Interviu de pe frontul din Ucraina. „Un băiat nu a supraviețuit și exact atunci i-a sunat telefonul, iar pe ecran a apărut cuvântul «Mama»”

„Sunt momente foarte grele. Eu sunt mai în vârstă și raportez totul la mine: când moare un tânăr, mă gândesc ce ar fi simțit mama lui”, povestește Zoia Kovaleț, într-un interviu pentru publicul HotNews. Are 54 de ani, este din localitatea ucraineană Herson și s-a înrolat voluntar în Armata Ucrainei. Experiențele trăite au inspirat-o să scrie poezii cu titluri sugestive: „De sărbători pentru băieții căzuți”, „Dacă aș avea o putere supranaturală” sau „Mă duc să mor”. 

• De pe front, din apropierea graniței cu Rusia, Zoia Kovaleț a acordat un interviu pentru publicul HotNews, în care vorbește despre viața pe care a trăit-o sub ocupația rusă, cum a fost trădată de o vecină, dar și cum a ajuns pe câmpul de luptă, acolo unde încearcă să-i salveze pe militarii răniți. „Am o sete de răzbunare de nestăvilit”, spune femeia. 

Zoia Kovaleț lucra ca felcer într-un sat mic înainte de 24 februarie 2022, când Rusia a invadat Ucraina. După ce localitatea sa a fost ocupată, iar ea a trăit două luni sub ocupația trupelor ruse, a plecat, s-a angajat într-un spital reprofilat militar, iar din iunie 2023 s-a înrolat în armată. Astăzi, luptă în apropiere de regiunea rusească Kursk. 

„Atunci am înțeles că s-a întâmplat ceva”

– Cum era viața dumneavoastră înainte de 24 februarie 2022? Cu ce vă ocupați?
– Locuiam în regiunea Herson (n.r.- în nordul Peninsulei Crimeea, în prezent parțial ocupată de Rusia), într-o mică localitate numită Vîsokopillia. Am lucrat în ultimii doi ani într-un sat vecin, tot mic, ca felcer la punctul medical. În principiu, duceam o viață normală, a unui om obișnuit.

– Trăiați într-o zonă care mai avusese parte de provocări din partea Rusiei. Ați crezut că Rusia va începe o invazie pe scară largă în dimineața zilei de 24 februarie?
– Mi se pare că nimeni nu se gândea la asta. A fost atât de neașteptat, încât era greu de crezut. Chiar și atunci când am simțit pe propria piele acțiunile de luptă, tot nu puteam realiza pe deplin că acest lucru s-a întâmplat.

– Ce vă amintiți din dimineața de 24 februarie?
– Părea o dimineață obișnuită. M-am trezit, mi-am făcut toate treburile și trebuia să plec la serviciu. Mergeam cu mașina proprie și când am ieșit pe strada vecină am observat o coadă de câțiva kilometri la stația de alimentare. Atunci am înțeles că s-a întâmplat ceva. Am început să întreb oamenii de ce este o asemenea coadă, iar ei mi-au spus: război. Și, chiar și așa, nu îmi era clar: care război, de ce război? A fost un șoc foarte mare.

„Față de cei care trecuseră prin ocupație existau anumite suspiciuni”

– Astăzi sunteți pe front. Cum ați ajuns acolo?
– Nu pot să numesc localitatea exactă unde mă aflu, dar este în apropiere de regiunea Kursk. În martie (2022 – n.r.), localitatea noastră a fost ocupată și a rămas sub ocupație timp de jumătate de an, dar după două luni am reușit să plec. 

În aceste două luni am văzut foarte multe lucruri. Și tocmai de aceea, literalmente la o zi după ce am ajuns în cel mai apropiat oraș de noi, am început să lucrez într-un spital reprofilat ca spital militar. 

Am depus actele la comisariatul militar. Nu m-au luat imediat, pentru că față de cei care trecuseră prin ocupație existau anumite suspiciuni, dacă nu cumva fuseseră recrutați (n.r.- de armata Rusiei). Poate acesta a fost motivul, poate altul, nu este atât de important. 

Nu m-au luat imediat, dar ulterior am primit un apel și mi s-a spus că țara are nevoie de infanterie. „Bine”, am spus, „atunci mergem la infanterie”. Așa că am urmat instruirea într-un centru de pregătire. 

Am fost selectate mai multe persoane care au fost reprofilate și au urmat cursuri de medicină tactică, pentru a servi direct ca medici de luptă. Astfel, în medicină am ajuns, se poate spune, oarecum întâmplător, însă faptul că aveam studii medicale a fost un avantaj pentru mine.

– Acum sunteți cu arma în mână, sunteți o luptătoare cu drepturi depline, participați direct la acțiuni de luptă?
– Da, desigur.

„A existat o sete de răzbunare de nestăvilit”

– Fiind femeie, cum ați luat această decizie de a merge pe front?
– Știți, pentru a lua această decizie nu a fost nevoie de niciun efort. Am menționat deja că am fost sub ocupație, aceasta a fost una dintre cauze. Am pierdut foarte mulți prieteni, atât civili, cât și militari. De aceea, pentru mine nici nu s-a pus problema să nu mă alătur Forțelor Armate ale Ucrainei. A existat dorința de a fi utilă, a existat o sete de răzbunare de nestăvilit, așa că, repet, nici nu a existat vreo dilemă.

– Mai sunt și alte femei în jurul dumneavoastră, în mediul militar?
– Desigur, avem multe femei: în funcții administrative, infirmiere în secțiile medicale, medici femei, instructori sanitari, femei în echipajele de evacuare. Sunt destul de multe.

– Serviciul dumneavoastră, de fapt, a început prin transmiterea de informații despre deplasările militarilor ruși?
– Da. În apropiere se aflau policlinica și spitalul, iar parcul spitalului se învecina cu blocul nostru. Când au intrat militarii inamici, s-au instalat chiar acolo. Puteam vedea deplasările lor, instalațiile antiaeriene. Comunicam între noi și transmiteam informațiile. Aveam posibilitatea să telefonez și să transmit ce vedeam – număr, locație. Informația ajungea direct la băieții noștri.

– Ați fost denunțată de cineva dintre consăteni. Nu v-ați pierdut încrederea în oameni?
– Fiecare are propriul nivel de conștiință morală. Nu putem intra în mintea cuiva pentru a înțelege ce l-a determinat. Din cercul meu apropiat, nimeni nu m-a trădat. A existat un caz – o vecină, nu eram prietene. A cerut ajutor, a fost în apartamentul meu, iar ulterior m-a denunțat unui militar al armatei inamice. A fost neașteptat și de neînțeles pentru mine.

– Indicativul dumneavoastră trebuie explicat: „Cyborg”. De unde are o femeie un indicativ atât de puternic?
– Știți, eu conduc motocicletă – acum se spune „biker”. Și asta încă din tinerețe. Pentru că localitatea noastră e mică, nu exista un motoclub. Eram doar un mic grup de prieteni pasionați de mersul pe motocicletă. A fost un accident în care am fost implicată și am avut intervenții chirurgicale de tip „metal osteosinteză”, adică mi-au fost montate plăci și șuruburi, lucruri de acest fel. La început, în glumă, mi s-a spus „Cyborg”, iar acest nume s-a lipit de mine. Când am urmat cursurile de pregătire militară de bază, m-am remarcat prin voință puternică, astfel că această poreclă a rămas ca indicativ oficial.

„Mulți oameni dispăreau și nu exista nicio veste despre ei”

– Fiind cadru medical și fiind atât de mult timp pe front, presupun că ați văzut mai multe lucruri care se întipăresc pentru întotdeauna în memorie. Ce nu veți uita niciodată?
– Nu aveam posibilitatea să ne încărcăm dispozitivele. Nu aveam electricitate, deci apăreau mari probleme din acest punct de vedere. Și funcționa ceea ce se numește „radio din gură în gură”: cineva auzea ceva, spunea altcuiva, acela transmitea mai departe informația. 

Era foarte greu să auzim că într-un loc a fost împușcată o familie, în altă parte – la fel. Mulți oameni dispăreau și nu exista nicio veste despre ei. A fost extrem de greu. 

Au fost și tineri, băieți foarte tineri, care au fost bătuți cu cruzime – și fără niciun motiv. Când au intrat la noi (militarii ruși – n.r.), aveau deja liste cu cei care participaseră în lupte în „ATO” (teritoriul aflat sub ocupație rusă – n.r.), cu cei care lucraseră în poliție, în structurile de forță. Aveam liste cu vânători, liste cu foști combatanți din Afganistan. Îi urmăreau pe acești oameni. Iar dacă nu îi găseau pe bărbați, terorizau familiile. A fost foarte greu de suportat.

– Cum trăiți cu toate aceste despărțiri de oameni care, poate nu vă erau apropiați, dar care totuși vă marchează?
– Serviciul meu constă în acordarea asistenței medicale într-un punct de stabilizare. O anumită perioadă am servit la un nivel superior de acordare a asistenței medicale. Fluxul de răniți era atât de mare. Desigur, au existat cazuri când băieții nu au supraviețuit. A fost foarte greu, foarte greu de acceptat. 

Când sunt atât de mulți, iar totul se așază în straturi peste conștiința ta, este extrem de dificil de suportat. Chiar dacă nu cunoști persoana, este la fel de greu. În fiecare zi este un flux nesfârșit de răniți, este foarte greu. Și răniții, și cuvintele pe care le spun. 

Un moment deosebit de dureros a fost când un băiat nu a supraviețuit, iar în acel moment a sunat telefonul și pe ecran a apărut „mama”. Nimeni nu a putut să răspundă, pentru că nimeni nu știa ce să spună, cum să spună. 

Sunt momente foarte grele. Eu sunt mai în vârstă și raportez totul la mine: când mor copii tineri, mă gândesc ce ar fi simțit mama lui. A trebuit să învăț să lupt cu mine însămi, să accept asta, să trăiesc cu asta, pentru a putea continua să lucrez.

„Niciun militar dintre camarazii mei nu este de acord să cedeze măcar o bucățică din teritoriu”

– Dacă ați avea posibilitatea, ce ați putea să le spuneți cetățenilor ruși, mamelor din Rusia?
– Această întrebare m-a pus puțin în dificultate. Ce poți spune unui popor atât de influențat de propagandă? Propaganda a funcționat atât de bine, încât oamenii sunt convinși că își apără patria. Dar nu este așa. Să te adresezi acelor mame care își binecuvântează fiii și le cer să aducă din Ucraina una sau alta – nu știu cum să mă adresez acestor mame. Pot doar să-mi doresc ca Dumnezeu să le ofere o minte lucidă.  

– Cât de mult considerați că s-a apropiat Ucraina de sfârșitul acestui război?
– Nu am date și analize suficiente pentru asta, dar știu un lucru: o parte din teritoriile noastre sunt ocupate. Niciun militar dintre camarazii mei nu este de acord să cedeze măcar o bucățică din teritoriu. Moralul nu poate fi frânt. Nu pot să prevăd cum se vor desfășura evenimentele, dar știu cât de hotărâți sunt băieții și fetele noastre. De aceea cred în victorie și nu poate fi altfel.