INTERVIU Gestul făcut de Sebastian Stan, unul dintre cei mai cunoscuți actori ai momentului, pentru femeile din satele românești

Actorul Sebastian Stan a finanțat filmul „Malul Vânăt / A River’s Gaze”, care aduce o perspectivă mai puțin stereotipizată asupra satelor din România. Regizat de Andreea Cristina Borțun, filmul explorează relația complexă dintre o mamă singură și fiul ei adolescent, pe fondul migrației pentru muncă, și oferă o abordare sinceră a realităților vieții la țară: „Multe familii sunt divizate și asta aduce cu sine furie și frustrare, chestiuni care ni s-au arătat foarte clar în toamna lui 2024, în timpul alegerilor prezidențiale și la care nu trebuie să închidem ochii sau de care să uităm”, spune regizoarea Andreea Borțun într-un interviu pentru publicul HotNews. 

• „Malul Vânăt / A River’s Gaze” va putea fi văzut în cinematografe începând cu finalul lunii iunie, iar pe parcursul verii va fi proiectat în mai multe sate românești.

„Cred că mulți dintre noi trăim sentimentul acesta de învrăjbire față de lumile din care venim. Și cred că ne-ar face bine tuturor să facem puțină pace cu ele”, spune Andreea Cristina Borțun. 

Regizoarea și-a urmat propria idee când a început să lucreze la primul ei lungmetraj, „Malul Vânăt / A River’s Gaze”, primul proiect românesc în care Sebastian Stan s-a implicat în calitate de producător și finanțator. „Mi-am dorit de foarte mult timp să joc într-un film românesc. Am încercat, dar nu s-a concretizat, însă mi-am dat seama că pot contribui și din spatele camerei. Scenariul Andreei a rezonat cu mine la nivel personal”, a spus actorul nominalizat la Oscar, într-un interviu pentru Variety. 

Filmul ne poartă în sudul rural din România, în viața unei mame singure, Lavinia (Mihaela Subțirică), și a relației pe care o are cu fiul ei de 14 ani, Dani. În timp ce ea căută să-și renoveze casa și să facă rost de bani, cu gândul să plece în Vest pentru a munci, dinamica dintre ea și adolescent se schimbă și se transformă, deoarece fiecare dintre ei percep și oferă iubirea în moduri diferite. 

„Am stat aproape trei săptămâni în casele unor oameni pe care nu îi cunoșteam”

„Malul Vânăt” este primul film dintr-o trilogie care are în centru iubirea din mediul rural, iar la baza producției a stat un proces de documentare de șase ani, pe care Borțun l-a făcut în comunitățile rurale din sudul României. Filmat în decursul a patru anotimpuri în sate din Teleorman, Călărași, Giurgiu și Dâmbovița, pelicula are o distribuție formată în principal din actori neprofesioniști.

Născută în Alexandria, Andreea Borțun și-a petrecut copilăria în satul Piatra din județul Teleorman. Spune că ideea proiectului i-a venit în 2015, când era la New York. La acea vreme, simțea că lumea rurală din sud, din care provine, este invizibilă sau sub-reprezentată în cinematografie și își dorea o reprezentare justă a acesteia.

Motivația a venit și dintr-o tensiune personală între dorința de a se îndepărta de acel mediu și nevoia de a-l explora și înțelege mai profund prin film. „Simțeam deci că lipsește o privire justă asupra acelei lumi. Voiam cumva să i se facă dreptate. Și căutam să mă aduc pe mine în afara prejudecăților pe care le aveam despre ea, deși mă formase”, explică ea.

„Malul Vânăt / A River’s Gaze” are o structură hibrid, între ficțiune și documentare antropologică. Regizoarea povestește cum a început documentarea în 2017, fără să știe ce face, dar cu scopul de a începe ceva pregătitor pentru primul lungmetraj. 

„Mi-am făcut drum în trei sate unde nu mai fusesem până atunci, prima oară în 2017. Am stat aproape trei săptămâni în casele unor oameni pe care nu îi cunoșteam. În timpul acestei prime cercetări am vorbit mult cu oamenii din sat – voiam să prind atât vocea sătenilor de rând, cât și a instituțiilor. Am purtat dialogurile astea pe stradă, în birturi, pe băncile de pe uliță, în birouri, ferme”, mărturisește Borțun. 

Nu a filmat nimic atunci, dar a strâns multe înregistrări și un carnet întreg plin de „observații de peste zi legate de felul în care funcționează comunitățile, specificitățile lor de exprimare, modelele de gândire”, alături de povești de viață care i-au rămas în minte și propriile ei interpretări despre ceea ce observase. 

„Ulterior în 2018 și 2019, după ce am cunoscut-o pe Lavinia (cea care a inspirat interioritatea personajului principal) am decis că subiectul se va centra pe povestea unei femei, pe fundalul unei lumi din rural aflate permanent în mișcare ca urmare a valurilor de migrație de muncă în vestul Europei.” 

Tot atunci și-a dorit să ramnifice proiectul, așa că alături de colegii ei (Brîndușa Nastasă, Claudiu Popescu, Laurențiu Răducanu,Tudor Popescu, Letiția Ștefănescu și Roxana Bain) a lucrat la două instalații multimedia pe care le-a prezentat în București și în țară. 

„Am conceput câteva materiale video, o serie de fotografii și testimoniale scrise, dar și o instalație audio. A fost una dintre primele expoziții ale Rezidenței Scena 9, unde de altfel am organizat și o dezbatere la care au fost invitate atunci câteva din femeile care apar în prima instalație din 2018. Atunci am simțit că subiectul poate fi relevant pentru mai mulți oameni decât aș fi crezut”, după cum precizează.

Inteligența emoțională lucidă a femeilor de la sat

Prin personajul central al Laviniei, filmul pune accentul și pe lumea interioară a femeilor de la sat. Andreea a stat de vorbă cu ele și spune că multe dintre cele cu care a discutat voiau să vorbească. 

„Să lege în cuvinte ceva ce multă vreme rămăsese captiv cumva în interiorul lor. Gânduri și istorii de viață pe care poate nu au îndrăznit să le spună nici măcar celor apropiați. A fost un proces confesiv. […] Mi s-a părut interesant cum a fost nevoie de o cameră și de o persoană necunoscută, pentru ca ele să se poată deschide. 

Acolo există în continuare această teamă de a te arăta în vulnerabilitatea ta unei alte femei, de a reduce din distanța asta, pentru că există o frică de trădare. Însă, de-ndată ce s-au deschis mi s-a părut fascinant cu câtă claritate aceste femei și-au povestit viețile interioare. 

E o inteligență emoțională lucidă acolo, care arată o complexitate care de multe ori poate trece neobservată. Pentru că nimeni nu le întreabă ce simt, ce gândesc, ce cred despre istoriile lor, despre lumea în care trăiesc. În plus, dincolo de poveștile care deseori repetau același pattern al unei vieți de cuplu nefericite, femeile cu care am vorbit erau profund reziliente. „Ce să facem? Mergem mai departe!”. E ceva în simplitatea expresiei ăsteia perimate care chiar are o putere onestă în spate.”

„Multe familii sunt divizate și asta aduce cu sine furie și frustrare”

„Malul Vânăt” explorează gândurile și universul femeii de la sat, dar vorbește și despre sacrificiile pe care o mamă le face, uneori fără ca ele să aibă efectele dorite. Tema iubirii dintre Lavinia și Dani, fiul ei, nu e ceva ce a venit per se din cercetarea de teren, spune Andreea. S-a conturat natural, adaugă, în timpul dezvoltării narativului.  

„Modul în care cei doi se iubesc nu cred că ține în mod specific de lumea din care vin – cred că mulți dintre noi ne lăsăm amăgiți de faptul că doar prin ceea ce facem ne arătăm iubirea, timp în care uităm să mai fim prezenți relațional în dinamica de iubire. Și asta mai vine și din frica de deschidere, din lipsa de obișnuință de a vorbi despre ce simțim.”

În același timp, Lavinia își dorește un trai mai bun și vede plecarea în străinătate ca pe o soluție aproape inevitabilă. Apropo de fenomenul migrației în viețile oamenilor din mediile vulnerabile și a efectelor sale asupra relațiilor și a celor rămași acasă, regizoarea vorbește atât de consecințele pe care le provoacă, cât și despre faptul că este o realitate foarte prezentă în continuare. 

„Multe familii sunt divizate și asta aduce cu sine furie și frustrare, chestiuni care ni s-au arătat foarte clar în toamna lui 2024, în timpul alegerilor prezidențiale și la care nu trebuie să închidem ochii sau de care să uităm. Durerea e în continuare acolo. Absența părinților „crește” copii cu multe lacune emoționale, satele își metamorfozează identitățile sau sunt deja depopulate. 

Povestea scrisă de Andreea Borțun a avut ca obiectiv și aducerea pe marile ecrane a unei lumi nu suficient reprezentată. „Iar atunci când vine la pachet cu o serie de stereotipuri care nu fac decât să o caricaturizeze sau simplifice. Așa că, deși apare puțin în filme, atunci când se întâmplă e făcută fără simț de responsabilitate, de autori care o privesc în continuare de sus, adesea superficial și cumva tributar unui trend politic care se simte artificial de dragul de «a fi în pas cu timpurile».” 

„Un film despre lumea rurală din sud trebuia să fie spus prin oamenii locului”

Apropo de faptul că a lucrat în mare parte cu oameni care nu sunt actori, regizoarea mărturisește că alegerea a venit foarte devreme, încă din faza de documentare. 

„Lumea unui film e după mine punctul de start pentru orice – pentru temă, pentru subiect, pentru conceptul de casting, pentru limbajul și gramatica vizuală a filmului. Așa că un film despre lumea rurală din sud trebuia să fie spus prin oamenii locului.” 

Cu un an înainte de filmări, a luat decizia ca actrița principală să fie profesionistă, iar în ceea ce-i privește pe actorii neprofesioniști, spune că s-au adus, inevitabil, pe ei înșiși în proces. 

„Asta cred că aduce mult filmului. În anumite cazuri am integrat poveștile lor de viață în narativ, în altele ei s-au mulat pe cele ale personajelor. Dar poate ce m-a surprins cel mai mult a fost pasiunea, dedicarea și disciplina de care au dat dovadă.”

În ceea ce privește personajul Dani (Ștefan Costea), procesul de casting a durat un an și a început cu o serie de ateliere de teatru în școli din sate din Teleorman și Călărași. Andreea a primit o fotografie cu el de la diriginta lui. 

Implicarea lui Sebastian Stan în proiect

Sebastian Stan este foarte atașat de proiect și a rezonat puternic cu povestea, mai ales că și el are propriile amintiri cu mama lui, alături de care a părăsit țara când avea doar 8 ani. 

„În centrul poveștii este această relație foarte specifică și intimă între o mamă și un fiu care cresc în România, în condiții particulare, pe care simt că nu le vede prea mult restul lumii. Am avut propria mea experiență cu mama mea crescând acolo și părăsind țara. Am simțit că există lucruri care mi-au rezonat cu adevărat, și asta a fost grozav, pentru că m-a motivat să vreau să mă implic mai mult în a o ajuta să-și contureze această viziune”, zice el în interviul acordat Variety. 

Andreea spune că a ajuns să colaboreze cu el prin intermediul unei prietene comune. După ce a văzut și ultimul scurtmetraj pe care Andreea l-a regizat (n.r. „When Night Meets Dawn”), cei doi s-au întâlnit la o discuție, iar de acolo lucrurile au avut un parcurs firesc, după cum spune regizoarea. 

„Firește că a fost important să îl avem pe Sebastian alături, mai ales că a crezut în proiect până în ultima etapă a filmului. Felul lui foarte delicat de a se implica și totodată deschiderea și disponibilitatea pe care le-a avut, fie când vorbeam despre drafturi de montaj, festivaluri sau distribuție, mi se par calități foarte rare pentru cineva cu notorietatea lui. Am simțit constant că îmi respectă procesul și că nu vine cu niciun tip de intruziune. Mi-a lăsat mereu loc, chiar prioritizându-mă în discuțiile pe care le-am avut cu diverși reporteri și a venit în întâmpinarea mea cu un spirit încurajator atunci când inevitabil am trecut prin momente dificile în timpul filmării.”

Percepții despre ruralul românesc și rolul filmului în schimbare socială

În interviul pe care Andreea l-a acordat celor de la Variety, alături de Sebastian Stan, intervievatorul a fost surprins că un copil de la sat are telefon. Am întrebat-o pe regizoare dacă ea crede că încă există o percepție simplificată sau învechită asupra ruralului românesc din exterior. 

„Cred că suntem în continuare atinși de tipul ăsta de perspective, nu doar în ceea ce privește Europa de Est, dar cu precădere sudul Global și de altfel toate teritoriile pe care multă vreme le-am exotizat (și când zic noi mă refer la populația albă din Europa de Vest sau America de Nord). Nu cred că filmul nostru are puterea să lupte cu felul în care tradiții de secole au lucrat în noi. Dar poate să ne aducă la un ground zero uman, comun pentru noi toți”, zice ea.

Multă vreme, adaugă, i-a plăcut să creadă că un film poate produce schimbări pozitive la nivel social, dar în ziua de azi crede că, pe lângă film, „trebuie să existe o sumedenie de discuții în paralel, să apară proiecte ramificate din tematica filmului (așa cum fac de ceva vreme cu majoritatea filmelor mele – instalații, talk-uri, proiecții în spații alternative etc), care să îl acompanieze și să ajungă astfel la publicuri cât mai diverse. Faptul că nu sunt sigură dacă poate schimba percepții nu vine însă decât dintr-un spirit pragmatic. Firește că mi-aș dori să se întâmple asta.”

Responsabilitatea cinema-ului de a reflecta autentic viața

La finalul discuției, m-am întors către Lavinia, protagonista filmului, o femeie puternică, dar nu idealizată. Am fost curioasă dacă Andreea simte că există o nevoie mai mare de astfel de personaje în cinematografia românească, femei reale, dincolo de stereotipuri, cât și importanța ca publicul să se poată regăsi în ele. 

Regizoarea spune ferm că e nevoie de personaje de genul ăsta în film. „Mi se pare că cinemaul funcționează nu doar ca o oglindire a lumilor pe care le reprezintă. E o oglindire de tip bumerang, dacă vrei; o reflexie care se întoarce asupra suprafeței în care s-a văzut imaginea reflectată. Ori în această întoarcere a imaginii înapoi către cei pe care imaginea a încercat să-i reflecte, stă, cred eu, miza cea mare și totodată responsabilitatea. 

Pentru că reprezentările despre noi ne modifică percepțiile și înțelegerile pe care le avem despre cum gândim și cum ne trăim viețile. Acționează mimetic invers. Și atunci când imaginile noastre sunt simplificate pe ecran, cred că ne expunem riscului de a ne trăi viețile simplificat. Așa că atât în ce fac în proiectele mele, cât și în lucrul cu studenții de la Facultatea de Film din cadrul UNATC, pun constant pe primul loc această miză. E o responsabilitate pe care o avem ca filmmakeri și cred că trebuie să o luăm foarte în serios. Pentru că are urmări în felul în care arată lumea și timpurile în care trăim”, încheie ea.