Interviu cu Tatiana Niculescu despre paradoxalul rege Carol al II-lea. Sa nu fi fost el un rege atât de rău precum se spune?

Regele și Duduia. Carol II și Elena Lupescu dincolo de bârfe și clișee (*) este o carte ce reușește sădebaraseze imaginea lui Carol al II-lea de deformările, stereotipurile populare și zgura ideologică depusă pe figura unui personaj important al istoriei României. Naziștii, legionarii, comuniștii au făcut, cu toții, la unison, din regele Carol al II-lea un personaj negativ la extrem, dominat de pasiuni și tradător, aflat sub dominația unei femei malefice. Realitatea e ceva mai complexă și mai interesantă, ne spune cartea Tatianei Niculescu.

Despre Carol al II-lea ne rămâne încă mult să vorbim. De pildă, citind documentele și jurnalele sale aflăm un om pro-britanic și pro-american, interesat sincer să mențină un echilibru politic în Romania și destul de abil în a judeca situația internațională. Publicul european era fascinat și pasionat de povestea de dragoste dintre el și Elena Lupescu, iar ziarele europene urmăreau cu mare atenția subiectul și-l expuneau pe prima pagina. Povestea lor era percepută ca fiind foarte romantică.

În volumul de față, accentul cade pe persoana regelui, pe relația sa cu Elena Lupescu și pe motivarea psihologică a deciziilor pe care le-a luat. Este o carte scrisă cu fler jurnalistic, cu relatări dramatice și informații solide, din surse directe.

• Puteți cumpara acest volum cu autograful Tatianei Niculescu, de pe GiftBooks

________________________

Carol al II-lea se stinge în 1953, la Escorial în Portugalia. Elena Lupescu îi mai supraviețuiește aproape un sfert de secol. Avem ceva informații despre perioada aceasta din viața Elenei Lupescu?

Există multe informații, cartea mea nu le cuprinde. Există și un epilog în carte, dar povestea se încheie la plecarea lor din România, în septembrie 1940. Există informații, în Arhivele CNSAS. Există un dosar voluminous, de 16 volume, instrumentat de Securitate, în căutarea averii lui Carol al II-lea și, sigur, a averii Elenei Lupescu, Iar acolo sunt pagini multe de corespondență, care au fost, de altfel publicate acum un an sau acum doi ani, într-un volum, care se cheamă Scrisori de exil, dacă nu mă înșel, ale Elenei Lupescu, scrisori către prieteni, scrisori către membrii ai familiei, către apropiați. Deci, s-ar putea, dacă ar fi să scriu la un moment dat un volum al doilea al acestei cărți, în care să povestesc de-a fir a păr toate evenimentele prin care au trecut ei după plecarea din România, aș putea reconstitui multe situații și evenimente la care au luat parte și prin care au trecut, până la moartea ei, în 1977.

Ei s-au căsătorit în 1947, iar Casa de Hohenzollern a recunoscut căsătoria iar Elena Lupescu a devenit principesa Elena de România. Aș vrea să explicați puțin…

Ei se căsătoresc, eu zic la un moment dat în carte că regele nu a fost cu nimeni mai căsătorit, ca să zic așa, decât cu Elena Lupescu. În ce sens? În sensul că în 1925 -26, când se aflau la Paris, ei și-au făcut legăminte, jurăminte de fidelitate și de dragoste pe viață la Catedrala Notre-Dame din Paris, cum reiese din corespondența lor. Pe urmă, după ce au plecat din România s-au căsătorit civil și ulterior s-au căsătorit și religios în Portugalia. Deci au fost trei momente semnificative, decisive ale acestei relații care s-a încheiat cu o cununie religioasă.

Carol n-avea nevoie să fie recunoscut de Casa de Hohenzollern pentru că aparținea Casei de Hohenzollern, iar în ‘40 când pleacă din România, în contextul tulburător și tulburat politic pe care îl știm – e o nuanță importantă aici – el nu abdică, Carol al II-lea ca rege nu a abdicat niciodată. Carol al II-lea, în ’40, renunță în favoarea fiului său, transferându-i de fapt lui Mihai toate drepturile dinastice. Nu există cuvântul ‘abdic’ din partea lui Carol al II-lea. Asta a fost o chichiță care l-a deranjat foarte mult atunci pe Antonescu, care ar fi sperat ca lucrurile să fie tranșate în 1940.

În ce fel să fie tranșate?

Adică, regele Carol al II-lea să abdice și să nu se facă imediat acest transfer de putere de la tată la fiu care, într-un fel, îl păstra pe Carol al II-lea în postura de rege al României.

Ce nu se poate nega despre Carol al II-lea este că faptul că el a fost întotdeauna de partea Marii Britanii și a Statelor Unite și cu mijloacele sale mai mult sau mai puțin îndemânatice sau inspirate, s-a opus Germaniei naziste și lui Hitler.

Își urmează mama, pe Regina Maria, în această viziune și politică și de familie, pentru că ea era rudă cu familia regală britanică.

Dar noi, din școală, aveam o cu totul altă impresie…

Noi, din școală, cel puțin pe vremea lui Ceaușescu, am învățat niște lucruri simple despre Carol al II-lea: că a fost un trădător, că a distrus România Mare, că a fost un nestatornic și un descreierat care a lăsat o țară pentru o femeie, cam în acest tip de imagine se încadra istoriografic Carol al II-lea în vremea regimului comunist, de fapt era o imagine care venea mai de departe. Pentru că acest cuplu, Carol al II-lea – Elena Lupescu, a traversat trei mari valuri successive de defăimare. Unul în perioada gvernului Brătianu, al doilea în perioada anti-semită legionară, și al treilea și cel mai de lungă durată și care le-a valorificat pe primele două, în perioada istoriografiei comuniste. Așa că, ce am moștenit noi ca imagine a acestui cuplu, după ’90, este o caricatură care a devenit aproape folclor și care cred că ar merita, acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, să fie măcar nuanțată, dacă nu demolată, pentru că nu e reală.

Relatați întâlnirea lui cu Hitler, în care el are o poziție destul de demnă.

Chiar foarte demnă.

Hitler se înfurie după întâlnire, spune: m-am întâlnit cu un regișor. Cum a decurs această întâlnire?

Există o carte scrisă de un ziarist britanic și publicată în 1940, dacă nu mă-nșel, după care am reconstituit scena întâlnirii lui Carol cu Hitler, scenă pe care presupun că Carol însuși i-a povestit-o lui Esterman – așa se numea acest ziarist, El vine foarte sceptic la București, și foarte crunt, ca să-l cunoască pe regele României – asta se întâmpla în 1938 – și pleacă cu totul încântat de discuția lui cu regele și de personalitatea și gândirea politică ale acestui rege. Dar, revenind la întâlnirea lui Carol al II-lea cu Hitler, într-adevăr, e un joc în felul în care e descrisă această întâlnire, un joc al nervilor și al testărilor reciproce, extraordinar de intens și de interesant, care se petrece la reședința lui Hitler din munți, și care îl descrie pe Carol ca fiind foarte – cum se zice – compus și foarte atent la tot ce vede și la tot ce aude, foarte calm, lăsându-l pe Hitler să peroreze despre planurile lui de salvare a Europei de bolșevici și despre planurile economice rezervate Balcanilor, despre avantajele pe care orice țară din Blalcani le-ar avea prin alianța cu Germania, despre avantajele pe care el însuși ca rege provenind și dintr-o familie germană de Hohenzollern le-ar fi avut prin această alianță și, sigur, ajunge spre finalul discuției, la situația lui Corneliu Zelea Codreanu care la data respectivă se afla în închisoare, în urma unui proces măsluit, asta este o altă poveste. Ceea ce pe Carol îl indignează la culme pentru că el avea informații din țară că, pe timpul vizitelor lui în străinătate, care începuseră cu Anglia, avuseseră loc noi atentate puse la cale de legionari sau de apropiați ai legionarilor, care erau revoltați că Zelea Codreanu se afla, pe nedrept în bună măsură, în pușcărie. Cu toate astea se abține, nu face comentarii prea multe în discuția cu Hitler. Hitler apare din această întâlnire, așa cum e ea descrisă, destul de caricatural, ca un dictator mult prea sigur pe sine, și ca un individ complexat, care – știind că are în fața lui un os domnesc, și de origine germană – încearcă să-și dovedească în toate felurile superioritatea, politică, psihologică, bărbătească. E interesant și acest lucru pentru că Estermann descrie un detaliu pe care, cu siguranță, Hitler și propaganda din jurul său îl foloseau totdeauna în imaginea publică a Fuehrerului, momentul sosirii lui Carol, care era foarte înalt și Hitler era scund. Întâlnirea lor se face pe scări, Hitler se urcă cu niște trepte mai sus în așa fel încât să pară în fotografia oficială, să pară un pic mai înalt decăt acest ‘regișor’ cum îl numește cu dispreț, ulterior. Carol se întoarce în țară enervat la culme de această întâlnire și nu numai că nu urmează sfaturile lui Hitler, care îi sugerase destul de limpede că legionarii închiși și Codreanu trebuie eliberați, nu numai că nu urmează sfatul, dar și comandă – se spune că el ar fi ordonat până la urmă – asasinarea lui Codreanu și a celorlalți legionari închiși printr-o înscenară tipică, sub acuzația că ar fi fugit de sub escortă. Și de aici începe un conflict care nu se va stinge sau se va stinge numai o dată cu plecarea lui Carol și a Elenei Lupescu din România, în septembrie 1940. Dar întâlnirea dintre ei, într-adevăr, e o mare scenă, e o scenă înteresantă și care, în măsura în care e autentică – și am avea motive să credem că este în bună măsură autentică – spune multe lucruri despre Carol al II-lea și despre statura lui regală.

Ca să ne dăm seama că naziști chiar erau furioși, imediat după vizita regelui apare un articol al lui Goebbels despre Elena Lupescu, unde o compară cu Estera…

…cu Estera biblică…

Și arată influența ei malefică…

Există o campanie întreagă ulterioară acestui moment în care și lui Hitler îi e limpede că acest rege al României nu se supune ordinelor, începe o campanie pusă la punct cu mare meșteșug de birourile de propagandă conduse de Goebbels care o vizează în primul rând pe ea. Nu-l vizează atât de mult pe Carol, dar o vizează foarte mult pe Elena Lupescu și, prin ricoșeu, sigur, și pe el.

În 1945, pe când se aflau în Brazilia, cuplul caută să revină la proprietatea lor din Franța, dar nu primesc viză…

Carol a avut un destin care a înșirat ca mărgelele pe ață tot felul de paradoxuri. Odată povestită această scenă a întâlnirii cu Hitler, ai zice, și jurnalele lui o arată clar, că politica lui întotdeauna lui a fost britanico-americano-franceză, în timpul războiului și după război, și că a încercat să joace pe sârmă, în așa fel încât să asigure cât de cât stabilitatea economică și politică a României vremii. Dar, ulterior, el a fost perceput ca un aliat al luI Hitler. În America, de pildă, n-au avut intrare, și n-au avut-o pentru că erau percepuți ca foști aliați ai Germaniei naziste. El trece în viața lui prin tot felul de aventuri și paradoxuri care au făcut să fie preceput întotdeauna excesiv într-un fel negativ – sau excesiv pozitiv. În orice caz, a existat tot timpul în ceea ce îl privește o dezbatere, și o tensiune, și pasiuni nenumărate care se înfruntă până în zilele noastre.

Dar singurul lucru statornic a fost iubirea lui pentru Magda Lupescu…

Pe care n-o chema Magda, da, i se zice astfel șid e foarte interesant că după 1990 și 1992, în primele interviuri pe care le dă fiul lui, Regele Mihai, el evită cu bună știință s-o numească vreodată Elena. Îi spune numai Magda. Ne e limpede de ce, pentru că așa o chema și pe mama lui, Regina Elena. Magda e un nume pe care i l-a dat, se pare, un ziarist Italian, prin 1926, când ei s-au aflat câteva luni în Italia, și li s-au luat diverse interviuri, care a înțeles, sau s-a produs o contaminare de natură psihanalitico-ideologică, în sensul că și-a spus că dacă ea era o femeie fugită cu un rege care-și părăsise familia, dacă se spunea că era o prostituată, precis trebuie s-o fi chemat Maria Magdalena. Și de la Maria-Magdalena s-a ajuns la Magda și Magda s-a perpetuat pentru că familiei regale i-a convenit și atunci și mai târziu să o delimiteze clar prin nume de cealaltă Elenă, considerată singura Elenă legitimă din viața lui Carol. Revenind la povestea lor de dragoste, am fost foarte bucuroasă când am găsit scrisorile lui Carol către Elena Lupescu, din perioada verii 1930, când ea rămâne la Paris și pe urmă pleacă în Elveția, iar el se întoarce în România și care scrisori arată limpede că această dragoste a fost autentică. Și că ceea ce s-a perpetuat ca imagine despre relația lor ca fiind o dependență sexuală, eventual maladivă a lui Carol față de această femeie, nu se confirmă. Aceste scrisori arată extraordinara solidaritate și în credere care exista între ei și care exista la toate nivelurile – cum am zice astăzi – ale comunicării. Sunt zile și uneori nopți când îi povestește de-a fir a păr viața politică pe care a găsit-o în România, cu detalii, cu portrete de politicieni, cu crochiuri ale vieții sociale și politice din vremea respectivă, cu asigurări totdeauna că distanța dintre ei nu înseamnă în niciun fel despărțire sau părăsire. Este o relație care, până la urmă, îi pune într-o stare de perplexitate pe detractorii lui Carol, sau pe cei care-l detestă visceral, pentru că criticându-l, detestându-l, făcându-i un portret de rege-playboy, nestatornic, incapabil de decizii ferme, până la urmă trebuie să tragă linie și să spună ce a fost cu această relație care a durat până la moartea lui și care a rezistat în ciuda tuturor presiunilor, și presiunile au fost imense, în ciua tuturor tensiunilor, în ciuda tuturor campaniilor de defăimare care, în mod normal sau în mod firesc, dacă nu era vorba de o relație autentică, ar fi trebuit să-i despartă. Lucrul ăsta nu s-a întâmplat și atunci chiar și contemporani care îi detestă pe amândoi, sau numai pe Carol, sau numai pe Elena Lupescu, trebuie să recunoască până la urmă că ceea ce a fost între ei a fost dragoste autentică. Și asta confirmă și scrisorile lui publicate cred, din câte știu, pentru prima dată în acest volum.

Se spune că anturajului Elenei Lupescu, cu care se întâlnește Carol, e destul de dubios. De pildă, Barbu Ionescu sau chiar Ernest Urdăreanu. Barbu Ionescu era cunoscut că ar fi avut niște case de toleranță…

Era un om de afaceri, prosper, de altfel, care se stabilise în Anglia, cu origini evreiești în România, și care la un moment dat, când Carol se află în exil, îl ajută sau încearcă să-l ajute, așa cum diverși oameni de afaceri mizează la un moment dat și finanțează un om politic în speranța că acesta când va ajunge la putere nu-i va uita si poate căle va înlesni diverse afaceri în țara respectivă. Nu e nimic spectaculos în povestea asta, ba chiar Carol la un moment dat se amuza în jurnal, dacă nu mă-nșel, zicând: uite cum a ajuns un Hohenzollern să fie sponsorizat de un negustor de cafea. Pentru că Barbu Ionescu asta era, un negustor de cafea, care avea și multe alte afaceri. Cât despre așa numita camarilă, și de asta s-a făcut uz și abuz într-un mod care este și nu este cu totul și cu totul legitim. Toate guvernele, și toți regii, și Regina Maria avea în jurul lor sfetnici, oameni cu care se sfătuiau în privința politicii țării, a economiei, a situațiilor de război, a situațiilor de criză economică, șamd. Și Regina Maria avea camarila ei, pe care unii o înfierau zicând că e condusă de materia cenușie numită Barbu Știrbei, din culisele tronului României, alții aveau alte persoane sau personalități, că erau moșieri din vechea aristocrație românească sau erau oameni de afaceri. În cazul lor, ei sunt reprezentanții unei burghezii care nu se formase, nu se coagulase foarte bine, dar era în curs de coagulare, formată din bancheri, oameni de afaceri, investitori, asta era lumea în care se mișcau ei și până la urmă, până când această lume devine într-un fel sau altul coruptă și uzează de trafic de influență, e firesc ca oamenii din jurul lor să fie alții decât cei din jurul Reginei Maria, de pildă. Se face un transfer de generație, de putere, de preocupări și care țin cumva de modernizarea României în epoca respectivă. Pe mine nu m-a preocupat chestiunea. Sunt cărți dedicate de istorici în special personajelor din camarila formată în jurul lui Carol și al Elenei Lupescu. Pe mine m-a interesat mai puțin această realitate a vremii.

Erau foarte prizați de ziarele vremii, de presa europeană. Erau un cuplu urmărit, apăreau o mulțime de articole despre ei.

Cum să nu, înflăcărau imaginația publcului de oriunde. Un prinț moștenitor care renunță la dreprurile sale de prinț moștenitor pentru o femeie și fuge-n lume cu ea, în cumpăna dificilă dintre dragoste și datorie alege dragostea, face orice, se jertfește pentru femeia iubită, lasă puterea pentru o iubire ideală, asta e o poveste care în toate secolele și pe tot mapamondul înflăcărează imaginația publicului. E o poveste de vis, de basm, de Fât Frumos și Ileana Cosânzeana. Sigur că ei au fost urmăriți în continuu de ziariști, de fotografi, de corespondenți de presă de pretutindeni, în speranța unui interviu, a unei reacții, cum zicem noi astăzi, a unui comentariu. Să nu uităm că ei sunt contemporani și precursorii unei alte mari povești de renunțare și de alegere între dragoste și datorie, povestea lui Edward al VIII-lea, regele Angliei și a americancei Wallis Simpson. Carol al II-lea era văr de-al doilea cu Edward al Angliei. în 1936, când izbucnește povestea din Anglia și când Edward nu renunță doar la o țară, renunță la un imperiu pentru Wallis, sigur că presa internațională face legătura între cele două mari povești de dragoste aproape contemporane.

La moartea lui Carol, Elena Lupescu scrie în jurnal, “cine sunt eu fără el, o simplă femeie nefericită, jidoavca cu părul roșu care i-a stricat viața și a stricat viața României”. Cum ați comenta acest mod de a gândi?

Așa i se spunea, jidoavca cu părul roșu…

Dar faptul că spune “i-am stricat viața lui și am stricat viața României”, însemna că ea se punea într-o condiție tragică?

Cred că aici mimează părerile vehiculate de-a lungul timpului despre ea, reducându-le pe toate, asta spuneau. Această femeie odioasă a stricat viața regelui și, pe cale de consecință, a distrus și viața României. E o mare hiperbolă, dar ea e legitimată de ce se spunea în epocă despre ”jidoavca cu părul roșu”. Biografia ei am încercat s-o reconstitui din documente de arhivă și fotografii de la Arhivele de la Iași și de la București, dar și din arhiva familiei materne a Elenei Lupescu. Trebuie spus că ea are mai multe registre de comunicare. Scrisorile ei diferă și ca ton și ca formulări, într-un fel le scrie membrilor familiei ei, chiar în perioada exilului, într-un fel le scrie prietenelor, într-un fel îi scrie lui Carol, cel puțin în perioada anilor ’30.

• Citeste intreg interviul si comenteaza pe Contributors.ro