INTERVIU. Regizorul Cristian Mungiu: „Nu e nici o bravură să faci un film care apără valori stângist progresiste, e de-a dreptul provincial și oportunist”

Recent premiat cu Palme d’Or la Cannes pentru „Fjord”, regizorul Cristian Mungiu spune că „Nu vreau să fac filme de propagandă pentru nicio cauză în afara aceleia de a rămâne dilematic, îndoit”.

• Mungiu revine în atenția publicului românesc într-o altă ipostază, cea de fotograf. El va expune în cadrul Art Safari New Museum,  fotografii realizate în perioada în care a documentat filmul.
• „Fotografia îmi dă un sens atunci când călătoresc sau când doar mă plimb ca să-mi regăsesc gândurile și liniștea”, spune regizorul într-un interviu pentru publicul HotNews.
• Regizorul a vorbit și despre opiniile divergente stârnite de filmul „Fjord”: „Am oroare de unanimitate critică, e cel mai sigur semn că ai generat un conținut acomodant și convențional”.

În noul sezon expozițional de la Art Safari New Museum, în perioada 18 septembrie – 1 noiembrie, publicul poate vedea o serie de fotografii pe care regizorul Cristian Mungiu le-a realizat în perioada de documentare pentru „Fjord”.

„Sunt eu și în filmele mele, dar cred ca sunt mai eu în ceea ce scriu, fotografiez ori povestesc”, mărturisește el pentru HotNews.

În descrierea expoziției „Fjord, fotografii”, imaginile prezente ilustrează momente de reflecție sau peisaje care l-au fermecat pe regizor și care au însoțit procesul său de creație, alcătuind un film personal, intim, construit din priviri, întâlniri și amintiri. 

Fiecare imagine poartă în spate o poveste, o întâmplare sau o conversație, și transformă procesul de documentare pentru „Fjord” într-o experiență în sine. „Fotografia îmi dă un sens atunci când călătoresc sau când doar mă plimb ca să-mi regăsesc gândurile și liniștea. Văd lucruri pe care le remarc, mă bucur de ele și vreau să le păstrez și să le arăt și altora, atât cât se păstrează ele într-un instantaneu”, explică Mungiu.

Când va intra „Fjord” în cinematografele din România 

Totodată, în interviul pentru HotNews, Cristian Mungiu vorbește și despre filmul „Fjord”, ce urmează să ajungă în România în toamnă sau la început de 2027, despre temele și dilemele pe care le aduce în discuție, dar și despre reacțiile puternice pe care filmul le-a generat.

Regizorul spune că va reveni asupra unor aspecte ale producției și va răspunde unor întrebări suplimentare după ce spectatorii români vor avea ocazia să vadă filmul și să-și formeze propria perspectivă asupra poveștii.

Potrivit unei noi reguli ale Academiei Americane de Film, producția va intra direct în cursa pentru Premiile Oscar. 

„Fotografiez biciclete, cutii goale de Coca-Cola, gunoi”

– Ați spus că perioada de pregătire a unui film este pentru dumneavoastră cea mai fericită parte din tot procesul și că fotografia face parte din această perioadă. Ce rol are fotografia în viața dumneavoastră? Când și cum fotografiați și care sunt lucrurile sau detaliile care vă atrag atenția?
– Cristian Mungiu: Fotografiez de la 16 ani. Însă ca noi toți, odată ce am pus mâna pe smartphone, totul a devenit mai simplu. Fotografia îmi dă un sens atunci când călătoresc sau când doar mă plimb ca să-mi regăsesc gândurile și liniștea. Văd lucruri pe care le remarc, mă bucur de ele și vreau să le păstrez și să le arăt și altora, atât cât se păstrează ele într-un instantaneu. 

Mă bucur mai mult că s-a întâmplat să le observ dacă le fotografiez. Dar cel mai adesea mă atrag niște compoziții plastice, un raport geometric de forme, suprafețe și culori care țin loc de faptul ca n-am învățat vreodată să pictez. 

Am teme pe care le urmăresc recurent, pe unele de azi de zile. Fotografiez biciclete, cutii goale de Coca-Cola, gunoi, felul în care sunt vopsite pavajele în diferite țări, cărămizi, graffitiuri, pereți la stradă, fotolii abandonate pe stradă. Cel mai adesea mă plimb în cartierul meu și de fiecare dată găsesc altceva interesant. 

Îmi place să surprind oameni care sunt pe gânduri, urme de vopsea pe pereți, naturi moarte aproape monocrome, crâmpeie de mișcare. Totodată, fac multe fotografii în prospecții și în călătoriile generate de filmele mele.

– Ați spus că una dintre cele mai mari frici profesionale ale dumneavoastră este irelevanța și că fiecare film nou va fi inevitabil comparat cu performanța celui precedent. După al doilea Palme d’Or, ce mai înseamnă pentru dumneavoastră ca un film să fie relevant?
– Nu am în vedere relevanța din punct de vedere al reușitei publice a filmului. Cred că „RMN” e un film plin de sensuri, sunt mulțumit de el, chiar dacă e singurul film cu care n-am obținut un premiu la Cannes. 

E vorba mai mult despre capacitatea mea de a mai identifica o temă importantă a societății de astăzi care să se exprime potrivit printr-o întâmplare complexă, fără explicații, cu cât mai puține stereotipuri, locuri comune și pe suficiente nivele de înțelegere. Filmez de mult timp deja și mă descopăr repetând lucruri pe care le-am mai făcut, ceea ce ideal încerc să evit.

„Am oroare de unanimitate critică”

– De ce aveți nevoie, atunci când începeți un film, de o poveste care s-a întâmplat cu adevărat? Și ce se schimbă pentru dumneavoastră în momentul în care încetați să mai povestiți cazul real și începeți să construiți propria poveste?
– Sunt un povestitor care vine dinspre presă. Ori presa povestește mereu lucruri pe care oamenii sunt interesați să le asculte. Spre deosebire de literatură, de exemplu, unde plăcerea vine din felul în care se povestește și din accesul la fluxul intim de gânduri și observații ale autorului, presa trăiește din cât interes trezește față de subiect cu o relatare aparent obiectivă. 

Din punctul ăsta de vedere cred că filmul e mai apropiat de presă, trebuie să genereze un interes. Nu sunt fanul acelor pitch-uri de lung metraj în care cineva îmi zice: e povestea unei relații între doi oameni. Ok, dar ce se întâmplă, de ce să mă uit? Și asta nu înseamnă că trebuie să se întâmple multe lucruri sau să fie extraordinar de dramatice, însă nivelul observației trebuie să fie cu ceva special. 

Însă, desigur, dincolo de asta, ce aleg eu să povestesc nu sunt întâmplări reale, ci pornesc de la întâmplări confirmate a fi interesante pentru un public și încerc să reorganizez contextul, încât să releve aspecte care erau neinteresante pentru relatarea de presă, dar care pentru mine sunt mult mai universal valabile. 

Ficționalizez acele întâmplări pentru coerență și pentru că ele trebuie să conveargă narativ către un alt sens, către o altă devenire, devin mai importante contextul, subtextul, ambiguitatea situației, nevoia noastră de a ne limpezi atitudinea față de un aspect al societății în care trăim și care are semnificații mai profunde decât ne imaginăm la prima vedere, nevoia de a ne înțelege pe noi și ideile pe care le împărtășim uneori fără să fim conștienți de ele.

– „Fjord” a fost primit cu mult entuziasm, dar a provocat și reacții foarte puternice și opinii radical diferite. V-a surprins amploarea acestor reacții sau era ceva ce vă așteptați să se întâmple cu această poveste?
– Mă așteptam și speram deopotrivă. Am oroare de unanimitate critică, e cel mai sigur semn că ai generat un conținut acomodant și convențional. Fjord este o poveste și despre dificultatea de a ieși din propria paradigmă, iar din perspectiva asta sigur că e un film polemic care stârnește reacții adverse. E o mare reușită să mai stârnești reacții cu un film, astăzi – și mi-am dorit mereu să fac filme inconfortabile care să trezească spiritul critic al spectatorului. Mă bucură interpretările, pasiunea pe care o pun cei care văd filmul în a-și apăra punctul de vedere, însă sper și să fie capabili să înțeleagă că, oricât de sigur ai fi că ai dreptate, trebuie să te îndoiești că există o singură perspectivă valabilă asupra lucrurilor. 

„Nu vreau să fac filme de propagandă”

– Ați spus că „Fjord” nu pretinde că arată „adevărul”, ci mai multe perspective contradictorii. Credeți că simplul fapt de a pune aceste perspective față în față poate fi perceput astăzi ca o poziționare politică?
– Nu vă împărtășec opinia că „doar le pun față în față”. Cred că ofer destule date spectatorului ca să poată judeca, doar că nu vreau să-l iau de mână și să-l fac partizanul opiniei mele. Și nu sunt dator să am „o poziționare politică”, dacă asta înseamnă partizană, asta e deja o opțiune a fiecăruia, nu e un dat obiectiv. 

Apoi, nu există un singur fel de a face filme, cum ar fi să ne încadrăm cu toții în aceleași modele? Respect dreptul fiecăruia de a exprima opinii critice, însă îi prefer pe aceia care rămân curioși să afle ce am vrut eu să fac, nu dacă filmul intră cuviincios în sertărașele lor prestabilite despre ce e ideologic potrivit astăzi. 

Iar eu cred cu tărie că pentru ce am de povestit, poziționarea mea aparent neutră e și politică și singura etic valabilă. Nu vreau să fac filme de propagandă pentru nicio cauză în afara aceleia de a rămâne dilematic, îndoit. Poziționarea pe care o suport tot mai greu astăzi e cea care e confortabil acomodantă cu valorile zilei. Abia aceea nu e politică, e doar on the safe side of things și lipsită de riscuri. Nu e nici o bravură astăzi să faci un film care apără valori stângist progresiste, o fi fost spre sfârșitul anilor ‘60 sau ‘90, astăzi e de-a dreptul conformist, provincial și oportunist.

– „Încerc să afirm că avem încă libertatea să punem la îndoială niște valori care astăzi sunt atât de impuse în societatea noastră, încât și să exprimi dubii despre ele devine complet politically incorrect”, ați declarat recent. Este, în fond, și o formă de luptă cu ceea ce numim „woke-ism” sau vorbiți mai degrabă despre riscul ca „political correctness” să ajungă o formă de cenzură?
– În general cred în măsura potrivită, nu în poziționări radicale. Political corectness-ul a pornit de la un imperativ social justificat, însă, ca orice reglementare care ajunge să se aplice strict și în afara judecății de bun simț a fiecărei situații în parte, există riscul să creeze o isterie formală care frizează cenzura și care riscă să respecte mai mult litera decât spiritul reglementării. 

După „RMN”, un film care cita niște opinii foarte incorecte politic, pe care însă în esență le știm cu toții, la Cannes, jurnaliștii nu reușeau nici să formuleze ce aveau de întrebat, tot împleticindu-se în formulări eufemistice ca nu cumva să pară ca n-ar fi pe linia corectitudii politice. Un pic de curaj, totuși.