INTERVIU Oamenii bătuți în pădurile din Suceava de contrabandiștii de lemn își spun povestea altfel. „Nu cred că lumea vrea să știe adevărul, ci «adevărul» care ne convine”

În urmă cu patru ani, regizorii Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, împreună cu activistul Tiberiu Boșutar, au fost atacați și bătuți în pădure de 12 indivizi, în timp ce documentau tăierile ilegale de copaci. Agresorii nu au pățit nimic până astăzi, deși sunt cunoscuți de autorități. În documentarul „După cioate”, cei doi regizori reconstruiesc nu doar violența care i-a marcat, ci și realitatea unui activism expus la risc. 

• „Eu mi-am luat doi pumni în pomeți și m-am aruncat într-o groapă ca să sun la poliție”, își amintește evenimentele de atunci  Mihai Dragolea, într-un interviu pentru publicul HotNews. 

• „Sunt dezamăgit de ce a urmat, și anume faptul că cei vinovați au scăpat, și intuiesc că asta va rămâne așa în continuare. Din păcate, știam că așa va fi de la bun început, așa că am mers mai departe”, povestește și Radu Mocanu.

• Documentarul „După Cioate” / „Tooth and Nail”, regizat de Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, a avut premiera internațională la Festivalul de Film de la Cracovia și intră în cinematografele din România din 28 noiembrie. 

„După cioate” pune sub semnul întrebării mecanismele de protecție ale statului și fragilitatea celor care apără pădurea. Filmat în perioada 2021-2023 în munții Sucevei, documentarul începe prin a expune o serie de statistici îngrijorătoare: „România găzduiește cele mai mari suprafețe de păduri virgine din Uniunea Europeană. Conform Inventarului Forestier Național (2007-2018), în România se tăiau anual 38,6 milioane de metri cubi de lemn. Autoritățile au raportat oficial doar 18,6 milioane.” 

Frumusețea naturii prezentă în cadre este deranjată de mafia pădurilor și riscul la care se supun cei care vor să denunțe abuzurile care se petrec aici. Mihai Gavril Dragolea și Radu Constantin Mocanu, alături de activistul Tiberiu Boșutar, sunt victimele unor astfel de violențe. Cei trei au fost atacați în pădure de 12 indivizi. Au fost bătuți, camerele distruse, iar toate filmările pierdute. Deși agresorii au fost identificați, cazul nu a fost soluționat nici până astăzi. 

Filmul a fost reconstruit din fragmente, amintiri și înregistrări recuperate și explică privitorului cum s-a ajuns aici.

„După Cioate” nu urmărește doar un caz nerezolvat, ci arată cum se naște frica, cum se negociază curajul și cum se pierd, uneori definitiv, încrederea și memoria, într-o țară în care activismul vine la pachet cu riscuri personale. 

Natura devine la rândul ei personaj central în poveste, iar Mihai mărturisește că „nu știe dacă ea are putere de vindecare”, dar că îl fascinează „crâmpeiele de sălbăticie care apar în locuri nebănuite”, în timp ce Radu subliniază că natura „se regenerează dacă este lăsată să o facă”, însă avertizează că pădurile exploatate intens au nevoie de o „regândire a modului în care se face silvicultura”, pentru a putea rezista presiunilor actuale.

„A fost o experiență dură”

– Ați pornit să documentați „haiducii digitali”, oameni simpli care își riscau siguranța ca să arate ce se întâmplă în păduri. Ce v-a atras în povestea lor și cum ați simțit-o apropiată de propriile voastre vieți, astfel încât să mergeți să o urmăriți?
– Mihai Gavril Dragolea: Am fost romantici. Exact cum spuneți, haiducii digitali ai Bucovinei îmi păreau o mișcare ecologistă românească autentică, pornită chiar de la firul ierbii. Am proiectat pe acești bravi bărbați digitali dorințele mele, în perioada respectivă fiind foarte interesat de mediu, de pădure. Eram aproape eco-obsedat. Acum lucrurile s-au mai așezat și am lucrat la asta, sunt tot foarte apropiat de natură și fac pași să stau cât mai mult timp pe acolo, dar nu la aceeași intensitate. Deci m-am regăsit în ei, m-am proiectat în ei de fapt. De acolo și nevoia de a le spune povestea printr-un film.

– Radu Constantin Mocanu: În 2021, fenomenul acesta al activismului digital era destul de prezent în online, se răspândise în țară; văzusem aceste live-uri în județul Alba, Suceava, Argeș. 

Era și foarte urmărit pe Facebook, la vremea respectivă se adunase o comunitate fidelă de urmăritori. Live-urile erau destul de intense, unele dintre ele surprindeau momente de violență și, nu de puține ori, cei care le făceau aveau o implicare emoțională evidentă – cu alte cuvinte, puneau mult suflet în activitatea lor. 

Era impresionant efortul lor de a urmări tiruri noaptea, de a asista la cubaje până în zorii zilei, sperând că cei care încălcau legea vor fi pedepsiți. Acțiunile lor începuseră în online, dar captaseră atenția presei și a politicului; îmi amintesc că, la vremea respectivă, devenise un fenomen.

– Cum s-a schimbat percepția voastră despre curaj pe parcursul filmărilor?
– Mihai: Nu știu, Tibi e un tip curajos. Nu se teme de nimic, merge și spune orice. Eu nu am acest curaj. Din acest curaj am ajuns să ne luăm și bătaie, pentru că cei care ne-au bătut îi spuseseră lui Tibi să nu se mai întoarcă în zonă. Dar el, curajos și destul de orgolios, nu a putut accepta această amenințare, așa că ne-a dus acolo să vedem ce și cum. Am văzut exact ce și cum, iar curajul n-a contat.

– Radu: Pe parcursul filmărilor nu m-am simțit neapărat curajos; anumite momente mai riscante mi-au provocat senzația de teamă. Poate că m-am lăsat păcălit de ceea ce mi se părea a fi curajul celor din jur. Mai târziu am înțeles că poate nu era curaj neapărat, ci venea din altă parte.

– Ați lucrat îndeaproape cu Tiberiu Boșutar, un personaj central, dar și controversat (n.r.- între timp acesta a intrat în politică, fiind deputat AUR). Cum a fost colaborarea cu el și cum de ați ales să mergeți înainte cu povestea și perspectiva lui?
– Mihai: Pentru mine a fost o experiență dură. La început eram foarte entuziasmat de Tiberiu și de aura sa construită de media. Ne-am cunoscut, am început să filmăm. Pe Tiberiu îl contactau tot felul de oameni care păreau să dorească să denunțe una sau alta. 

Am mers cu el în câteva astfel de excursii; problema mea era că nu-mi dădeam seama de motivația sa exactă. Nici pe a sa și nici pe a celor care denunță. La un moment dat, îmi părea că erau niște serii de ranchiune pe care unii le aveau pentru că fuseseră ei prinși cu musca pe căciulă. 

Asta m-a făcut să-mi iau puțină distanță de proiect; din fericire, Radu a continuat. […]Când m-am întors la filmări, a fost o misiune de câteva zile în Bucovina cu Tibi; trebuia să încheiem cu el atunci și să mai vedem și alte personaje, dar ce să vezi: bătaie. Iar bătaia ne-a legat.

– Radu: Am filmat în zonă cu mai multe persoane care făceau aceste live-uri; la Tiberiu am ajuns destul de târziu. El era cunoscut deja în mediul online și se bucura de notorietate în rândul presei, apăruse într-un material realizat de Recorder. 

Legat de controversa de care vorbiți, la vremea respectivă nu era vreo controversă. Era destul de deschis legat de trecutul său în exploatarea lemnului, își arăta gaterul și activitatea pe care o desfășura acolo. Era căutat de media din țară și străinătate pentru activitatea pe care o desfășura; fiind un bun cunoscător al metodelor de a disimula lemn ilegal în timpul transportului, reușea să estimeze din ochi încărcătura unui camion, de pildă. 

Dintre cei care reclamau furturi de lemn, era printre cei mai pricepuți în a depista neregulile. Referitor la precizarea că am fi mers înainte, aș spune că mai degrabă am mers înapoi. Filmul începe cu atacul din pădure, după care ne întoarcem în timp pentru a vedea cum s-a ajuns acolo. Spuneam mai devreme că am filmat cu mai mulți activiști, dar nu era loc pentru mai multe fire narative; am fost nevoiți să condensăm și să renunțăm la ce nu ajuta noua realitate a documentarului. Atacul din pădure a devenit centrul de greutate al filmului, care coagulează în jurul lui toate elementele anterioare și ulterioare lui.

„Mi-am luat doi pumni în pomeți și m-am aruncat într-o groapă”

– Atacul din pădure a fost o traumă. Cum trăiți astăzi cu acea experiență?
– Mihai: Eu mi-am luat doi pumni în pomeți și m-am aruncat într-o groapă ca să sun la poliție. Eram sigur că atacatorii îl vor omorî pe Tiberiu, eram sigur atunci, pe moment. Ce mă pune pe gânduri este inconștiența de care am dat dovadă. Habar nu aveam unde mergem, nu știam numele locului. Prin zonă erau niște puțuri de adâncime care deserviseră o mină veche. Dacă săream sau cădeam într-un astfel de puț, probabil muream. Iar acum, de când am copil, mi se pare că a fost o prostie să mergem acolo.

– Radu: Eu nu-mi amintesc prea multe legate de trauma în sine. În film mă puteți vedea cum filmez cu telefonul – ei bine, nu-mi amintesc nimic din acele momente. La câteva zile după incident am găsit imaginile în telefon; nu-mi aminteam că le filmasem, dar totuși erau acolo. Ar fi mai nimerit să spun că sunt dezamăgit de ce a urmat, și anume faptul că cei vinovați au scăpat, și intuiesc că asta va rămâne așa în continuare. Din păcate, știam că așa va fi de la bun început, așa că am mers mai departe.

– Ați trăit o experiență extrem de grea, dar ați ales să mergeți mai departe și să faceți filmul. Cum ați reușit să transformați o experiență dureroasă într-un film care spune mai mult decât povestea unei traume?
– Mihai: Radu a avut ideea să filmăm cu mine plantând niște puieți pe un teren moștenit, iar asta a ajutat. Nu doream să filmăm acolo, e un loc personal la care mă întorc de câteva ori pe an, din 2019 încoace. E un experiment pe care îl fac, să văd cum arată o tarla lăsată complet în pace de om. Acolo se desfășoară o poveste foarte interesantă. În film glumesc că am dat în mintea copiilor și vreau să fie animale pe acolo; ei bine, toate animalele menționate în film le-am văzut de-a lungul anilor stând pe acolo. Plus multe altele. 

– Radu: Cred că a fost firesc să urmărim și să arătăm faptul că, în ceea ce-i privește pe atacatori, lucrurile nu vor avansa prea mult, că nu se va întâmpla mare lucru. Și, bineînțeles, am filmat și plantatul lui Mihai, pe acel tărâm al copilăriei lui, unde încearcă să aducă la realitate poveștile citite de mama lui. E o încercare de a repara ceva, acolo unde se poate.

„Procesul înțelegerii este mult mai bogat decât anatema unei judecăți”

– Ați vorbit despre faptul că realitatea din film e într-o „zonă gri” și oamenii nu sunt complet buni sau răi. Ce v-a făcut să înțelegeți altfel această moralitate amestecată din spatele tăierilor ilegale?
– Mihai: Lucrurile sunt în general complexe și nu pot fi doar într-un fel. De exemplu, discursul despre tăierile ilegale a generat și niște politici care nu sunt neapărat în favoarea naturii. 

La o proiecție a filmului la Brașov, la Alpin Film Festival, am discutat cu un domn de la WWF, fost silvic, care a ridicat câteva puncte interesante. Acest discurs al tăierilor a făcut să avem o linie de finanțare pe PNRR pentru împădurire. Împădurire oriunde, oricând, doar să ai mijloacele să o faci. Asta e, desigur, un lucru bun, dar în același timp au fost ignorate comunitățile din zonele de munte sau de deal, aflate lângă arii protejate, adică exact acolo unde avem păduri virgine și cvasi-virgine. Oamenii de acolo au trăit sute de ani în relație corectă cu pădurea, au reușit să o lase în pace, să își ia din ea doar cât le trebuie pentru micile lor nevoi locale. Astăzi însă sunt „faultați”: nu au voie să taie lemn în acele zone, dar nici compensații nu primesc. Pentru că banii s-au dus pe plantări.

– Radu: Nu aș spune că ceea ce s-a întâmplat poate fi pus neapărat în această lumină – bun sau rău. Cred că oamenii sunt complecși prin natura lor și, de multe ori, le scapă chiar și lor motivele pentru care aleg să facă anumite lucruri. De regulă, atunci când avem în față o poveste, încercăm să identificăm un protagonist în care să putem investi încredere și atașament emoțional. Nu ni se întâmplă tuturor, când vedem un film, să simțim că suntem alături de trăirile unui personaj pe care-l simpatizăm? 

Eu cred că acest mod de a trăi experiența unui film are ceva copilăresc, ceva infantil din partea publicului în general, ipostază în care mă surprind și pe mine uneori. Când suntem copii, ne împrietenim mai repede, suntem mai creduli, mai disponibili să ne oglindim în aceste prietenii. Adulții sunt, de obicei, mai circumspecți și păstrează o distanță. Iar eu cred că distanța este cel mai sigur loc din care poți experimenta un film. Nu cred în identificări emoționale, așa cum nu mai cred în bine și rău. Dacă cauți bine, poți găsi răul din bine și binele din rău. Cred că este mult mai interesant să încerci să înțelegi lucrurile. Procesul acesta al înțelegerii este mult mai bogat decât anatema unei judecăți. Să judeci este simplu: ai pus verdictul și ai terminat treaba. Și e păcat, pentru că te privezi de multe lucruri interesante pe care le-ai putea descoperi.

– Cazul nu a fost soluționat nici până azi, iar unul dintre agresori a rămas neidentificat. Cum vă raportați la acest lucru?
– Mihai: Eram la o audiere a martorilor la Vatra Dornei. Polițistul de caz m-a audiat și pe mine, a vorbit și avocatul care ne reprezintă, Silviu Munteanu. La istorisirile mele, polițistul zâmbea, ba chiar a bufnit în râs. De ce? Pentru că acolo violența e la cu totul alt nivel. Când am mers după Radu la spital, în Suceava, lângă el stătea un tip care avea capul plin de sânge, cu sânge până la brâu. Parcă era desprins din „Blood Meridian”. La un moment dat s-a ridicat și a plecat pe picioarele lui spre stradă. Deci înțeleg neputința.

– Radu Mocanu: Cel care a spart camera și m-a lovit pe mine nu a fost identificat, deși pe filmarea cu Tiberiu bătut se aude clar cum spune că el a spart-o. Avocatul Silviu Munteanu a cerut o interogare ulterioară celei făcute de procurori și i-a cerut celui care se aude pe filmare spunând că a spart camera să-și recunoască vocea într-o altă parte a înregistrării, unde spune altceva. Acesta își recunoaște vocea, neștiind probabil de celălalt pasaj al înregistrării. Polițistul prezent îi atrage atenția că se poate autoincrimina, iar în acel moment el își retrage afirmația. Ce ar mai rămâne de spus și de simțit într-o astfel de situație?

„Adevărul are o putere cathartică, dar mă întreb dacă suntem pregătiți pentru el”

– Și dacă ne raportăm la autorități, cum vedeți rolul lor în ceea ce privește această problemă – atât a voastră, cât și cu privire la tăierile ilegale de lemn? Credeți că s-a schimbat ceva în bine în ultimii ani sau sistemul este limitat din cauza corupției de la interior?
– Radu: Am urmărit de la distanță materialele apărute în media, schimbările legislative și tot ce a mai apărut în ultimii ani. Cred că cea mai mare schimbare de care avem nevoie este ca întreaga societate să se poziționeze diferit față de natură – să nu o mai vedem ca pe o sursă de venit sau ca pe un bun pe care îl exploatăm. Ar trebui să-i redăm naturii dreptul de a exista. Știu că, la nivel european, există o astfel de inițiativă: „Nature Restoration Law”. 

– Spuneați că „în România, să aperi pădurile înseamnă să te pui în pericol”. În aceste condiții, cei care continuă să lupte pentru această cauză, cum fac să mențină vii și alerte aceste inițiative? Ce sfat aveți pentru ei?
– Mihai: Să știe unde merg să observe. Să nu plece niciodată în necunoscut, așa cum am făcut noi. Să-și facă temele înainte: să știe exact zona, accesul, oamenii care lucrează acolo, ce fel de exploatare are loc și ce pot să întâlnească. E important să fie atenți și să nu își asume riscuri inutile. Pădurea e mare, iar oamenii pot fi imprevizibili. Curajul e bun, dar trebuie dublat de precauție și de o înțelegere foarte limpede a locului în care intri.

– Radu: Să apeleze la profesioniști, să se alăture organizațiilor de mediu, să respecte legislația. Cred că e foarte important ca oamenii să nu rămână singuri în astfel de inițiative. Organizațiile au proceduri, au experiență, au avocați, știu ce se poate documenta și cum. Iar asta îi protejează și pe ei, și pe cei care îi însoțesc. În plus, există o frontieră foarte fină între activism și expunere inutilă la risc. Când ești singur, tentația e să reacționezi emoțional; într-o structură organizată, ai un cadru, ai reguli, ai sprijin. Cred că asta ajută mult și ține în viață mișcările civice. Și poate cel mai important este ca tot ce fac să fie făcut în limitele legii,  altfel se compromite și cauza, și siguranța lor.

– Privind înapoi, ce lecții v-a lăsat „După Cioate”? Despre frică, despre film, despre oameni, dar și despre cum se mai poate spune adevărul într-o lume care îl pedepsește?
– Mihai: Frica e rușinoasă, dar sănătoasă. Legat de film: să faci treabă cu personaje care pot să îți fie și tovarăși. Despre oameni, mai nimic din ce nu știam. Adevărul se poate spune și atunci când întorci camera spre tine și îți asumi unele chestii, chiar dacă pare cringe.

– Radu: Adevărul are o putere cathartică, dar mă întreb dacă suntem pregătiți pentru el. Cred că adevărul poate fi foarte puternic, dar nu este pentru toată lumea; nu suntem toți pregătiți să-l primim. Cred că adevărul îi poate înălța pe unii, iar pe alții poate să-i ardă. Sunt persoane care preferă minciuna, trișatul, o imagine falsă proiectată spre lume, decât adevărata lor natură de care se rușinează și pe care vor să o ascundă. 

Până la urmă nu contează ce ești cu adevărat, ci ce reușești să-i faci pe ceilalți să creadă că ești. Dacă reușești să manipulezi asta, ai senzația puterii, trucul funcționează. Și dacă ceilalți cred realitatea pe care o proiectezi, ajungi să crezi și tu în această himeră, în această mască. Nu cred că lumea vrea să știe adevărul; cred că, de multe ori, vrem să știm „adevărul” care ne convine. Adevărul e greu de dus, e puternic, și dacă am fi pregătiți să-l îmbrățișăm, atât la nivel individual, cât și la nivelul unei societăți, creșterile ar putea fi exponențiale.