar să aibă încredere, încredere în noi, cei de 20 din prezent, că ne bate la fel inima cum le bătea și lor. 

Pe lângă propaganda continuă a fiecărei tabere politice și manipularea delirantă de pe social media, ruptura asta dintre oameni, care se reflectă și în imposibilitatea de a mai avea încredere unii în alții, să ne adunăm în număr covârșitor în stradă, își are rădăcinile până în certurile de acasă cu părinții, care nu-i mai înțeleg pe copii și invers. 

Eu fix asta îmi doresc să fac prin muzica mea și prin platforma vocală pe care mi-o oferă, să aduc oamenii împreună, să împac un tată sau o mamă cu un copil și să-i conving apoi că merită să lupte în continuare împreună pentru drepturile lor.

De ce nu iau atitudine și alți artiști? „E strict legat de bani sau influență”

– Unii artiști evită implicarea politică sau socială pentru „a nu polariza publicul”, cel puțin așa susțin mulți dintre ei. De ce ai ales tu să iei o poziție publică într-un moment atât de tensionat?
– Motivul pentru care artiștii evită implicarea politică, vă spun cu mâna pe inimă că n-are nicio legătură cu vreun principiu moral și solemn de empatie trăiristă a bieților artiști, care nu vor ei, sărmanii, să divizeze lumea. 

E strict legat de bani sau influență. Oricine încearcă să vă convingă de altceva, mănâncă verzi și uscate ori de teamă, ori ca să vă mânjească ochii, ori fiindcă s-a convins pe sine atât de profund că o face (sau mai bine, că n-o face) pentru binele societății, încât a uitat de propria minciună. 

La finalul zilei, dacă susții ceea ce crezi și nu te interesează repercusiunile, vei pierde în primul rând bani, fiindcă orice industrie artistică are la bază business-uri care pot exista doar dacă au profit, iar maximizarea profitului se face doar printr-un număr cât mai mare de cumpărători sau investitori. 

Deci, tu când te declari de o anumită părere, vei pierde simpatia celor de cealaltă părere, deci „you’re bad for the business”. Mai cred și susțin prin mesajele mele și că oamenii trebuie să fie pregătiți mereu să „dea de pământ” cu aceiași indivizi pe care i-au susținut cu o zi în urmă, atâta timp cât peste noapte și-au încălcat principiile și valorile pentru care cu toții au militat. Iar dacă nu fac asta, ar trebui să ne întrebăm de ce nu o fac.

„Sănătatea mintală se reflectă în nivelul de trai”

– Muzica ta abordează teme sensibile precum identitatea, sănătatea mintală, traumele sociale. Cum vezi responsabilitatea unui artist în a vorbi despre aceste subiecte?
– Sănătatea mintală se reflectă în nivelul de trai, iar nivelul de trai se reflectă în sănătatea mintală. Încerc mereu să nu pun doar un pansament pe o rană deschisă, ci să umblu la baza problemei, pornind de la întrebarea „cum s-a ajuns aici?”. Toate răspunsurile duc în cele din urmă către educație (la nivel sistemic), traume (la nivel individual) și sănătate mintală (la nivel colectiv), practic neajunsurile de care ne-am lovit pe toate planurile care s-au dezvoltat în găuri încă de când eram copii.

– Crezi că mesajele din piesele tale pot avea un impact social real sau mai degrabă deschid doar conversația în rândul tinerilor?
– Orice tip de artă deschide o discuție pe tema propusă de obiectul artistic. Sunt sigur de asta. Nu arta în sine rezolvă ceva. Oamenii influențați de artă vor rezolva în timp. Povestea mea preferată pe subiectul ăsta e cea a lui Sixto Rodriguez și vorbește despre cum o piesă obscură a unui artist necunoscut de pe un vinil piratat a devenit imnul căderii apartheidului din Africa de Sud și i-a inspirat pe oameni să mărșăluiască amenințător spre o schimbare fundamentală a societății.

– Cum ți-ai construit această voce artistică „directă și emoționantă”, așa cum este adesea descris stilul tău? A fost ceva ce ți-ai propus de la bun început sau ceva care a devenit pe parcurs?
– Probabil fiind influențat inconștient de valorile ei, când eram mic, la 4 ani, îi spuneam lu’ mamaie că atunci când cresc o să mă fac președinte ca să „scap țara de jigodii”. La costum, printre șopârlele alea, n-o să mă vedeți niciodată, deci o să păstrez energia aia s-o pun în muzică.

„Majoritatea părinților nu vorbesc cu copiii lor despre droguri și violență”

– La festivalul Beach, Please! ai avut un moment în care ai vorbit despre violența împotriva femeilor și despre consumul de droguri. Ce te determină să abordezi public astfel de teme?
– Majoritatea părinților nu vorbesc cu copiii lor despre asta, în școală nu-i învață nimeni sau îi învață trunchiat, generăm mici bombe cu ceas cu minime informații despre lucruri teribil de maxime de care se vor lovi în viață inevitabil și după ne întrebăm de unde atâta ignoranță și tragedii pe bandă rulantă.

– Cum crezi că poate cultura pop muzicală să contribuie la combaterea fenomenului femicidului și a violenței domestice? Există forme de colaborare între artiști și organizații sociale care te inspiră sau care crezi că au șanse să schimbe ceva?
– Prin schimbarea narativei mesajelor din artă și prin implicare activă. Violența față de femei își are rădăcina în primul rând în misoginie, superioritatea fictivă și adânc interiorizată a bărbatului față de femeie, sistemul patriarhal în care numărăm pe degetele de la o mână personalitățile feminine rămase în istorie, pe lângă predominanța masculină și nu pentru că nu au existat femei geniale, ci pentru că majortatea au fost „tâlhărite” de meritele lor. 

În lumea asta nu ai cum să convingi un bărbat să nu își exercite puterea asupra unei femei, ci trebuie să îl faci să-și dea seama singur că e ceva greșit. E o schimbare care se produce pe parcursul mai multor generații, întreținând focul discuției din jurul problemei. 

Deci, da, cred că o secvență de film în care femeia nu mai este pălmuită de urangutanul care o ceartă, ci se rezolvă același conflict printr-o decizie a regizorului care așează personajele pe același picior de putere și tratează problema ca în lumea modernă, nu ca în pleistocen, poate avea impact asupra percepției unei societăți despre „cum se rezolvă o ceartă în cuplu”. 

La fel cum renunțarea la obiectificarea bolnavă a femeilor din rap sau trap ar putea să aducă o nouă perspectivă de raportare la fete și femei fără a mai fi preponderent percepute ca o proprietate sexuală. E similar cu ceea ce vezi la părinți, când ești mic, și reproduci. Sau nu vezi nici la ei nici la școală și presupui. De cele mai multe ori dacă nu te-a învățat nimeni cum să rezolvi o problemă, o să vezi în filme sau auzi în muzică „cum se rezolvă”.

– Unii critici spun că astfel de mesaje „mor la nivel de social media” dacă nu sunt urmate de acțiuni concrete. Cum vezi tu transformarea mesajelor artistice în schimbări sociale tangibile?
– De-asta nu cred că vreo problemă se rezolvă doar prin ieșit în stradă sau doar printr-o postare pe Instagram sau doar printr-o piesă muzicală etc. E vorba de toate deodată și constant. Iar ca să nu „te plictisești” să faci asta, trebuie s-o crezi. Iar atunci când obosești, cât stai să te odihnești, să nu îți pierzi brusc acele valori și speranța. Poți să pui pe story o postare de la Centrul Filia, dar trebuie să îi atragi atenția și tovarășului tău care face glume misogine cu prietenele tale.

– Ai primit critici pentru pozițiile tale sociale sau politice?
– Am ajuns pe toate listele. Sper să ajung pe cât mai multe. Oamenii care mă susțin au venit către mine majoritar tocmai pentru lucrurile pe care le susțin, iar chiar dacă o să deranjez vreodată pe cineva, n-o să-mi schimb discursul în care cred. Numai propria convingere, experiența personală și oamenii apropiați mă pot face să-mi regândesc o poziție.

„Visez la o reformă fundamentală a Educației”

– Cât de mult influențează activismul social procesul tău creativ? Te simți uneori împins să „scrii pentru o cauză” sau mai degrabă pentru tine însuți?
– Scriu de despre ce mă doare, ce neajunsuri am eu sau oamenii la care țin. Nu mă gândesc când scriu o piesă „ia hai să mai facem niște activism”, fiindcă nu ar ieși ceva încărcat emoțional. Chiar dacă e importantă integrarea mesajelor sociale, prioritară este emoția și durerea din spatele problemelor abordate. Fiindcă muzica e despre oameni, nu despre știri. Dacă pornești de la un titlu de știre către versuri, o să simt că nu te doare de fapt ce ai scris. Procesul trebuie să fie invers, altfel se simte nesincer și pare că te-ai prins și tu, odată cu algoritmul, că „prinde”.

– Care este visul tău ca artist implicat social? Visezi la schimbări legislative, sprijin mai mare pentru educație civică sau alte reforme în societatea românească?
– În primul rând visez la o reformă fundamentală a Educației. Și visez la introducerea obligatorie a psihoterapiei în sistemul de învățământ. De aici pornește totul.

– Pentru cei care poate nu te cunosc încă – cum ai rezuma în 3 idei esența mesajului tău artistic-social?
– Arta nu-i doar despre distracție, nu-i doar despre rahaturi sofisticate și nu-i doar despre cultură. E despre oameni și despre lumea înconjurătoare. 

„Ce știu artiștii despre politică?” ar trebui să decidă politologii, dar ceea ce știm noi este să punem în metafore vizuale și auditive cum se simte să fii om în societatea în care trăim. Dacă nu te-ai urcat ca un hapsân în turnul tău de fildeș și ai capacitatea să te cobori ca să menții conexiunea pe cât posibil cu toate clasele sociale, cred că ești suficient de îndreptățit să vorbești pentru cei cărora nu li se aude vocea. Și ar trebui să îți asumi asta. Eu mi-o asum cât de mult pot. Și în așa fel încât să pot să mă și odihnesc atunci când obosesc, ca să am energie să mai continui și să nu mă las păgubaș fiindcă „tot nu s-a schimbat nimic”.