INTERVIU Cum a ajuns liderul comunist Lucrețiu Pătrășcanu să fie executat pentru că e „dușman înrăit” al poporului. Un istoric face lumină în acest caz

„Mesianismul” lui Pătrășcanu

– HotNews: Politician interbelic, licențiat în drept și cu doctorat în Germania, din familie cu relații la nivel înalt: puțini s-ar gândi că Lucrețiu Pătrășcanu a fost un fruntaș al comuniștilor. Doamnă Lavinia Betea, ce căuta Pătrășcanu la PCR?
– Lavinia Betea: Întrebarea obligă la o observație. Istoria comunismului, cel puțin în forma ajunsă la public, abundă în clișee și stereotipuri. Înainte de ‘89, era o istorie a revoluției muncitorilor conduși de partid. După aceea, povestea unui grup de marginali, dacă nu de psihopați, care au supus țara aproape o jumătate de secol. 

Cartea „Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist” prezintă un caz despre ce a însemnat regimul trecut, prin parcursul personajului principal, de la seducția ideatică, la situația de victimă a proceselor politice staliniste. Totul într-o dictatură unde viața omului este lipsită de valoare, iar dreptatea o decide politicul. 

În „ancheta Pătrășcanu”, care a durat șase ani, între 1948-1954, au fost peste o sută de personaje. Majoritatea celor mai mult de 20 de condamnați în proces sunt persoane de condiție socială și educație superioare. De exemplu, Remus Koffler (activist comunist – n. red.), condamnat la moarte și executat împreună cu Pătrășcanu, al doilea om după Foriș (lider al comuniștilor din România, asasinat la ordinul lui Gheorghiu Dej – n. red.) în partid în anii războiului, fiu de negustor, cu studii în Occident. 

Sau Belu Zilber, prietenul lui Pătrășcanu, condamnat la muncă silnică pe viață, de asemenea. Idem, inginerii Emil Calmanovici și Jac Berman, „filantropii” principali  ai subvenționării partidului în 1940-1944. 

Calmanovici era, după Prager, al doilea cel mai bogat antreprenor din România care și-a donat toată averea partidului după 1944. Nu greșise cu nimic în raport cu sarcinile de partid și nici nu aspirase la locul vreunuia din vârful ierarhiei. După torturi groaznice, „justiția poporului” îl condamnă la închisoare pe viață cu finalitatea uciderii lui în detenție. 

Însă o realitate a anilor ‘20-’30 din secolul precedent a fost moda marxismului și a psihanalizei printre intelectualii și studenții occidentali. Toți cei numiți anterior s-au „documentat” despre aceste idei în biblioteci din Vestul Europei. În ce privește marxismul, i se potrivește cugetarea din popor, dragă și lui Lenin, „drumul spre iad e pavat cu bune intenții”.                                

– Din relatările mai multor tovarăși reiese că Pătrășcanu era un tip care se credea superior și voia să fie mereu liderul din încăpere. S-a dus la comuniști tocmai pentru că acolo aveau doar persoane fără anvergură intelectuală? Cum se împăca orgoliul lui cu nivelul tovarășilor săi?
– Orgoliul, ambiția și chiar narcisismul sunt trăsături comune oamenilor mai mult sau mai puțin înzestrați pentru politică. Cei „posedați” de o credință sau o ideologie pot avea și o doză de mesianism în sensul că se simt mandatați sau înzestrați „să schimbe lumea”. Curentele extremiste – fie de dreapta, fie de stânga – propun revoluții, schimbări radicale.

„Armonia” în grupul revoluționarilor care le animă, nu se realizează prin consens, ci în stil dictatorial. Cât despre nivelul intelectual al lui Pătrășcanu și al tovarășilor săi, ultimii erau mai „pe linie” decât el la teoria și disciplina comunistă și mai valoroși prin originea socială și trecutul de muncitori. 

Al lor, al celor „exploatați” era partidul. Rolul intelectualului era să-i anime, să le inducă „conștiința de clasă” pentru declanșarea revoluției. Odată impusă, ideologia devine o dogmă – unica admisă. Iar regimul, o dictatură impermeabilă dezbaterii critice intelectuale.    

Rolul lui în momentul „23 august 1944” 

– Cum a ajuns Pătrășcanu, în centrul actului de la 23 august 1944, când mareșalul Antonescu a fost răsturnat de la putere, în condițiile în care la acel moment nu făcea parte din conducerea PCR?
– Aceasta este o lungă istorie. De fapt, adevărata istorie a lui 23 august 1944 se află în această anchetă a Securității din „dosarul Pătrășcanu” care conține 70-80.000 de pagini. Toți cei implicați în evenimentele de atunci, care nu muriseră sau emigraseră, au fost anchetați în legătură cu rolul lui Pătrășcanu și implicit derularea acelor evenimente. Nu pot fi sintetizate într-un singur răspuns.  

– Pătrășcanu susține că el este autorul proclamației pe care Regele Mihai I a citit-o la radio, după arestarea lui Antonescu, prin care anunța că România trece de partea Aliaților. El mai spune că proclamația a fost aprobată de conducerea PCR. Cu excepția declarației lui Pătrășcanu, mai există altă dovadă?

– Sunt declarațiile apropiaților lui Pătrășcanu implicați în evenimente, sunt declarațiile lui Ioan Mocsony-Stârcea, o eminență cenușie a Regelui Mihai, am putea spune, în pregătirea loviturii de palat și omul de legătură al regelui cu Pătrășcanu. Actul de la 23 august nu apare în camerele de anchetă ca un merit al lui Pătrășcanu, ci dimpotrivă ca dovadă a legăturilor sale cu regalitatea și cu burghezo-moșierimea, „dușmani ai clasei muncitoare”. 

– Deși pentru textul proclamației regale a cerut aprobarea conducerii partidului, pentru postul de ministru al Justiției, pe care l-a cerut regelui, nu a făcut-o. Ce putem înțelege din asta?

– Că săvârșise o „crimă” în logica disciplinei de partid. De la regulile ei s-a abătut și când și-a ținut „discursurile naționaliste” la Cluj și Sibiu. Textul lor trebuia supus anterior aprobării conducerii. Or el a evitat subordonarea și controlul. De ce? În anchetă va declara că o făcuse pentru a dobândi popularitate. S-a exonerat de la cutumele de partid și în alte situații.

Procesul Pătrășcanu a fost de tipul „justiție made in URSS”   

– Lucrețiu Pătrășcanu este cel care a inițiat procesele staliniste din România. A făcut-o din convingere sau pentru a urma linia partidului?
– Toate marile decizii politice de după război ale comuniștilor din România sunt copii sovietice. De acolo preluau și „învățăturile” și „experiența”. Justiția a avut același model.  Noi am fost obligați însă prin articolul 14 al Convenției de Armistițiu din 12 septembrie 1944, încheiată pe de o parte de guvernul român și de cealaltă, de guvernele URSS, Regatului Unit și SUA, ca să colaborăm cu Înaltul Comandament Aliat la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război. 

Cum fusesem aliați cu Germania nazistă, iar Armata Română a fost combatant activ timp de trei ani pe Frontul de Est, vinovați puteau fi desemnați toți implicați în deciziile politice, în producerea armamentului și susținerea financiară a războiului, jurnaliștii pro-naziști etc. Procesele, culminând cu cel al lui Antonescu, au fost în acest spirit. După alegerile din 1946, procesele politice exprimă justiția comunistă „made in URSS”. Culminând cu „procesul Pătrășcanu”.   

– Liderului comunist i se atribuie replica „Înainte de a fi comunist, sunt român!” Unii istorici susțin că, de fapt, Pătrășcanu ar fi spus „Sunt comunist pentru că sunt român!” Care dintre variante este cea corectă? E adevărat că această replică a deranjat conducerea PCR?
– Foarte interesant că în niciuna dintre ședințele conducerii partidului care discută „greșelile și abaterile” lui Pătrășcanu, cerându-i „autocritica”, nu există referințe la această afirmație. Niciun interogatoriu din lunga sa anchetă nu o menționează. Am găsit-o într-un singur document, un denunț al lui Pavel Apostol, atunci decan al facultății de filozofie din Cluj, în urma unui discurs al lui Pătrășcanu.  S-a făcut însă mare caz de „patriotismul și naționalismul” lui Pătrășcanu, după „reabilitarea” sa din 1968, ilustrat prin acest citat.

A fost o mare surpriză să aflu din documentele aflate în Arhivele Securității că Pătrășcanu a fost arestat pe baza unui denunț că se pregătește să fugă în străinătate. Denunțul a fost al unuia dintre prietenii săi, Nicolae Betea, pe care nu-l știuse a fi și agent al Serviciului Special de Informații, coordonat de Bodnăraș. Pe Bodnăraș, nu pe Dej, îl considera Pătrășcanu marele său  dușman. Altă noutate – capul de acuzare în condamnarea lui a fost coordonarea unui complot antistatal în legătură cu Tito și „agenturile” britanice și americane, cu sediul plasat la Bulci, în Arad.  

Decăderea

– Cum a început decăderea lui Pătrășcanu în PCR? De ce?
– Din perioada ilegalității, în aceeași „logică de partid”. Prin mamă se trăgea dintr-o veche familie boierească din Moldova, tatăl, profesorul D.D. Pătrășcanu fiind un apreciat și cunoscut intelectual. Având rude și prieteni în toate guvernele, veri în anturajul Casei Regale, cu aceste pile și relații, Pătrășcanu scapă de închisoare după grevele din 1933. 

Și ulterior este eliberat înainte de termen din închisoare, pe bază de angajament că nu mai face politică la comuniști. Este scos și din lagăr în anii războiului și plasat în „domiciliu obligatoriu”. Dacă atunci i-au atras invidia și antipatia tovarășilor, mai târziu acestea se vor transforma în acuze ale trădării lor și „dovezi” ale colaborării cu Siguranța. 

A fost apoi intervenția la Rege pentru numirea sa ca ministru al Justiției. Și, poate, cel mai important, faptul că s-a autopropus președintele delegației trimise la Moscova pentru a semna Convenția de Armistițiu din septembrie 1944. Conducerea sovietică și-a exprimat nemulțumirea. În sensul  „ce caută ăsta aici”? Nu comuniștii români au decis războiul împotriva URSS și nu prin ei să se oblige România la plata despăgubirilor de război.   

– Spre deosebire de practica vremii, el nu a fost torturat fizic. A fost asta un ultim serviciu făcut de foștii tovarăși?

– Ambii miniștri de Interne din perioada anchetei, și Teohari Georgescu și Alexandru Drăghici au fost colegi, s-ar zice azi, cu Pătrășcanu în nucleul de conducere al partidului. Amândoi au ordonat subalternilor să nu fie torturat. Pătrășcanu declarase în mare măsură adevărul. L-au convertit în „crimă”, „trădare”, „spionaj” prin torturile aplicate și promisiunile mincinoase făcute celorlalți anchetați. Pe el l-au distribuit în rolul de „dușman înrăit” care nu se căiește și nu-și recunoaște „crimele”. 

Variantele morții

– De ce a fost condamnat la moarte? Inclusiv asupra execuției sunt mai multe variante. Cea mai populară este că a fost împușcat în cap, de la spate. Cum stau lucrurile?
– „Procesul Pătrășcanu” face parte din seria proceselor staliniste postbelice derulate în Uniunea Sovietică, Ungaria, Albania, Cehoslovacia, Polonia, Bulgaria. Manipulări în contextul „războiului rece” și al schismei Tito-Stalin. Toate instrumentate de consilieri sovietici. 

În arhivă există și procesul verbal de execuție, al lui Remus Koffler, semnat și de comandantul plutonului de execuție. În ancheta comandată de Ceaușescu în 1967-1968, acela nu a fost convocat. Judecătorul asistent Vasile Varga a scris însă o declarație ca martor al execuției, neluată în seamă de justițiarii lui Ceaușescu. O scenă dură, cu soldați care, căzut, îl loveau cu picioarele. Nu există, de asemenea, nicio declarație a presupusului asasin – un ofițer de Securitate, după cum spune Pacepa, sau însuși Gheorghe Pintilie, șeful Securității, după cum spun alții. Ca și cum n-ar fi fost interesați să afle acest „detaliu”, ci să pună în circulație versiunea dorită.  

– De ce procesul a durat șase ani?
– Ancheta a durat șase ani. Cu comisii succesive. Nu izbuteau „să lege” povestea în cadrele ideologice de actualitate, să repartizeze rolurile, să scrie scenariul piesei. Au trimis și o delegație în schimb de experiență la „procesul Slanski”, la Praga (proces din 1952 împotriva unor fruntași comuniști din Cehoslovacia – n. red.).     

„Crimele decise de partid în numele luptei de clasă au fost fără număr”   

– Nicolae Ceaușescu a încercat o reabilitare a lui Pătrășcanu. Din ce motiv? Cum a decurs acest proces de reabilitare?

– Din aceleași motive și scopuri, pe același tipar cu condamnarea lui Stalin și a lui Beria de către Hrușciov prin „raportul secret” prezentat la Congresul al XX-lea al PCUS, în 1956, adică compromiterea predecesorului. Doi au fost și la noi „țapii ispășitori”: Gheorghiu-Dej și  fostul prieten al lui Ceaușescu, Alexandru Drăghici, ex-ministru de Interne. 

Pun întotdeauna „reabilitare” între ghilimele deoarece singurii despre care s-a declarat public, în 1968, că au fost victimele unor crime politice, sunt Foriș și Pătrășcanu. Crimele decise de partid în numele luptei de clasă au fost fără număr.    

– În 1979, la Congresul al XII-lea al PCR, Constantin Pârvulescu, veteran al partidului, se ridică împotriva lui Ceaușescu. Cristian Tudor Popescu spune, într-o emisiune, că în arhive există fragmentul video în care Elena Ceaușescu spune către sală: „Are mâinile pătate de sângele lui Pătrășcanu!” Cum putem interpreta gestul ei?

– Nu, Ceaușescu spune asta. Nevastă-sa este cea care dă semnul scandării lozincii „Ceaușescu reales la al XII-lea Congres”, când Pârvulescu îi critică „realegerea”. În fapt „momentul Pârvulescu” este cel mai viu, mai încărcat emoțional și mai ilustrativ din istoria congreselor partidului.  

Ambii Ceaușești fuseseră însă la curent cu injustiția arestării și condamnării „grupului Pătrășcanu”. Ceaușescu prin poziția în partid – membru supleant, apoi plin al Biroului Politic. Fratele Elenei Ceaușescu, Gheorghe Petrescu, a fost angrenat într-o primă etapă în ancheta lui Pătrășcanu. Iar Pârvulescu, da, era „mânjit de sânge”  de sângele lui Koffler. În ilegalitate fiind, Pârvulescu într-o idilă cu viitoarea soție a lui Gheorghe Pintilie, uitase un plic cu documente într-un taxi. Predate la Poliție, cu consecința arestării unor comuniști. În anchetă, întâmplarea a devenit „trădarea lui Koffler”.  

– Ultimul act din piesa Pătrășcanu și Partidul este filmul „Oglinda. Începutul adevărului”, regizat în 1993 de Sergiu Nicolaescu. Filmul prezintă episodul de la 23 august, iar Pătrășcanu este personaj principal. De altfel, producția se încheie chiar cu execuția lui, nu a lui Antonescu. E un film apropiat de realitatea istorică? Ce narativ a urmat regizorul?

– Filmul este pe linia operei lui Sergiu Nicolaescu: diseminarea teoriilor și schemelor curentului politic dominant cu cel mai eficient mijloc propagandistic al epocii – cinematografia. 

Alt film, „Puterea și adevărul” care-a părut revoluționar la vremea lui, în 1971, preia schema în care a fost „reabilitat” Pătrășcanu, repoziționând prototipuri ale personajelor principale într-un conflict local generat de sarcinile de plan. Talentatul scenarist Titus Popovici era membru al Comitetului Central. În prima linie de soldați ai partidului în domeniu, astfel că sugerează, dacă nu cumva a spus-o explicit „cui trebuia să audă”, că unul dintre personajele sale e depășitul și dogmaticul Dej, altul e comunistul patriot Pătrășcanu iar tânărul militant pentru dreptate și adevăr, bineînțeles, Ceaușescu. 

– Ați spus la un moment dat că România se diferențiază de restul țărilor comuniste prin faptul că a avut cel mai lung proces stalinist din istorie, cel al lui Lucrețiu Pătrășcanu, dar și ultimul proces de acest tip, cel al lui Nicolae Ceaușescu. Din perspectiva psihologiei sociale, ce spune asta despre noi?

– Două date, două fapte, două evenimente la distanță de decenii nu permit generalizări. Aș spune însă că suntem încă prea înclinați să gândim în spirit maniheist (a vedea lucrurile doar în alb și negru – n. red.). O caracteristică a gândirii prelogice de oameni care trăiesc în lumea poveștilor. O lume împărțită tranșant în „celălalt tărâm” și al nostru, în personaje exclusiv pozitive și negative. Dacă urmărești, fie și sporadic, mediatizarea „actualității politice”, constați vitalitatea și longevitatea dictonului stalinist, al epocii de război civil și luptă de clasă, „cine nu-i cu noi e împotriva noastră”.