INTERVIU cu unul dintre cei mai controversați regizori din ultima vreme: ,,Religia, în România, încă are forța de a fi o ustensilă manipulatoare care dă roade” 

Într‑un interviu acordat HotNews, la un an după valul de ură și acuzațiile apărute în urma montării spectacolului ,,Proorocul Ilie” la Teatrul Național din București, regizorul Botond Nagy spune că religia în România funcționează adesea ca un „sistem orwellian”, bazat pe control, asemenea lumii din romanul ,,1984”, George Orwell.

Atunci, într‑un climat politic tensionat, marcat de manifestațiile extremei drepte și de discursurile mesianice ale lui Călin Georgescu, montarea piesei dramaturgului polonez Tadeusz Słobodzianek a devenit o oglindă a fanatismului. Piesa vorbește despre un personaj real din Polonia anilor ’30–’40, unde un bărbat, Eliasz Klimowicz, care, având ca singură carte Biblia, ajunge să fie perceput ca profet în satul lui și anunță apropierea apocalipsei. Oamenii îl ucid apoi așteptând învierea lui.

După premiera de la TNB, un fragment video scos din context a circulat pe rețelele sociale, a făcut  Patriarhia Română să-l acuze pentru „utilizarea defăimătoare a simbolurilor religioase”. TNB a transmis că imaginile au fost scoase din context. 

În România, conform studiului Centrului Cultural Clujean, 59% dintre artiștii independenți cred că libertatea de exprimare este în pericol, 33% spun că au resimțit cenzura politică, iar arta critică începe să fie percepută mai degrabă ca un atac decât ca o formă de dialog.

În acest context, Botond Nagy (31 de ani) amintește confuzia trăită în timpul scandalului „Proorocul Ilie”, când a primit mesaje să plece „acasă, în Ungaria lui de Kürtőskalács”. 

Înainte de teatru, pasiunea lui a fost fotbalul, la care se uita „ca la balet”. A absolvit Liceul de Artă „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe, după ce l-a înscris mama lui,  apoi a urmat Universitatea de Artă din Târgu‑Mureș. Din facultate a început să monteze în teatre independente și instituționale. Este freelancer de 12 ani și vede această formă de lucru ca pe o libertate, nu ca pe un dezavantaj: ,,Teatrul, în primul rând, trebuie să fie un avertizor de integritate național‑internațional.”

Chiar dacă spectacolele sale au fost anulate la Pitești și Petroșani,  producțiile lui încă se joacă la Iași, Cluj‑Napoca, București și Sibiu, unde, curând va avea o nouă premieră,  ,,Copiii Medeei”, o adaptare de Milo Rau.

În interviu, Botond explică și de ce nu vrea să pună nimic în scenă în Ungaria.

 Mă uitam la fotbal ca la balet

HotNews: – Ai tot povestit că la Sfântu Gheorghe ai văzut primul tău spectacol, ,,Pescărușul”, de Anton Cehov. Ce ți‑a făcut teatrul atunci de ai vrut să faci regie?
Botond Nagy: – Acum sunt din nou la Sf. Gheorghe și chiar zilele trecute, după spectacole, stăteam cu Kónya‑Ütő Bence, prieten și colaborator pe sound design, fix în fața teatrului și mă uitam și ziceam: „Ție îți vine să crezi că au trecut 12 ani de când am făcut spectacolul «Domnișoara Iulia», de August Strindberg, cu scene din Andrey Tarkovsky?” Culmea, n‑am mai fost invitat la teatrul din Sfântu Gheorghe, chit că a fost o nebunie de spectacol. După ,,Domnișoara Iulia” a fost ciudat, iar eu am luat‑o foarte personal, pentru că nu înțelegeam de ce nu am mai fost invitat în „teatrul visurilor mele”, cum s‑ar spune, acest Old Trafford (n.r. stadionul de fotbal al echipei Manchester United, n.red.), dacă luăm termeni din fotbalistică. 

– Cum îți aduci aminte de tine ca fiind adolescent? 
– Viața mea în mare parte era fotbalul, dar în același timp stăteam la etajul 4, în cartierul Steagu’ Roșu din Brașov și mă uitam foarte mult pe geam, efectiv observam niște lucruri care care îmi ocupau ore întregi din zi. Îmi plăcea cum lumina soarele, țin minte că o vedeam ca o machetă de decor de sus. Erau ca niște picturi continue în schimbare, ca perspectiva din pictura lui Pieter Bruegel „Întoarcerea vânătorilor”

Am avut norocul acesta să am mulți prieteni în fața blocului și să mai stau de vorbă cu oamenii mai în vârstă din bloc care jucau table. Și îl țin minte pe domnul Romică, care la un moment dat m-a întrebat ,,Da tu ce vrei să faci în viața asta?” Și țin minte foarte clar că mi-a spus că tu ești altfel decât ceilalți. 

– Tu ești și iubitor de fotbal; a influențat asta cumva traseul tău?
– Am jucat de pe la 7 ani fotbal până la liceu. După aia teatrul a luat locul fotbalului. Acum, sincer să fiu, am rămas un nostalgic care se uită la video‑uri cu Ronaldo Nazario cum făcea dribling la Inter Milano în anii 2002–2001. Nu prea mai urmăresc meciuri, nu îmi mai oferă o bucurie. Atunci eram pasionat profund. Mă uitam la fotbal ca la balet. Nu vreau să par ipocrit, că „vai, pe vremea lui Zinedine Zidane ce frumos se juca”, dar am senzația că era bucuria jocului mai mare decât acum. Atât în sport, cât și în teatru, se dorește foarte mult să se ajungă la rezultat și a devenit o chestie accelerată.  Dacă mai are teatrul astăzi o funcție, nu este să spună poveștile mai bine ca alte medii, ci să creeze un tip de prezență care nu se poate reproduce altfel. 

– Prima dată ai montat într‑un teatru de stat apoi ai început să colaborezi și cu teatre independente. Ai simțit o diferență de libertate de exprimare între cele două?
– Eu n‑am simțit, în momentele acelea, diferențe de libertate; de fapt, ce am simțit este că într‑un teatru instituționalizat e mai multă lume. Nu‑mi dădeam seama de multe lucruri atunci, eram înnebunit să fac spectacole, să‑mi fac filmele mele, nu mă interesa cine, ce crede. Dar cred că multe teatre de stat ar funcționa mai bine cu o gândire de teatru independent, și în ziua de astăzi, cred că acolo e cheia.

În teatrul independent faci totul, de la construcție de decor, la marketing, la ținut contactul cu oamenii, deci efectiv faci totul de la zero. Eu vorbesc strict de atitudinea proactivă de a găsi rezolvări și nu în ultimul rând, vorbim poate și de un pic de umilință. Adică sfera independentă înțelege în momentul de față cel mai bine că dacă ai un teatru, asta nu înseamnă neapărat că ai și un public. Tu trebuie să-ți construiești publicul și să-i dai o direcție. Ani de zile am spus multor directori de teatru, că ar fi atât de important să aibă și un modul educațional în teatru, care să formeze o nouă generație de spectatori.

– Simți că teatrul de stat e foarte îndepărtat de public?
– Da, da, e bourgeois (burghezia). Adică procentul din populație care merge la teatru, scuze, dar nu e de ajuns. Oamenii ăia merg la teatru cum unii merg la shopping, și e bine, nu o spun peiorativ, e foarte ok asta. Eu chiar încerc să găsesc oameni, prin conjuncturi diferite, care nu au fost niciodată la teatru și să le ofer o invitație să vină, poate după aia mai aduc pe cineva. Asta ține de o viziune care, în momentul de față, nu prea există.

„Este vulgar: sistemul cultural coordonat de Ministerul Culturii pare mai mult o mafioțeală bazată pe impostură

– Tu l‑ai cunoscut pe Andras Demeter, ministrul Culturii? Dacă da, ai încercat să ai un dialog cu el despre această viziune?
– Am avut interacțiune cu el pe vremea când era secretar de stat în Cultură, în mandatul Nataliei Intotero, când a fost toată treaba cu „Proorocul Ilie”, nu am cum să nu o spun: problema aceea a fost rezolvată de el. Toată nebunia aia, cu Biserica, cu TNB, cu ministrul Culturii (Natalia Intotero), a devenit totul așa o păpălașcă (noroi, n.red.), iar el a reușit să facă în așa fel încât să se poarte un dialog, măcar să rămânem la acest cuvânt,  și asta chiar a făcut‑o bine.

– A adus cu el acest tip de dialog și în mandatul lui și organizarea concursului de la TNB?
– Problema mare este că toate concursurile acestea ar trebui să fie niște momente de claritate, iar în momentul de față s-a creat o ghicitoare. Din moment în care în care lucrurile nu se văd, ci se ghicesc, e o problemă gravă de sistem, fiindcă vorbim de suspiciune. Chiar și fără dovezi, ele spun ceva despre fragilitatea mecanismului în care este creat, adică Ministerul Culturii. Nu, nu există în primul rând o viziune menită să ajute, de fapt, situația artiștilor din România.

Nu cred că Ministerul Culturii și‑a dorit un haos, dar asta s‑a creat. Așteptarea mea de la orice ministru al Culturii nu este să fie unanim plăcut, ci să creeze condiții reale de lucru pentru artiști, mi se pare minimumul absolut. În momentul de față, acest lucru nu există.

Este vulgar: sistemul cultural coordonat de Ministerul Culturii pare mai mult o mafioteală bazată pe impostură decât pe rezultate reale, dialoguri constructive. Sunt ferm convins că vorbim și de o birocrație poate nenecesară, dar faptul că simt o rușine când vorbim despre Ministerul Culturii cred că este inadmisibil.

– Te-ai gândit vreodată să concurezi la managementul unui teatru?
– Eu știu despre mine că rolul meu nu este să conduc instituții. Poate pe un post de director artistic aș putea, fiindcă am viziune. Eu sunt un artist și asta îmi ocupă tot timpul. Treaba mea este să semnalizez derapajele momentului prezent și să aduc la cunoștință dacă simt că lucrurile se îndreaptă înspre o direcție fără viitor sau dacă istoria se repetă. Cred că să fii artist înseamnă să fii avertizor de integritate.

– Simți că teatrul din România este politizat până la cazuri de cenzură?
– Îmi vin în minte pasaje din ,,Rinocerii” lui Ionesco, care are un ecou puternic în momentul prezent, cred că de asta a devenit din nou atât de relevant. Pentru mine, întrebarea nu mai este dacă există o libertate artistică, ci cât de mult poate ea să reziste în absența unei structuri care să o susțină. Libertatea n-o să dispară brusc niciodată, dar în momentul de față simt că ne îndreptăm spre o dispariție a libertății gătită lent. 

,,Teatrul din România este mai politizat ca niciodată; vorbim de orașe mici, de provincie, până la TNB

Eu am avut probleme politice la Pitești, la Petroșani, la București și culmea este că nu mă consider un artist care care provoacă de dragul de a provoca. Teatrul din România este mai politizat ca niciodată; de la orașele mici până la Teatrul Național din București.

La Petroșani, în 2024, unde am montat „Flori de mină”, arătam filmări făcute în mină și s‑a trezit Consiliul Județean (n.r. condus de Laurențiu Nistor, PSD) că, de fapt, nu ar fi în regulă să prezentăm această „depravare” a societății de acolo. Textul se potrivea foarte bine în Valea Jiului și chiar de asta l‑am ales. Adică să nu faci „Flori de mină”, de Székely Csaba, în Petroșani mi se pare o pierdere de timp. Despre ce vrei să vorbești într‑un loc unde efectiv nu mai sunt oportunități? A fost problematic, iar azi spectacolul nu se mai joacă. Ei spun că decorul este prea greu, dar la ședința de producție au fost de acord cu el.

– Iar la Pitești ce ți s-a întâmplat?
– La Pitești, în stagiunea 2021–2022, la Teatrul „Alexandru Davila”, am montat spectacolul „Talking Toilets”. Povestea e destul de poetică și amuzantă. Mi‑am dorit un spectacol în care toaletele discută între ele despre ce se mai întâmplă și ce oameni ajung la ele, iar în acest context am integrat și un pasaj în care am vorbit despre toaleta publică cu lift, de 400.000 de euro, construită în centrul Piteștiului.

Și am mai vorbit și despre „alba‑neagra cu pavele”, care este un piteștism; legenda spune că în fiecare vară se fac lucrări în centrul Piteștiului, unde doar se întorc pavelele. Da, vorbim de corupție.

Recent m‑am întors din Finlanda, am stat acolo două săptămâni, am predat teatrul postdramatic la invitația Universității Nova din Jakobstad și am făcut un spectacol. Lucrul care m‑a mâhnit e că am putea avea aceeași direcție ca în Finlanda dacă corupția nu ne‑ar fi zdruncinat creierii în România și dacă nu am fi trecut prin comunism, unde toată lumea trebuia să se descurce.

,,Eu am o relație cu divinitatea și cred că toți, într‑un fel sau altul, avem, dar este ceva super privat”

– A trecut un an de la momentul acuzațiilor de blasfemie din partea BOR și de la valul de ură pe care l‑ai primit. Ce s‑a schimbat de atunci?
– După ce a trecut tot valul acesta, care la început a fost un pic șocant, mi‑am dat seama că acesta este, clar, drumul meu: să fac teatru și nu trebuie să-l fac cu „nu vă supărați, pot să deranjez și eu puțin aici cu un spectacol?”. Eu am o relație cu divinitatea și cred că toți, într‑un fel sau altul, avem, dar este ceva super privat. Mi‑am pus și eu întrebarea: „Da, de ce mi se întâmplă mie asta?”, iar răspunsul a venit foarte natural, de la sine: dacă nu eram pregătit pentru asta, cu siguranță nu mi s‑ar fi întâmplat.

Teatrul de azi nu este cenzurat în sensul în care vine cineva să‑ți spună „nu ai voie să montezi asta”, dar am experimentat un tip de liniște care se instalează. Nu este o interdicție, e o selecție care, repetată suficient de mult, începe să semene cu o formă de tăcere,  deci cu o formă de cenzură subtilă. Spectacolele care încearcă să pună întrebări incomode sunt ocolite, iar asta arată nivelul de confort pe care sistemul îl preferă.

– Religia în România – un ,,sistem orwellian” bazat pe control

– Tu ce gândești vizavi de atașamentul oamenilor față de simbolurile religioase, mai ales că le-ai inclus în spectacol?
– Oamenii au senzația că simbolurile acelea sunt ale lor, proprietatea lor privată. Religia, în România, încă are forța de a fi o ustensilă manipulatoare care dă roade și declanșează acest sistem orwellian (n.r. Sistem bazat pe control similar cu cel din cartea ,,1984”, George Orwell) în care, dacă tu te iei de mine, de fapt te iei de toată familia mea.

Întâlnirea instalatorului de gaz cu ,,Proorocul Ilie”

– Cum vezi tu libertatea de exprimare, ca să putem vorbi deschis, nu să ne dăm lecții?
– Niciodată n‑am simțit nevoia asta. În momentul în care simt că dialogul nu se creează, o las baltă. E un pic contradictoriu, fiindcă eu nu simt niciodată nevoia de a‑mi explica spectacolele; mi se pare injust și neetic. Dar sunt situații. Uite despre „Proorocul Ilie” a auzit până și instalatorul meu de gaz. Uite, hai să‑ți povestesc.

Vine instalatorul de gaz pentru că am avut o problemă cu aragazul. Era după ce izbucnise vâlva după spectacol. L‑am întrebat: „Ați auzit de ce s‑a întâmplat la TNB?” „Da, nu‑i bine, să se ducă acasă la el, că am auzit că e și ungur.” Și întreb: „Dar ce v‑a deranjat, de fapt?” „Păi da, cum, să arăți acolo crucea așa, e totuși un lucru sfânt.” Și zic: „Dar nu credeți că poate fi și scos din context? Dumneavoastră înțelegeți tot filmul dacă vă uitați doar la câteva secunde?” Și am scos telefonul și zic: „Ia uitați‑vă la toată scena aceea problematică.” I‑am arătat 5 minute din spectacol, nu doar cele 17 secunde de unde a pornit scandalul, și zic: „Cum vi se pare?” și a spus că ,,că se simte ceva mai sacru, nu e nimic batjocoritor.” Și zic: „Păi eu am făcut spectacolul, credeți‑mă, și eu merg în unele momente la biserică. De ce trebuie să ne formăm opinii după 17 secunde?” Dar eu cred că a fost un joc de manevră politică.

,,În Ungaria este un sistem de eu îți ofer asta, tu ce-mi dai la schimb?”

– Te-ai gândit să montezi un spectacol în Ungaria sau crezi că ar exista spațiul de față?
– Nu. În primul rând, nici nu am primit invitație niciodată, iar în al doilea rând, nu sunt interesat să fac un spectacol asupra căruia, după aceea, să se pună instant ștampila că e un spectacol de dreapta sau un spectacol de stânga, fiindcă de ani de zile, în Ungaria, asta există.

Sunt artiști foarte buni, incredibili, cei mai mulți dintre ei au plecat. Vorbim de Kornél Mundruczó (regizorul ,,Pieces of a Woman”) , fondator al Companiei de Teatru Proton, care a fost poate cel mai șmecher teatru, iar el, un artist imens, care de ani de zile în Ungaria i-au fost tăiate toate finanțările din partea Guvernului, fiindcă este un artist care deranjează. Ei se întrețineau și jucau în Ungaria datorită parteneriatelor cu festivaluri europene, ceea ce e absurd în sine. Artiști de genul acesta nu mai calcă în Ungaria, nu mai montează de ani de zile.

În Ungaria este un sistem de eu îți ofer asta, tu ce-mi dai la schimb? Există și o statistică în care Ungaria ocupă locul cel mai înalt în momentul de față în Uniunea Europeană la nivel de corupție. Asta zice foarte multe. Ne-am întors la o atitudine de mahala, stil mafiot în care supraviețuiește cine joacă jocurile acestui sistem infect. În Europa cred că totuși putem până la un anumit punct, vorbi de valori. Ce pot face eu ca să nu te deranjez pe tine să-ți trăiești viața și să mi-o trăiesc și eu? Foarte primitiv asta înseamnă democrația, iar asta începe să dispară. Eu nu îmi pot imagina cum este să trăiești într-o într-o beznă totală, exact ce îmi povesteau ai mei sau ce încă simt că există în România, că încă trăim în umbra comunismului. 

– Ca maghiar ți-e frică de o majoritate a partidelor de extremă dreaptă în România peste 4 ani?
– Ca român de etnie maghiară, în România nu este cel mai liniștitor lucru perspectiva în momentul de față. Este o frustrare socială, în primul rând. M‑au întrebat mulți, cât timp am predat în Finlanda, ,,ce se întâmplă, de fapt, în țara voastră?”. Cred că vorbim de o societate foarte frustrată, pe care majoritatea nici măcar nu o cunosc, fiindcă nu trăiesc în ea; trăiesc peste granițe, unde, când eram eu mic, vara, veneau acasă cu Mercedes‑uri, cu BMW‑uri și aduceau foarte multe dulciuri familiilor și se impunea așa un respect tăcut: „uite, are numere de Italia, e cineva”.

Evident că există o frustrare acumulată, intensă, că ești departe de casă, de familie. Ești captiv în aceste două lumi și atunci ce facem? Ne apucăm și votăm cu cei care se proclamă suveraniștii, ca măcar să fie un altceva, pentru că, de fapt, nu‑i mai credem pe ăștia care 30 de ani au zis că o să ne fie bine.

Eu cam așa am încercat să explic oamenilor din Finlanda acest fenomen, care ne aduce înapoi la cultură și educație, domenii în care nu se investește deloc. În Finlanda, totuși, se simte acest mic lucru: că toată lumea, în țara aia, știe să citească. Asta se simte.

– Dar tu ai sentimentul ăsta pe care îl au românii care au plecat în diaspora, ca fiind între două țări, mai ales că toată lumea te trimite înapoi în Ungaria?
– Eu m‑am simțit tare confuz în timpul scandalului ,,Proorocul Ilie”, în care majoritatea mesajelor pe care le primeam erau să mă duc acasă, în Ungaria mea de Kürtőskalács, dar treaba mea este în România. Eu investesc în țara asta. Un pic m‑a deranjat lucrul acesta, că eu aici vreau să fac teatru.

Între două țări nu m‑am simțit niciodată. Sunt, totuși, din fața blocului din Brașov; majoritatea prietenilor mei sunt români; chit că există opt teatre maghiare în România, eu am lucrat în trei și nu mai lucrez de patru ani în limba maghiară. Ultima dată a fost în Serbia, la Teatrul Maghiar din Novi Sad.

,,Teatrul, în primul rând, trebuie să fie un avertizor de integritate național‑internațional”

– Dacă într-o zi ca freelancer nu mai ești primit în niciun teatru ce-o să faci?
– Nu aș vrea să punem accentul pe refuz, pe faptul că am avut anumite experiențe de cenzură tăcută, cum am spus mai sus, în care n‑am fost primit în festivaluri sau mi s‑a spus că numele meu, în momentul de față, nu e în regulă. Ce aș face? Probabil m‑aș duce în Serbia, unde am fost primit cu brațele deschise, unde mi‑a plăcut foarte mult.

Cumva aș face teatru, nu știu eu cum, dar refuzurile nu îmi definesc apetitul de a continua sau nu să fac teatru. Teatrul, în primul rând, trebuie să fie un avertizor de integritate național‑internațional, iar exercițiul nostru, ca spectatori, este să acceptăm asta, altfel nu ne ducem înainte și nu ne dezvoltăm.