INTERVIU Provenit dintr-o familie timișoreană cu 10 copii, dirijorul de clasă mondială Cristian Măcelaru are un mesaj pentru români. „Nu poți cere maxim de la o țară căreia îi dai minim” 

„Eu cred că responsabilitatea unui guvern este de a oferi maximul posibil de educație, nu minimul posibil”, spune  dirijorul Cristian Măcelaru, într-un interviu acordat HotNews înainte de Festivalul Enescu. El crede că responsabilitatea e cu dublu sens: de la stat către cetățeni, dar și invers.

• „Un copil care ajunge adult și a fost educat într-un sistem în care s-a pus accentul pe minimul posibil niciodată nu va ști că este necesar pentru copiii lui să primească maximul posibil”, crede Cristian Măcelaru.
• „Suntem într-un moment prezent unde oamenii își pot pierde speranța că are importanță ce fac, că va conta dacă ei își fac datoria”. Să nu și-o piardă, spune dirijorul. „Pentru că e exact invers. La nivel macro nu se poate crea nimic, decât dacă la nivelul micro totul nu este pus în ordine”.
• Festivalul George Enescu se va desfășura între 24 august și 21 septembrie, cu concerte de excepție la București, Cluj-Napoca și Sibiu. Programul aici.
• „Dintre participanți, dau un singur exemplu: un tenor fabulos, Benjamin Bernheim, un muzician francez, care la ora actuală cântă pe cele mai mari scene ale lumii. Sunt mirat, de pildă, că oamenii nu au aflat și nu e sold out concertul său”, spune Cristian Măcelaru.

Printr-o șansă de care-și amintește cu recunoștință, în anii ’80, Cristian Măcelaru a reușit să meargă la o tabără de muzică în SUA, într-un stat de la granița cu Canada. Venea din Timișoara, dintr-o familie cu 10 copii. 

Și-a schimbat nu doar biografia, cariera, după cum a relatat el acum câțiva ani pentru Cultura la dubă, ci și concepția despre educație. Încă avem o întârziere de 10 ani în felul în care cunoaștem numele importante din artă și în modalitățile prin care consumăm cultură. Și totul începe de la educație. 

Măcelaru este director artistic al Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu” din 2022 până în prezent, director muzical al Orchestrei Naționale a Franței și laureat al unui premiu Grammy.

„Vor veni și artiști cei mai noi de pe piață, poate cei mai greu de vândut în România” 

–  Domnule Măcelaru, ce mesaj poartă ediția aceasta a Festivalului Internațional George Enescu?
– Promovăm spiritul lui Enescu și dorința lui de a crea o societate cu mai multă profunzime, mai bogată, mai frumoasă prin muzica pe care cu toții putem să o primim și să o înțelegem. 

Spiritul festivalului în general, este acesta de a aduce în primul rând lucruri inedite în România, a aduce o cultură și o artă la cea mai înaltă calitate posibilă global. 

Vrem să dăm acces publicului românesc la o bogăție extraordinară de talente, de frumusețe artistică, care nu se nu se întâlnește în fiecare zi în România. 

Vor veni și artiști care sunt cei mai cei mai noi pe piață, ca să spun așa, care sunt extraordinari, dar sunt într-un fel, poate cei mai greu de vândut în România.

Noul Pavarotti, Benjamin Bernheim, un tenor francez 

–  Există concerte pe care le-ați dori să le semnalați publicul?
–  E un lucru chiar foarte interesant, pentru că văd și am observat acest lucru și în trecut, într-un fel, artiștii care sunt cei mai cei mai noi pe piață, ca să spun așa, care sunt extraordinari, pe care-i întâlnesc peste tot, la Paris, în New York, în Berlin, sunt într-un fel, poate cei mai greu de vândut în România, pentru că le ia cam 5-10 ani până când să ajungă într-adevăr la publicul din România. 

Mă uitam că este un artist, de exemplu cu care am cântat de curând la Concert de Paris, în fața Turnului Eiffel, un concert extraordinar vizionat de milioane de oameni, un tenor fabulos, Benjamin Bernheim, un tenor francez, care la ora actuală cântă pe cele mai mari scene ale lumii. 

În România nu este cunoscut ca Pavarotti încă, dar este foarte cunoscut și vine în festival, și chiar mă uitam zilele trecute că acest concert încă nu este sold out și m-am mirat atât de mult pentru că nu știu concert în lume unde cântă Benjamin Bernheim, în care să nu fie sold out imediat.

Feblețea dirijorului Măcelaru: spectatorii care vin ca să fie surprinși

–  Nu credeți că ajungem să consumăm arta care a luat o mare anvergură peste granițe?
– Sunt oameni care își doresc să vină la un concert pentru a vedea măcar o dată în viață pe Anne Sophie Mutter live sau pe Martha Argerich live sau nume care sunt atât de consacrate în muzica clasică. 

Sunt și oameni care vin la concert pentru că iubesc un anumit compozitor; vin neapărat să asculte o simfonie de Enescu, o Rapsodie I de Enescu sau Le Sacre du Printemps (Ritualul primăverii) de Igor Stravinski sau Daphnis et Chloé de Maurice Ravel. 

Și mai sunt oamenii mei preferați, ca să spun așa, care vin la Festivalul Enescu, știind că orice va prezenta festivalul, va fi la o calitate extraordinară, și aceștia sunt oamenii care au o curiozitate aparte și își doresc să fie pur și simplu surprinși de această bucurie. 

Eu mi-aș dori să creez acest fel de oameni în România, oameni care își doresc să vină la festival, nefiind important cine cântă pe scenă, ce compozitor e prezentat, ci pentru ideea că la Festivalul Enescu întotdeauna vor găsi ceva extraordinar. 

Visul vieții mele este ca să nici nu trebuiască să prezentăm cine e artistul, cine e compozitorul, ci să scriem doar: Festivalul Enescu, concert la ora 8. Atât. Și oamenii să știe: „ok, va fi un eveniment de o calitate extraordinară!” 

De la Taylor Swift la Enescu: răbdarea de a înțelege muzica clasică

– Ce i-ați spune cuiva care nu a ascultat niciodată muzică clasică și vede un afiș cu Festivalul George Enescu?
– L-aș încuraja să vină cu o inimă deschisă, să vină fără să aștepte ceva anume și să vină fără să fie intimidat de ideea că muzica clasică trebuie înțeleasă într-un fel anume, pentru că muzica este aceeași. 

Compar acest lucru destul de des, când le spun oamenilor care nu au ascultat muzică clasică, diferența dintre, hai să zicem, Taylor Swift, pentru că e numele cel mai cunoscut acum și Enescu este faptul că, Taylor Swift folosește, poate, hai să zicem, 100 de note muzicale într-o într-un cântec. Enescu folosește 10 milioane. Mă înțelegeți? 

E vorba de complexitate, e vorba de profunzime, e vorba de măreție. Este normal ca pentru a înțelege muzica care folosește 10 milioane de note să dureze mai mult timp pentru a o putea înțelege Ia timp pentru a-ți forma acel drum între ureche și inimă. De exemplu, dacă vorbim de vocea umană, păi sunt artiști care vin și cântă, care își creează corpul ca un fel de difuzor extraordinar, care nu folosește amplificare, dar care umple o sală de concerte într-un fel în care, oricât am zbiera noi, nu s-ar umple, dar ei știu să își folosească corpul ca un instrument muzical. 

Atunci să găsească un lucru aparte, care să îi intereseze și să se uite din această perspectivă, dar să vină cu o inimă deschisă.

„Nu minim posibil, ci maximul”

– Educația muzicală rămâne opțională și nu este considerată la fel de elementară precum româna, matematica.
– E o diferență între a crea o societate de oameni compleți, care au o gândire profundă în orice direcție și a crea o societate în care oamenilor li se oferă minimum posibil de educație. Eu cred că responsabilitatea unui guvern este de a oferi maximul posibil de educație, nu minimul posibil.

Un copil care ajunge adult, care a fost creat sau a fost educat într-un sistem în care s-a pus accentul numai pe minimul posibil, niciodată nu va ști că este necesar pentru copiii lor să primească maximul posibil.

Rolul guvernului este de a educa societatea că trebuie să existe un maxim posibil la care să ne dorim să aderăm pur și simplu. Nu învățăm muzică și artă, pentru că vrem să fim artiști, învățăm muzică și artă, pentru că vrem să fim oameni. Nu suntem nici computere care să facă numai un task anume. 

Suntem oameni compleți, suntem oameni cu creativitate, cu sentimente, cu emoții, cu dorință de a crea ceva mai frumos – este ceea ce ne definește pe noi. Toate aceste lucruri pe care noi încercăm să le promovăm ca fiind singurele importante sau cele mai importante, în foarte puțin timp vor fi create de o IA, o inteligență artificială mult mai bine decât putem noi. 

„Fără muzică nu ar exista nici matematică, exact cum nici muzica nu există fără matematică”

– Și noi?
– Acele lucruri care țin de creativitate, care țin de sentimente, de concepție, de a crea o societate, într-adevăr, acele lucruri sunt cele pe care nu le face AI, dar noi le lăsăm opționale în educație. Și mi se pare dezastruos. 

Chiar pentru că a învăța despre toate aceste lucruri ne creează o societate care înțelege în profunzime. Fără muzică nu ar exista nici matematică, exact cum nici muzica nu există fără matematică. 

Deci trebuie să avem foarte mare grijă să creem o balanță completă pentru a crea un om complet într-o societate.

„Educația trebuie să fie drumul, nu sfârșitul”

– Cum reușesc unii oameni să vadă dincolo de orizont, chiar venind dintr-un loc care le oferă puțin? 
– Este foarte important să nu punem un țel fiecărui lucru pe care îl facem în viață. Educația nu are un scop final. Educația trebuie să aibă un scop deschis care să ne ducă într-o direcție. Educația trebuie să fie drumul, nu sfârșitul. 

Deci nu învățăm matematică pentru că vrem să devenim ingineri, învățăm matematică pentru că trebuie să cunoaștem cum să facem anumite lucruri, să înțelegem anumite concepte în univers, în natură, în viață, iar apoi ceea ce ajungem să facem – frumos ar fi să folosim tot ceea ce am învățat pentru a deveni ceva. 

Nu învățăm muzică pentru că vrem să fim Mozart. Învățăm muzică pentru că vrem să înțelegem ceea ce a făcut Mozart, pentru că mă face un om mai profund. 

Cel mai frumos lucru este să mergi la universitate fără să ai o carieră deja stabilită, pentru că îți dă posibilitatea să mergi pentru a-ți aprofunda cultura generală în complexitate majoră, iar apoi, când ajungi la un masterat, la un doctorat, începi să te specializezi într-un anumit lucru. 

Mai ales pentru părinții copiilor tineri, pe care vreau să-i încurajez atât de mult, nu îi puneți pe o linie care să le limiteze opțiunile în viață. 

Puneți-i pe un drum care să le deschidă opțiunile în viață. Este foarte important acest lucru. Educația trebuie să aibă o platformă care să le deschidă drumul către mai multe opțiuni, nu mai puține.

„Ca muzician, dintr-o dată mi s-a pus în față un test la matematică și un test la fizică”

– Veniți dintr-o familie de 10 frați din Timișoara. Dumneavoastră ce v-ați dorit să fiți când erați mic? 
– Mi-a plăcut muzica întotdeauna extraordinar de mult, e adevărat, familia mea, toți erau în muzică, toți erau axați pe muzică clasică și mi-a plăcut atât de mult muzica, îmi vorbea atât de mult. 

Dar fac o mică paranteză pentru că, tot în acest context al educației, când am ajuns în Statele Unite și pentru că și în România, dacă vrei să fii axat în muzică, sunt școli speciale de muzică, care sunt foarte importante, dar care, cel puțin când eram eu în școală, erau limitate la ideea că o să cânți în Filarmonică sau doar cânți la vioară. Nu îți trebuie ție fizică și matematică. 

Era foarte mult vorbit genul ăsta și aceste ore erau puse așa la o parte, iar când am ajuns în Statele Unite, unde conceptul este foarte diferit. 

Am ajuns acolo la liceu și dintr-o dată mi s-a pus în față un test la matematică și un test la fizică și eu habar n-aveam ce să fac și mi s-a spus ,,Păi sunt anumite lucruri pe care trebuie să le cunoașteți ca să puteți termina liceul”. 

Țin minte când am ajuns la Universitate, m-am înscris la cursuri de fizică, fără să fi fost obligat să fac acest lucru, pentru că era un lucru care descria de fapt universul la care eu mă uit dintr-o altă perspectivă.  Este importantă toată perspectiva, tot universul. 

Când ajungi să cânți alături de idolii copilăriei tale: Anne Sophie Mutter

– Ați crezut că veți ajunge până aici?
– Nu, nu mi-am imaginat niciodată că voi ajunge să fac muzică la nivelul și cu artiștii cu care-i fac în fiecare zi. Și vă spun sincer, în fiecare zi aproape mă uit în oglindă și îmi spun: „Oare este viața mea pe care o trăiesc? Sau e un vis din care mă voi trezi într-o zi?” pentru că niciodată nu mi-am imaginat mai ales artiștii cu care am crescut ascultându-i pe înregistrări.

Ca să dau exemplu: Anne Sophie Mutter cântând la vioară. Iar eu, ca un copil, o ascultam pe ea non stop, cântând și o artistă extraordinară care își sărbătorește 50 de ani de când și-a început cariera Și acum, cânt cu ea, în fiecare stagiune. Suntem prieteni, vorbim la telefon. 

Nu am putut să îmi imaginez că acest lucru ar fi fost posibil când eram copil, dar adevărul e că la orice nivel întâlnești oameni care sunt la fel. 

Și e un lucru atât de frumos să poți să-ți împlinești iubirea vieții, să poți să-ți împlinești ceea ce simți că îți este menirea în viață, să dau înapoi celor care au nevoie atât de mult de a primi această fericire prin muzică. Această frumusețe pe care muzica și arta o poate aduce în viață.

O întâmplare cu George Enescu

– Ați vorbit despre integritatea lui George Enescu. Ce înseamnă asta. Puteți detalia, vă rugăm?
– A trăit o viață foarte, foarte tragică Enescu. Dar în același timp a demonstrat tuturor că era un compozitor și un om, de o generozitate atât de mare și de o integritate artistică profundă. 

Enescu nu a făcut niciodată nimic care să nu fie de cea mai mare calitate. Am să vă spun o anecdotă. Când am ajuns în Houston, am avut un profesor care fusese concertmaestrul orchestrei când venise Enescu să dirijeze.  

L-au invitat pe Enescu, știind că este un violonist extraordinar să cânte muzică de cameră, să citească împreună Octetul lui Mendelssohn după repetiție, seara și s-au întâlnit câțiva muzicieni din orchestră. După care au mâncat ceva împreună, au petrecut ceva timp, iar la sfârșitul serii l-au întrebat pe Enescu: ,,Maestre, vă putem oferi ceva? Mai doriți ceva? Enescu a spus: Dacă nu vă supărați, mi-aș dori un singur lucru. Dacă nu vă supărați”, ,,Orice!”, zic ceilalți. ,,Se poate să mai cântăm încă o dată Octetul lui Mendelssohn?” 

Atât era de îndrăgostit de muzică! Ăsta era Enescu, iar pentru el arta de a crea muzică și a dărui această muzică celor din jur era, de fapt menirea cea mai importantă în viață.  Această integritate a unui om care tot ceea ce face în viață, face la calitatea cea mai înaltă posibilă. 

Dacă cu toții am face acest lucru, cred că am crea o țară de nerecunoscut. Este atât de important pentru că ne bazăm cu toții unii pe ceilalți pentru ca fiecare să-și facă datoria și să-și exercite expertiza la nivelul calitativ cel mai înalt. Și atunci, dacă învățăm măcar un lucru de la Enescu ca om, să învățăm acest lucru. 

Oamenii să nu-și piardă speranța că ce fac ei la nivel micro poate aduce schimbări la nivel macro

– Ce risc vedeți în România? 
– Din punctul meu de vedere, cel mai fraged lucru care dispare într-un moment cum este momentul prezent este speranța. Este speranța oamenilor că ceea ce fac ei are o influență, oricât de mică, prin lucrul pe care îl fac, că are o influență macro. 

Este atât de ușor de spus: „Apăi, dacă nu fac eu asta… Nu interesează pe nimeni dacă eu nu respect regulile din trafic, este ok.”  Dar nu ăsta este adevărul. 

Adevărul este că, la nivel macro, nu se poate crea nimic, decât dacă, la nivel micro, totul este pus în ordine.

Este exact precum o partitură muzicală: dacă ne uităm la partitura muzicală a lui Enescu și eu am avut această șansă extraordinară de a studia toate partiturile lui din manuscrisul lui, din ceea ce a scris el cu mâna, nu din ce a fost publicat, unde sunt și foarte multe greșeli. 

Pe fiecare notă scrisă, vorbesc de multe milioane de note, există una, două, trei alte indicații, pentru  felul în care sunetul să fie creat.

În acest fel, Enescu creează un univers atât de complex, în care, pornind de la micro, ca și o perfecțiune extraordinară, care creează un macro pe care niciun alt compozitor nu reușește să-l creeze. Noi, în societate, dacă luăm acest lucru ca exemplu, putem reuși.