INTERVIU. Regizoarea Gianina Cărbunariu descrie cum ajung membrii unei familii să poarte lupte politice care nu sunt ale lor. „Greul bătăliei finale se duce în sufragerii”
O masă în familie, care începe liniștit, cu mâncare, povești și întrebări despre ce mai face fiecare, ajunge inevitabil la politică și certuri. Un moment care ar trebui să fie despre familie degenerează într-o dispută despre „globaliști” vs. „suveraniști”. „Oamenii nu au venit cu intenția să se certe”, spune regizoarea Gianina Cărbunariu, într-un interviu pentru HotNews. „Ajung la conflict pentru că, inevitabil, lumea de afară pătrunde înăuntru”, continuă ea.
„Iubitul meu dușman”, piesa de teatru scrisă și regizată de Gianina Cărbunariu, transformă o reuniune de familie într-un loc de confruntare între versiuni diferite ale realității.
Mecanismele manipulării sunt universale. Doar un exemplu: „Au fost persoane în interviurile realizate în Slovacia care au spus: „Cehoslovacia nu a fost invadată de ruși, ci de ucraineni”, arată Gianina Cărbunariu.
Puteți deveni membru al HotNews Premium, dacă doriți să sprijiniți jurnalismul independent și – să nu ne ferim de cuvinte – dacă doriți să susțineți o presă europeană.
Nu «cumpărați» o lună sau un an de abonament, ci contribuiți la un serviciu de vigilență publică de care beneficiem în comunitățile noastre, indiferent de opțiunile politice diverse.
În „Iubitul meu dușman”, două familii se întâlnesc, în perioada Crăciunului, cu ocazia unui botez. Ioana și Vlad își reunesc părinții: Marcela și Doru. Ei sunt reveniți în România după ani petrecuți la muncă în Italia, și Iulia și Ștefan, cadre medicale cu o situație materială confortabilă.
Li se alătură Sabina și Victor, viitorii nași, dar și Radu, fratele lui Vlad, jurnalist independent.
Discuțiile de familie ajung rapid de la lucruri banale la Revoluție, politică sau teorii ale conspirației rostogolite de personaje precum Călin Georgescu. Fiecare vine cu propriile convingeri și surse de informare, iar diferențele dintre ei devin tot mai greu de ignorat. Radu încearcă să introducă perspectiva jurnalistului și a verificării informațiilor, asta în timp ce în sufragerie își fac apariția și personaje-fantomă precum Elena Ceaușescu, Anna Báthory și Jean Pârvulesco.
„Iubitul meu dușman” a pornit dintr-o documentare de aproape un an realizată de Gianina Cărbunariu în România și Slovacia și a avut o primă versiune, intitulată „My Beloved Enemy”, la Teatrul Național Slovac din Bratislava, în aprilie 2025. Versiunea românească a avut premiera la Craiova, în martie 2026, iar spectacolul poate fi văzut, pe 25 octombrie la Teatrul Național București.
Gianina Cărbunariu. Foto: Barna Nemethi
„Lupta din sufragerie este o oglindă a lumii contemporane”
– „Greul bătăliei finale se duce în sufragerii” este una dintre replicile puternice în jurul căreia e construită piesa dvs. De ce ați ales familia, și nu scena politică, ca loc în care să vorbiți despre polarizare, extremism și dezinformare? – Discursurile diferiților actori vizibili pe scena publică, care instigă la ură de ani de zile, precum și politicile care au dus la inechități sociale grave, la precaritatea sistemului educațional, la slăbirea unor mecanisme de apărare și de valorizare a gândirii critice – toate acestea au construit terenul fertil pentru astfel de confruntări.
Am devenit incapabili să ascultăm argumente, suntem adesea sensibili doar la păreri care ni le confirmă pe ale noastre. „Lupta din sufragerie” este o oglindă a lumii contemporane.
Nepăsarea statului și partidele extremiste care mimează interesul față de comunități
– În spectacol, părinții Ioanei nu sunt niște personaje caricaturale: sunt oameni care au plecat din România, au muncit în străinătate, și-au lăsat copilul acasă, dar au o viziune deformată despre România actuală. A fost important pentru dumneavoastră ca spectatorul să poată înțelege omul din spatele unei convingeri pe care o consideră absurdă, poate chiar să empatizeze cu el? – Pentru alte spectacole pe care le-am făcut în ultimii 15 ani, am realizat multe interviuri în străinătate (în Germania, Italia, Spania) cu oameni care au plecat din România, cei plecați la muncă sezonieră fiind categoriile cele mai defavorizate ale acestui proces de migrație. Un spectacol făcut la Sibiu în 2017 – „Vorbiți tăcere? Sprechen Sie Schweigen?” – era, de exemplu, despre tăcerea, abuzurile și exploatarea în industria cărnii, în construcții, în agricultură sau în îngrijirea domestică în Germania.
Am încercat, prin felul în care i-am reprezentat pe scenă pe oamenii cu care am vorbit, să le respect demnitatea și să surprind mecanismele de putere din spatele acestor povești.
Suntem o țară din care s-a plecat masiv, practic avem cu toții în familiile noastre rude care au decis să își construiască o viață în altă parte. Sunt oameni care, de fapt, au avut mult curaj și care, neavând un sprijin aici, și-au luat destinul în propriile mâini.
În spectacol există și o astfel de familie de oameni care au muncit din greu, făcând sacrificii personale, și care au adunat, în mod firesc, frustrări legate de statutul lor, de drepturile și chiar de identitatea lor.
Pentru că statul român nu a depus până acum în mod real efortul de a coagula această parte a diasporei, nu a reprezentat-o și nu a susținut-o, acest loc gol a fost ocupat de partide extremiste care propun povești simple, mimând interesul față de aceste comunități.
– Există însă și personajele Victor și Sabina, care exploatează deliberat fricile și vulnerabilitățile celorlalți. Cât din succesul propagandei îi aparține propagandistului și cât unei societăți care era deja pregătită să creadă ceea ce i se spune? – Personaje precum Victor și Sabina exploatează situația dată, ei sesizează valul de nemulțumiri, de frustrări, de teamă și de confuzie și îl canalizează în direcția care le servește. Ei ocupă acel loc gol lăsat de instituțiile statului.
Aroganța „celeilalte tabere”
– În spectacol apar aproape toate marile narațiuni conspiraționiste care au circulat în România în ultimii ani: Călin Georgescu, „globaliștii”, vaccinurile, făina de greieri, războiul din Ucraina, Soros, nostalgia după comunism. Cum ați decis ce să introduceți în spectacol și ce să lăsați afară, astfel încât piesa să nu devină pur și simplu un catalog de fake news? – Cadrul dramaturgic în care apar este acela al unei reuniuni familiale. Oamenii nu au venit cu intenția să se certe și de aceea încearcă să-și modereze sau chiar să își ascundă adevăratele opinii.
Ajung la conflict pentru că, inevitabil, lumea de afară pătrunde înăuntru. Poveștile conspiraționiste, dezinformările care circulă în spațiul public au fost alese în funcție de ceea ce am considerat cu toții că este relevant pentru a spune o poveste despre oameni care, în esență, sunt buni, dar ajung să-și facă rău unii altora, pentru că nu mai sunt în stare să se asculte și să vorbească despre lucruri cu adevărat importante pentru ei.
– Personajele care ajung să creadă în teorii conspiraționiste nu sunt prezentate ca niște caricaturi, ci au propriile lor motive, frustrări și vulnerabilități. Cât de greu este, ca autor, să construiești un personaj cu ale cărui convingeri nu ești de acord, fără să-i simplifici povestea și fără să-i justifici convingerile? – Am încercat să înțelegem poveștile personale din spatele acestor discursuri preluate din frustrare sau teamă.
Pe de altă parte, „cealaltă tabără” din spectacol nu e lipsită de aroganță, de prejudecăți, de o înțelegere superficială sau lipsită de empatie a unor situații reale. Când toate punțile de dialog sunt șubrede sau artificiale, terenul de luptă e deja pregătit.
Momentul apariției jurnalistului mărește sufrageria
– La un moment dat, Radu se desprinde de poveste și vorbește direct despre presă, bani, propagandă și dificultățile jurnalismului independent. Ce ați vrut să se schimbe în relația cu spectatorul în acel moment, când un personaj nu mai vorbește doar în interiorul poveștii, ci începe să vorbească direct cu publicul? – Personajul Radu, jurnalistul de investigație, e singurul personaj care apare și rămâne printre spectatori până la final. În momentul apariției lui, sufrageria se mărește, ne cuprinde și pe noi, cei din sală, ajungem cu toții la aceeași masă, devenită astfel o piață publică.
Intervenția lui întrerupe ficțiunea de pe scenă, adresarea directă către public apare ca o necesitate, ca o încercare de a înțelege împreună cine ce rol joacă în noua realitate pe care o trăim.
Am urmărit multe dintre intervențiile jurnaliștilor de investigație din țară și din străinătate legate de lupta inegală a acestora în demersul de a informa. Cuvintele vin deci din realitate și se adresează acestei realități. Cred că jurnaliștii angajați în această luptă de apărare a valorilor democratice trebuie susținuți de întreaga societate, altfel ne vom scufunda în această mare de dezinformare și manipulare.
– Ați spus că jurnalistul este într-o luptă profund inegală cu avalanșa de povești simple livrate de propagandă. Mai poate câștiga jurnalismul această luptă? Sau trebuie să ne obișnuim cu ideea că adevărul verificat circulă mai greu decât minciuna bine ambalată? – Dincolo de oboseală, frustrare, precaritate, lupta cu algoritmii, cu propaganda și dezinformarea, jurnaliștii care își respectă meseria sunt încă acolo. Ei pun întrebări în numele nostru și fac un serviciu public esențial. În perioada alegerilor, investigațiile din presa independentă care încercau să pună informațiile cap la cap au fost o busolă pentru mulți dintre noi.
Continuă să fie și acum. Reușita în această confruntare însă nu depinde doar de ei, ci și de noi, ca societate.
Cum a fost posibil?
– Spectacolul este construit în jurul unor oameni care nu mai reușesc să vorbească unii cu ceilalți. Credeți că mai este posibil dialogul cu cineva care trăiește într-un univers informațional complet diferit de al nostru? – Cred că va fi nevoie de multă empatie, de răbdare, de strategii pentru a reface un țesut social sfâșiat de ani de zile. Nu întâmplător și în spectacol apare momentul împușcării tablourilor de la Muzeul Național de Artă din 1989. Cum a fost posibil așa ceva?
Cum de încă nu știm nimic despre cei care au comis un astfel de dezastru? Toate aceste lucruri nerezolvate din trecut, tot ceea ce nu este discutat public, comunicat transparent, riscă să devină pretext pentru teorii conspiraționiste și să explodeze în gesturi de frustrare și furie.
„Iubitul meu dușman”. Foto: Florin Chirea
Mecanismele polarizării în Slovacia
– România nu este singura țară în care se întâmplă asta. Ați montat „Iubitul meu dușman” și în Slovacia. Ce ați descoperit acolo despre mecanismele polarizării care nu sunt specifice României? – Mecanismele sunt similare și unul dintre ele este interpretarea trecutului, inclusiv a trecutului recent, într-o cheie care să servească interesele propagandei partidelor sau mișcărilor extremiste.
Una dintre poveștile fabricate este cea legată de invazia URSS în Cehoslovacia în 1968. Au fost persoane în interviurile realizate în Slovacia care au spus: „Cehoslovacia nu a fost invadată de ruși, ci de ucraineni”.
– Privind România de astăzi, ce vă sperie mai mult: numărul oamenilor care ajung să creadă în teorii conspiraționiste sau faptul că există politicieni, influenceri și oameni de afaceri care au învățat foarte bine cum să exploateze aceste credințe? – Ambele. Dar cel mai mult mă înspăimântă subfinanțarea cronică a educației – acesta este unul dintre elementele-cheie care pavează calea spre succes a unui politician populist (sau a unui influencer de acest tip).
„Intenția mea nu e să polarizez sau să dau lecții”
– Există și riscul ca un spectacol ca „Iubitul meu dușman” să ajungă mai ales la oamenii care sunt deja convinși de lucrurile pe care le spuneți? Cum poate teatrul să ajungă la celălalt? – Există acest risc, evident. Și aici ajungem la situația din cultură, un alt domeniu subfinanțat și politizat de ani de zile. Din păcate, nu există o infrastructură națională care să asigure o distribuție și accesul la spectacole sau la alte evenimente artistice în medii diverse (inclusiv în mediul rural).
Când vorbim despre inechități sociale, asta e una dintre ele. În loc să vorbim de strategii de incluziune, de extinderea rețelelor de distribuție, de dezvoltare de public în zone defavorizate, de educație culturală, în loc să încercăm să construim ceva pe termen lung, în spațiul public politicienii discută tot mai vocal despre autofinanțare în cultură, despre desființarea sau comasarea unor instituții culturale.
Artiștii pot să facă multe lucruri, însă, la fel ca jurnaliștii, nu pot salva lumea peste noapte. E nevoie de voință politică, de o strategie culturală coerentă, incluzivă, de o viziune asupra societății și a rolului educației artistice, umaniste în această construcție.
În ceea ce mă privește, intenția mea nu e să polarizez sau să dau lecții. Întrebările mele vizează greșelile din trecutul recent care ne-au adus în acest punct, lecțiile pe care nu le-am învățat, prăpastia care se adâncește între „câștigători” și „perdanți”, antagonizarea diferitelor clase sociale și grupuri profesionale prin discursuri publice care instigă la ură.
Fiecare tabără are derapajele ei, are certitudinea că dreptatea e de partea ei și atunci asta o îndreptățește să dea verdicte, să judece superficial sau chiar să disprețuiască cealaltă tabără. Cum facem să ne punem din nou la masă și să construim ceva împreună? – asta e întrebarea pe care o pune și spectacolul, fără să aibă pretenția că are și un răspuns.
– Și, până la urmă, cine este „iubitul meu dușman” din titlu? Omul cu care stăm la aceeași masă și care votează altfel decât noi, omul care ne manipulează sau propria noastră incapacitate de a-l mai vedea pe celălalt ca pe un om? – Toate acestea. Uneori îl putem vedea și când ne privim în oglindă.