INTERVIU cu un cunoscut istoric francez: „E clar că democrația din România nu funcționează cum trebuie. Dar au trecut doar 36 de ani de la Revoluție. Prea puțin” /  De ce crede că oamenii nu mai văd ce s-a schimbat în bine

România nu are o problemă de democrație, ci de răbdare, spune istoricul francez Thierry Wolton, într-un interviu pentru publicul HotNews. El explică de ce ţara noastră a pornit cu un handicap democratic major după 1989 şi avertizează că neîncrederea în stat și nostalgia față de trecut creează terenul perfect pentru lideri autoritari.

• Thierry Wolton este unul dintre cei mai cunoscuți istorici occidentali ai totalitarismelor secolului XX, autor al unei trilogii ample despre comunism și un critic constant al relativizării crimelor comunismului în Occident.

Frustrarea publică, nostalgia față de trecut și promisiunile politice radicale sunt semne recurente ale societăților obosite, spune Thierry Wolton. În opinia sa, acestea creează terenul ideal pentru lideri autoritari, care promit soluții simple la probleme complexe.

Istoricul francez consideră că una dintre marile greșeli ale societăților postcomuniste este că judecă istoria la scara emoțiilor și a vieții personale, nu la scara secolelor. Diferența dintre așteptările oamenilor și ritmul real al schimbării creează un sentiment constant de eșec, chiar și atunci când există progres – un decalaj pe care politicienii îl pot exploata ușor.

„Democraţia e o construcţie lentă, ea nu cade din cer”

HotNews.ro: La finalul anului 2024, când aţi venit ultima oară în România, aţi participat la un protest… (n.r. – un miting pro-democrație numit „România Speră”)
Thierry Wolton: Tocmai terminasem cina, când Ana Blandiana, care-mi este o foarte bună prietenă, mi-a spus că vrea să vadă o manifestaţie organizată în centrul oraşului.

Când am ajuns acolo, oamenii au văzut-o pe Ana Blandiana şi au invitat-o să vorbească pe scenă. Numai că au fost câţiva care m-au recunoscut şi pe mine şi care mi-au cerut şi mie cu insistenţă să iau cuvântul. Am vorbit exact un minut. Le-am spus că sunt alături de ei şi am cântat „Ne me quitte pas” (Nu mă părăsi, n.r.).

– Un an mai târziu, nu am ieşit din UE, dar peste trei sferturi dintre români consideră că ţara noastră se îndreaptă încă într-o direcţie greşită. Cum vă explicaţi?
– În primul rând, asta arată că România e o ţară democratică, în care nimeni nu riscă să ajungă la închisoare dacă-şi exprimă nemulţumirea sau organizează un protest. E un element de sănătate şi trebuie să-l vedem ca atare.

Îmi amintesc că sentimentul de acum un an era unul de puternică îngrijorare, dar acum mi se pare că nu mai vorbeşte nimeni despre ieşirea României din UE – deci, protestele servesc la ceva. Nu ştiu ce se va întâmpla în continuare cu sistemul judiciar, dar cred că preocuparea oamenilor va aduce şi aici un soi de curăţenie. Poate nu completă, dar sunt sigur că vom putea vedea un progres.

Democraţia e o construcţie lentă, ea nu cade din cer, nu apare bătând din palme. Deci e normal ca, într-un proces de construcţie democratică, să existe şi vicii. Să nu uităm că România actuală s-a construit după 50 de ani de dictatură feroce.

Până la urmă, depinde dacă vezi paharul pe jumătate plin sau gol. Ai putea să te bucuri că, după o dictatură aşa închisă şi sinistră, poţi ieşi în stradă pentru a protesta. Iar dacă vezi paharul e pe jumătate gol, poţi să spui că mai mult e de lucru, dar nu poţi nega că democraţia se consolidează.

„Avem de-a face cu o manipulare nu politică, ci tehnică”

– În momente publice tensionate, românii spun că nu mai cred pe nimeni din „sistem”. Ce pierde o societate atunci când statul e văzut cu neîncredere?
– Riscul mare e să apară un om puternic, din mulţime, unul care să se bucure de adeziunea opiniei publice, o persoană care să instaureze un regim forte, care s-ar numi pe el însuşi „competent”.

De aceea, cel mai teamă îmi este când îi aud pe oameni că democrația e nulă, că aduce nenorocire, că aduce sărăcie. Înţeleg că, după aproape 40 de ani de la prăbuşirea comunismului, nu am progresat suficient. De asta e important să fim mereu lucizi, pentru că astăzi avem de ales între două tipuri de oameni politici: cel care spune că va fi greu şi cel care spune că va rezolva totul. Cel din urmă e mai popular acum, dar este şi cea mai directă ameninţare că ne-am putea întoarce în acel trecut.

Opinia publică e subiectivă şi are un puternic spirit gregar. Iar aici contribuie masiv un gigantesc fenomen de turmă pe care-l creează reţelele sociale. Sunt sigur că aţi văzut că, de mult ori, toată lumea pare că merge în aceeaşi direcţie. Se întâmplă asta pentru că avem de-a face cu o manipulare nu politică, ci tehnică. A algoritmului care favorizează acest fenomen. Aşadar, într-o situaţie de instabilitate şi de neîncredere în autorităţi, marele risc e ca o persoană să capitalizeze furia oamenilor. Eu rămân optimist, cred că avem puterea să nu repetăm greşelile trecutului.

Avantajul României e că face parte dintr-un ansamblu numit Uniunea Europeană, care oferă o protecţie pentru astfel de pericole. Dar nici aceasta nu e o garanţie. E adevărat, astăzi nu există un regim autoritar în UE – regimul lui Viktor Orban este iliberal, însă nu se poate spune despre el că e chiar dictator. Dar este Uniunea Europeană suficient de puternică încât să evite un pericol mai mare? Nu ştiu să vă răspund.

De ce „nu putem înţelege istoria la scara ei”

– Oamenii reclamă că, de 36 de ani, nu s-au schimbat prea multe lucruri în România. În ’89, erau exasperaţi de lipsurile din comunism. Astăzi, de ineficienţa statului. Exasperarea însă rămâne…
– Nu sunt de acord cu această viziune. E o diferenţă foarte importantă între comunismul lui Ceauşescu şi lumea de azi. Dacă nu vedem această diferenţă, nu mai avem nicio speranţă! Oricât de incompetent şi corupt ar fi statul, n-are nimic de-a face cu statul comunist. Există o evoluţie clară, chiar dacă e insuficientă. Sunt primul gata să deplângă progresul lent. Dar nu e aceeaşi situaţie. Sunt 2 epoci diferite!

Oamenii însă par să fie în continuare nemulţumiţi. Ei pot vedea că România evoluează mai greu, de pildă, decât alte state fost comuniste. Dar ştiţi de ce sentimentul este diferit în România faţă de Polonia sau Cehia? Pentru că aici totul a fost confiscat de regimul Iliescu, cu aparatul Partidului Comunist şi al Securităţii. Deci, democraţia a fost viciată de la început. Au trecut doar 36 de ani de atunci. La scara istoriei, e o clipită. Prea puţin.

– Adică ne spuneţi să mai avem puţină răbdare?
– Pentru că noi nu putem înţelege istoria la scara ei. Noi abia trăim 70 sau 80 de ani. Dar asta nu înseamnă că trebuie să rămânem pasivi. Trebuie să acţionăm acum şi să sperăm că vom vedea schimbări în societate pe durata vieţii noastre. Doar că nu trebuie să ne facem iluzii că acestea se vor întâmpla mâine.

E clar că democraţia din România nu funcţionează cum trebuie, iar asta e o urmă a trecutului. Dar, dacă nu vorbim acum de vestigiile, de reziduurile păstrate din Securitate sau din Partidul Comunist, regimul de azi nu mai are nimic de-a face cu regimul de ieri. Anul 1989 a fost un moment de ruptură nemaiîntâlnit în istorie.

Vă ofer altă perspectivă: Au fost 26 de ţări comuniste în lume, însă niciuna dintre acestea nu au apărut după o revoluţie. Cei care au impus comunismul au fost fie nişte guerilleri, fie un grup de bărbaţi intelectuali, precum în cazul lui Lenin. Dar exista deja un substrat pentru autoritarianism. Rusia era ţaristă, China era un imperiu, Laos, Cambodgia, Vietnam au fost ţări colonizate de Franţa. Pentru aceste state, autoritarismul impus de comunism n-a fost o fractură în istorie, a fost un element de continuitate.

„Era imposibil să spui lucrurile astea”

– Dar mulţi oameni nu au această abordare istorică-filosofică, ei vor să vadă schimbări tangibile în viețile lor…
– Dar aceste schimbări există, de fapt! De ce nu se văd? Pentru că oamenii au tendinţa de a idealiza trecutul, de a crede că aveau o viaţă mai bună. E ceva biologic, inconştient, pentru că ştim că nu vom retrăi trecutul. Avem tendinţa să privim înapoi, numai că de cele mai multe ori o face selectiv, uităm ce-a fost rău. Iar asta e tipic pentru nostalgia pentru comunism.

– Credeţi că nostalgia faţă de comunism va dispărea doar când vor dispărea nostalgicii?
– Aveţi dreptate. Speranța mea este ca într-o zi să fie cunoscut în cărțile de istorie că secolul XX a fost secolul cel mai teribil din toată istoria omenirii, pentru că au existat două războaie mondiale, un totalitarism care se numește hitlerismul și, desigur, comunismul, cea mai mare crimă din toate timpurile până acum.

Cu câţiva ani în urmă, săptămânalul „Le Nouvel Observateur”, în plin august, când nimeni nu citește, când toată lumea este la plajă, a pus pe copertă capul lui Mao Zedong, sub titlul: „Cel mai mare criminal din istorie”. Formidabil! Niciun alt ziar nu a îndrăznit vreodată să facă o astfel de afirmaţie. Eu cred că acesta e un semn că începem să punem comunismul la locul lui.

În cărțile de istorie ale generaţiei mele, războiul din 1914–1918 încă era numit „Marele Război” şi era prezentat prin prisma eroismului bravilor militari. Astăzi, însă, înţelegem că a fost cel mai oribil război care a existat vreodată, că săracii ostaşi au fost uciși degeaba, că au trăit în condiții îngrozitoare, pe care nici nu le putem imagina, în frig, în noroi, în mizerie. 

Tocmai pentru că distanţa pe care ne-o dă istoria ne permite să vedem inutilitatea acestui război. Era imposibil să spui lucrurile astea cât timp încă mai existau supravieţuitori ai războiului, pentru că era ca şi când le-ai fi spus că s-au sacrificat degeaba, că prietenii lor au murit degeaba.