Interviu cu politologul Alexandru Gussi despre criza radicală în care se află PSD și de ce e nevoie de un nou pact social

Idei principale:

• Guvernul Dancilă nu mai poate rezista.

• Dragnea chiar și-a închipuit că a descoperit o formulă câștigătoare după victoria din 2016 crezând în mod greșit că poate apăsa hotărât pe pedala populismului eurosceptic de inspirație peremistă

• Statutul de partid dominant al PSD cred că îi este în mod serios pus la îndoială, un semn în acest sens va veni în cazul ratării calificării unui pesedist în turul al doilea al alegerilor prezidențiale.

• Românii nu sunt numai proeuropeni, ei vor să li se recunoască faptul că sunt europeni.

• PNL-ul râde cu un ochi, dar plânge cu celălalt. E un câștigător de conjunctură. Rezultatul îi deschide perspective interesante, dar resimte puternic concurența USR-PLUS, care îi limitează potențialul de creștere mai ales la nivel urban.

• Avem doar o democrație electorală. Lipsește o democratizare a instituțiilor. În România de azi până și democrația electorală e în criză, scena politică e ilizibilă

• Taberele din jurul partidelor sunt ultra-minoritare, cetățeanul nu mai are vizibilitate, nu mai înțelege cine e cine, deci e rațional să fie pasiv. Taberele constituite continuă să se luptă între ele, ocupă spațiul public, dar e ca un meci de fotbal fără spectatori. Toată lumea joacă: dincolo de politicieni avem generali, șefi de servicii, magistrați, judecători CCR, funcționari, patroni, jurnaliști, sefi de ONG-uri. Toți sunt pe teren, arbitrul e pe la Bruxelles, vine din când în când, iar spectatorii și-au luat lumea în cap. Au înțeles că sunt folosiți pe post de decor.

• Alianta 2020 USR-PLUS este, așa cum a fost și USR în 2016, revelația alegerilor. Dar în 2016 era vorba de un partid nou, azi e vorba de ideea de alianță care în mentalul colectiv din zona anti-PSD e mult mai puternică decât ideea de partid.

• Trebuie să înțelegem că un stat nu poate la nesfârșit să joace la mai multe capete, să fie dominat de o cultură instituțională nedemocratică și să țină discursuri prodemocratice, să vorbească despre respectarea legii și stat de drept, iar nerespectarea ei să fie în continuare tolerată pentru anumite instituții și oameni inițiați în ale sistemului. E o schizofrenie instituționalizată care se vede cel mai bine când urmărim lideri politici care în câțiva ani țin discursuri diametral opuse. Asta e valabil și la nivelul unor lideri de opinie. Ne înecăm în minciună. Asta duce la un fals pluralism, la elite statale care disprețuiesc societatea, nu au încredere în mecanismele democratice și sădesc neîncredere în acestea. Pentru a ieși dintr-o astfel de situație un nou pact social nu mai trebuie să fie unul ierarhic, ca cel de tip comunist și postcomunist, intre elitele care controlează resursele și cetățenii care vor să beneficieze de diverse forme de redistribuire, ci orizontal, între cetățeni.

Poate supraviețui guvernul Dăncilă?

Cred că a fost o formă de revoluție electorală care pune presiune nu numai pe guvern, ci și pe președintele Iohannis și pe opoziție. Mobilizarea electoratului, care a fost o surpriză mai mare decât cea de la al doilea tur al prezidențialelor din 2014, a avut un mesaj limpede: românii vor o nouă guvernare. Mitingurile din 2017 și 2018 spuneau ceva similar, dar nu puteau să aibă decât un efect limitat față de cel produs de mesajul poporului suvernan. Europarlamentarele și referendumul se întăresc reciproc și obligă președintele să acționeze poate mai hotărât decât interesele politice imediate iar dicta-o. Cu lecția eșecului electoral de după soluția tehnocrată Cioloș învațată, președintele și opoziția nu pot evita asumarea unei responsabilități politice în noua formulă a Executivului. Păstrarea guvernării Dăncilă ar fi o altă sfidare la adresa românilor, iar aceștia nu vor mai aștepta stoici un an și jumătate până la parlamentare. Nu cred că PSD-ul e sinucigaș, deci cred că actualul guvern va pierde sprijinul partidului. Zonei anti-PSD nu-i va fi însă ușor să gestioneze o victorie peste așteptări, care-i pune în brațe o situație pentru care nu e deloc pregătită.

Ce s-a întâmplat cu PSD? Care sunt cauzele ”triste”, dupa expresia Ecaterinei Andronescu, pentru această prăbușire?

Sunt cauze generale si cauze contextuale. Cele contextuale sunt cunoscute: incompetența instituționalizată dublată de aroganță, guvernarea prin televiziune, îmbătarea cu propria propagandă și otrăvirea propriului electorat cu pseudo-analize și sondaje contrafăcută. Printre cele mai generale e de sublimiat faptul că ciclul deschis de USL in 2012, apoi continuat cu succes de alianța PSD cu Tăriceanu din 2014, pare să se fi epuizat. În 2012 USL a câștigat 60%, cei 45% din 2016 sunt rezultatul moștenirii de către PSD a majorității electoratului USL. Prin orientarea sa eurosceptică, populismul economic ce-i caracterizează guvernarea și alimentarea ideii că lupta anti-corupție e ilegitimă Dragnea a dat o nunață aprinsă roșului pesedist. Ori partidul lui Iliescu și Năstase, dar și Geaona și Ponta, juca pe mai multe nuanțe de roșu. Dragnea chiar și-a închipuit că a descoperit o formulă câștigătoare după victoria din 2016 crezând în mod greșit că poate apăsa hotărât pe pedala populismului eurosceptic de inspirație peremistă care fusese bună pentru retorica de opoziție la cuplul Iohannis-Cioloș. Electroșocul electoral din 26 mai a arătat că acest neo-peremism a produs o mobilizare prin panicare a unei populații care a venit să voteze orice, numai anti-PSD să fie.

Iși mai poate reveni PSD dupa aceasta infrangere? Sau se va evapora, într-un fel sau altul? Majoritatea alegatorilor săi au peste 60 de ani.

PSD-Dragnea reprezenta bine ce gândește o majoritate a acestui partid baronizat, clientelar, care se plictisise de nuanțe și ipocrizii și dorea cu un provicialism aproape induioșător să arate Europei ce putem noi, românii verzi. După acest eșec prevestitor de alte eșecuri, PSD-ul intră în criză, dar are destule resurse administrative și economice pentru a supraviețui ca un partid important. Totuși statutul de partid dominant cred că îi este în mod serios pus la îndoială, un semn în acest sens va veni în cazul ratării calificării unui pesedist în turul al doilea al alegerilor prezidențiale. Dar marele eșec al PSD e legat de faptul că nu mai are aliați, pierderea pe drum a partidului lui Tăriceanu e sinonimă cu o marginalizare durabilă la nivel central.

Va fi in stare Victor Ponta sa creeze un partid pentru o nouă generatie de pesediști?

Pro-România e un partid artificial, de neo-nomenclaturiști, care nu răspunde unei cereri naturale a electoratului, ci unei strategii de încercuirea a PSD. Un nou partid de stânga nu poate fi produs de pesedisti, ci de o altă generație de politicieni, una fără istorii penale.

PNL a câștigat alegerile, dar va avea o problema. Fără un PSD puternic, de care să îi fie lumii teamă, va fi expus mult mai direct criticilor celor care azi l-au votat atunci când greșește… Să ne așteptăm să priceapă acest fapt?

PNL-ul râde cu un ochi, dar plânge cu celălalt. E un câștigător de conjunctură. Rezultatul îi deschide perspective interesante, dar resimte puternic concurența USR-PLUS, care îi limitează potențialul de creștere mai ales la nivel urban. Scorul USR-PLUS nu cred că e datorat în primul rând nici USR, nici lui Cioloș, ci unei producții de marketing politic care este ideea de Alianță, care dă o nouă dimensiune ideii de oameni noi în politică deja marketată de USR. Alianta 2020 USR-PLUS este, așa cum a fost și USR în 2016, revelația alegerilor. Dar în 2016 era vorba de un partid nou, azi e vorba de ideea de alianță care în mentalul colectiv din zona anti-PSD e mult mai puternică decât ideea de partid. În acest context, PNL-ul nu se poate limita la o strategie individuală pentru că o victorie a candiatului său la prezidențiale nu-i va asigura un 2020 liniștit.

Oare cum ar trebui vazute aceste alegeri, alimentate mai mult de un principiu al speranței – credinta că lucrurile pot fi schimbate in Romania, nu discutam cum – sau mai mult de un refuz, de o furie anti-PSD?

PSD-ul în acești ani și-a creat o opoziție după chipul și asemănarea sa, dar cu semn invers. Instrumentalizarea pro-europenismului și populismul anticorupție nu sunt noi, dar acum s-au cristalizat într-o cultură politică fără nuanțe, lipsită de empatie, manihestă, cu derive publice isterice. E o disperare, o teamă existențală la nivel colectiv care a fost provocata de excesele în serie ale atitudinii PSD față de adversarii săi politici și civici. Ieșirea lui Dragnea din scenă și o schimbare de paradigmă a PSD, care măcar ar trebui să se de-peremizeze, sper să provoace și dispariția acestei culturi politice care a încercat în mod nefericit să echilibreze excesele adversarului. Dar riscul unei derive populist-radicale, chiar dacă având accente diferite, rămâne valabil atât la nivelul PSD, cât și la cel al adversarilor săi. Lipsa unor valori clar definite, lipsa asumării unor identități politice poate crea monștri.

Declarațiile oficiale eurosceptice au contribuit la accentuarea atitudinii pro-UE a românilor. Cat adevar e in acesta propozitie?

Românii au fost din 1990-2000 printre cei mai proeuropeni estici tocmai pentru că au avut cea mai mică încredere în clasa lor politică și chiar și în instituțiile statului lor. Dar mai ales cred că românii nu sunt numai proeuropeni, ei vor să li se recunoască faptul că sunt europeni. Asta rămâne o miza atât a românilor din țară, cât și a celor plecați. Acesta e o problemă identitară pe care majoritatea celorlalte națiuni nu o au. Discursurile euro-sceptice, suveraniste, au atins orizontul de așteptare al unei părți din electorat, dar sunt departe de a reprezenta o masă critică. În plus nu trebuie gândit binar: forme de patriotism pot conviețui cu o atitudine proeuropeană afirmată. La europarlamentare PNL sau PMP au reușit această sinteză.

__________________

Această a doua parte a interviului a fost făcută cu două zile înainte de alegerile europarlamentare. În textul de mai jos sunt tratate teme din volumul Democrația sub asediu. România în context regional de Armand Goșu și Alexandru Gussi

– Avem azi o democrație schioapă, redusă la democratie electorala, spuneți dvs. Cum functioneaza acest mecanism democratic, made in Romania? Ce înseamnă acestă demorație electorală?

Democrația electorală e sindromul încremenirii în tranziție, e un regim în care legitimitatea politică e rezultatul exclusiv al momentului electoral. Legitimitatea electorală e destul de puternică să susțină iluzia reprezentativității liderilor, de fapt perpetuarea unei clase politice, nu însă și să susțină o guvernare capabilă să-și aplice programul pentru care a fost aleasă. Ea permite un ciclu al alternanțelor, dar și acesta se erodează în timp. În plus o alternanță completă (președinte și majoritate guvernamentală) nu a mai avut loc din 2004. În România de azi până și democrația electorală e în criză, scena politică e ilizibilă, responsabilitatea politică este aruncată între instituții, identitățile partizane sunt neconturate și mass-media în loc să fie un factor de clarificare, adaugă confuzie și partizanat.

Care este procesul prin care s-a născut această democrație electorală?

Nașterea are păcatul originar al … democrației originale promovată de fesenismul inițial, dar democrația electorală e o primă etapă naturală a democratizării. Drama României e că democratizarea practic s-a oprit, iar clasa politică a reușit să se legitimeze prin alte mecanisme, în primul rând prin procesul aderării euro-atlantice, apoi datorită beneficiilor economice ale aderării, care în parte au fost apoi deturnate. Această deturnare, corupția instituționalizată nu ar fi fost posibile dacă nu exista o uniformizare la nivelul clasei politice. Am avut un început de democratizare fără decomunizare, apoi un proces de integrare fără democratizare. Restanța decomunizării a fost esențială pentru că resursele au fost capturate în mâinile unei clase economice provenite din vechiul sistem de dinainte de 1989. După dispariția CDR în 2000 clasa politică a devenit reprezentativă numai pentru noua clasă oligarhică și s-a desprins de electorat. Greșeala asta a fost corectată în mod pervers de baronizare, care a consemnat apariția unei oligarhii locale care se baza pe controlul electoratului. În loc ca alegătorii să controleze aleșii, prin perpetuarea unui pact social bazat pe cultura socială formată sub comunism, aleșii controlează alegătorii.

E puțin ciudat ce s-a întâmplat în ultimii ani, o scadere dramatică a nivelului politic al politicienilor, ca să spun așa. Avem cei mai proști politicieni de dupa 90. Cum de s-a înâmplat asta? Adică pe măsură ce neîncrederea societății în clasa politică a scăzut, clasa politică a deveniti mai proastă… E acesta un fel de paradox?

E un cerc vicios posibil numai atunci când avem o democrație de fațadă, în anii 1990 se vorbea deja despre democrația de vitrină. Dar scăderea calității clasei politice e o temă vastă, aici o să dau numai două cauze. Prima este legată de măsura în care la începutul tranziției cariera politică era o carieră interesantă pentru oamenii care aveau competențe recunoscute. Postcomunismul a trezit multe vocații politice la nivelu elitei tehnocratice, a elitei umaniste, a elitelor în general, la nivel local sau central. În plus, în rândurile inferioare ale nomenclaturii și ale unor instituții ale statului existau destui specialiști care fuseseră blocați de contra-selecția ceaușistă. Ei au dat un impus parțial reformator la începutul tranziției, apoi fie s-au retras preferând alte cariere, fie au fost marginalizați chiar în interiorul partidului dominant, PSD, care s-a baronizat vizibil după 2004, deși fenomenul era mai vechi. A doua cauză majoră vine de la logica statului captiv. Nu oricine acceptă să facă jocul unor partide care-ți cer o serie de compromisuri majore pentru a te promova. De unde o degradare atât morală cât și la nivelul competenței celor recrutați. A fost un proces etapizat, dar cred că el a fost accelerat în momentul în care România a părut că se află pe pilot automat, cu o o marjă de manevră redusă a celor care guvernează. Azi criza personalului politic reflectă și o criză mai largă a politicului. Dar există și o criză a aparatului de stat, care amplifică procesul de degradare de la nivelul calității guvernării. Aparatul de stat ar fi putut compensa degradarea de la nivelul personalului politic. Ne-am trezit însă că și aici impostura este în floare, o masă critică de plagiatori populează instituțiile civile și militare, universitățile de stat și private etc. Povestea plagiatorilor e numai vârful unui aisberg al imposturii și contra-selecției din ultimele decenii. Acesta ne dă măsura eșecului instituțional al statului postcomunist: în loc ca elitele să fie recrutate pe baza competențelor acumulate mai ales în Occident de multe generații de studenți, masteranzi și doctoranzi, statul pare azi controlat de produse ale celor mai slabe filiere universitare autohtone. Chiar atunci când sunt bine intenționați, acești oameni sunt incapabili să reformeze, să europenizeze România.

De ce opoziția nu a funcționat niciodată cum trebuie după 90? De fapt, de ce partidele nu au funcționat ca partide după 90? Adică, conform criteriilor dvs, ele nu (prea) au reușit să reprezinte electoratul, nu au mediat între stat si societate, nu au produs lideri credibili si nici politici publice.

A existat de la început o asimetrie majoră la nivelul resurselor între partidul-stat și o opoziție pro-democratică majoritar naivă. Electoratul a preferat ex-comuniștii, legitimați prin momentul 1989, în alegerile semi-libere din 1990, apoi în cele din 1992. Șapte ani continuitatea statului a fost integrală: continuitatea la nivelul personalului civil și militar, tehnocrați, procurori și judecători, polițiști. Hrăniți prin corupție, prin creditele neperformante de la băncile de stat, prin apartenența la rețele care le acordau protecție și privilegii, acești agenți ai statului au fost garanții absenței decomunizării, dar și a limitării mijloacelor economice de care dispunea opoziția de atunci, ca să nu mai vorbim de sabotarea acesteia prin șantaj și infiltrare. CDR și Emil Constantinescu au ajuns la putere nepregătiți, ei au avut totuși un rol istoric la nivelul integrării. Dispariția lor după 2000 a produs un șoc din care sistemul de partide nu și-a revenit niciodată: vechiul FSN a rămas, sub diverse forme, să guverneze singur.

Ceea ce ne-a despărțit ca societate a fost PSD. Iar pe seama acestei despărțiri au trăit ușor si confortabil toți politicienii. Practic nu au trebuit sa facă nimic, pentru ca erau aleși prin rotație…

Aveți dreptate, e vorba despre o piață politică nefuncțională, lipsită de o concurență reală, fiecare parte are un electorat captiv care e dominat de o paradigmă maniheistă, numai demobilizarea unora sau altora provoacă victoria taberei adverse. E vorba de un duopol leneș și tare mi-e teamă că următoarea alternanță la guvernare va găsi opoziția anti-PSD și mai nepregătită decât a fost în 1996 sau în 2004. În plus ciclurile economice ne spun că aceasta va fi probabil confruntată cu o perioadă economică de recesiune globală. Aici trebuie să adaug că o responsabilitate majoră revine și liderilor de opiniei și existenței unei forme de complezență la nivelul opiniei publice anti-PSD. Un exemplu printre multe altele este presa bună de care s-a bucurat guvernul Cioloș. Acesta practic a fost încurajat să multiplice gesturile de micro-management, de fapt de imagine, în detrimentul unor gesturi curajoase care ar fi deranjat PSD. Dacă zona anti-PSD înțelegea să pune presiune pe Cioloș și pe cuplul Iohannis-Ciolos, dacă-i scotea din comoditate, nu cred că PSD-ul ajungea să domine țara așa cum a făcut-o după alegerile locale și parlamentare din 2016. Aceeași greșeală a făcut în anii 1990 presa democratică în raporturile sale cu opoziția de atunci. Rezultatul este o selecție a personalului politic exclusiv în termeni de imagine, competența însăși devenind un accesoriu de imagine și nu un argument de fond.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro