INTERVIU. Reprezentantul asociației „Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei” spune că, în materie de regionalizare a țării, „am putea învăța de la polonezi”

Ce ar face regiunile, ce ar face județele? Poate România să ajungă la o altă împărțire administrativă? Interviu cu istoricul Dorin Dobrincu, care a studiat îndelung domeniul și s-a implicat într-o asociație care militează pentru dezvoltarea celei mai vitregite de atenție zone a țării. 

• Prima parte a interviului o puteți citi aici, despre „organizarea pe bază de clan” a României. 

Istoricul Dorin Dobrincu este unul dintre coordonatorii lucrării „Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României”. El spune că actualul model administrativ nu e sustenabil: „Există zeci de comune care au sub 500 de locuitori și peste 1200 cu mai puțin de 2000 de locuitori. În zdrobitoare lor majoritate, acestea nu se pot susține din fonduri proprii”. Și avansează și soluții extrem de rare în România actuală: lucrul fără plată, pro bono. Istoricul atrage atenția că administratorii locali care lucrează voluntar au existat în România. 

„Unii aleși ar putea lucra în regim de voluntariat”

-Ce soluții vedeți, domnule Dobrincu?
-O posibilă soluție ar fi introducerea, în localitățile care nu dispun de suficiente resurse pentru a-și remunera aleșii, a unui sistem prin care aceștia să lucreze cu normă parțială în primărie sau chiar în regim de voluntariat, întreținându-se din profesiile lor obișnuite. 

Un astfel de model funcționează în locuri din Europa și a existat și în România de odinioară. Reintroducerea lui ar putea fi privită ca o formă de dedicare față de binele comun, dacă nu chiar ca o expresie a patriotismului.

„Regândirea consiliilor județene”

Însă reorganizarea administrativă nu privește doar localitățile rurale, ci și pe cele urbane, unde se înregistrează diverse probleme în funcționare. De asemenea, este nevoie de regândirea atribuțiilor pe care le au consiliile județene. 

Și în cazul primăriilor, și în cel al consiliilor județene ar fi nevoie de mai multă descentralizare, de trecerea unor competențe de la nivel național la județean, respectiv de la județean la local. În plus, avem nevoie de o sporire a profesionalismului administrației.

Însă în afară de reașezarea UAT-urilor și a consiliilor județene, o măsură importantă, îndelung amânată, ar fi regionalizarea.

– Ce înseamnă regionalizare? Am văzut în cartea dumneavoastră ideea că județele nu ar trebui să fie anihilate, ci introduse într-o formă de organizare mai mare, regiunile de exemplu. Puteți să explicați de ce ar trebui să existe, atât județe, cât și regiuni? Nu este o supraîncărcare cu funcționari / instituții?
– Regionalizarea este o expresie majoră a descentralizării administrativ-teritoriale, prin care spațiul unui stat este împărțit în regiuni pe baza unor lucruri pe care acestea le au în comun, precum cele culturale, geografice, sociale, administrative, de dezvoltare. 

În același timp, este vorba de o aducere mai aproape de comunitățile locale a unor competențe concentrate anterior la centru. Conceptul este legat de bună guvernanță. Statele medii și mari au nevoie de administrație pe mai multe niveluri. În ansamblul Uniunii Europene, dar nu numai, principiul subsidiarității este o realitate cu vechime, în unele locuri chiar foarte mare. 

Ce ar face regiunile, ce ar face județele

Observația că dacă ar fi păstrate și județele ar exista o suprapunere cu atribuțiile regiunilor, că s-ar supraîncărca lanțul birocratic a mai fost pusă în dezbaterile purtate de experți. 

Se înțelege că este necesară stabilirea clară a atribuțiilor fiecărui nivel administrativ, să se știe ceea ce rămâne la nivel național, regional, județean și local. În mod firesc, atribuțiile legislative, ordinea publică, apărarea și securitatea, politica fiscală și cea monetară, precum și politica externă vor rămâne la nivel național. 

Județele – care ocupă un teritoriu restrâns – ar putea păstra și gestiona serviciile publice, spre exemplu de infrastructură și sănătate. În schimb, regiunile – care vor cuprinde mai multe județe, nu neapărat același număr în fiecare caz – s-ar ocupa de chestiunile strategice, precum cele de planificare și dezvoltare economică, socială, culturală, administrarea fondurilor publice și a proiectelor majore, ar avea un rol coordonator. Pentru toate acestea este nevoie de un transfer de competențe de la nivelul național/statal la cel regional.

Este important ca regiunile să aibă putere reală, să nu fie doar desene pe hârtie, simple imitații ale unor forme occidentale. Pentru democrație, este important ca regiunile să aibă consilii alese prin votul cetățenilor, care să delibereze în toate chestiunile care le privesc. Regionalizarea ar putea ajuta la crearea unui cadru mai potrivit pentru dezvoltarea regiunilor, pentru a face alianțe de dezvoltare în interiorul statului, dar și să atragă resurse din Europa.

„Organizarea României a fost concepută într-un sistem totalitar”

– Ce nu funcționează în modul actual de organizare administrativă a României?
– S-a spus în dese rânduri că organizarea administrativ-teritorială a României este depășită, ea fiind concepută într-un sistem totalitar, în care concentrarea puterii era maximă. După căderea regimului comunist, s-au făcut unii pași în direcția descentralizării. Sistemul administrativ prevede – inclusiv în Constituție, art. 120 – descentralizarea și autonomia locală. Numai că este vorba de ceva foarte limitat, dependența de centru rămânând în continuare foarte mare, de la alocarea resurselor financiare pentru funcționarea administrației până la cele destinate dezvoltării.

De asemenea, există o mare problemă cu marile centre urbane ale României, care în special în ultimele două decenii și jumătate au cunoscut o dezvoltare și o expansiune directă sau indirectă, în preajma lor crescând, dezvoltându-se – adesea haotic – numeroase localități satelit. 

Deși există așa-numitele zone metropolitane, care declară că încearcă să armonizeze interesele marilor orașe și ale localităților din jurul acestora, în multe cazuri cooperarea este limitată. Acest fenomen se vede și la București, și la Iași, și la Cluj-Napoca, și la Timișoara, și în alte părți. Politizarea exagerată a administrației, interesele divergente, incapacitatea sau dezinteresul de a colabora pentru binele public, clientelismul sau inamicițiile afectează punerea de acord asupra unor chestiuni de interes general, care să facă viața oamenilor mai bună. Iar asta afectează dezvoltarea, implicit pe locuitorii zonelor metropolitane.

Argumente pentru „Regionalizarea pe contururile regiunilor istorice”

– Domnule Dobrincu, sunteți susținătorul ideii regionalizarea trebuie făcută după alte criterii decât cele geografice: după fluxuri reale (migrații, servicii universitare, spitale regionale, relații economice etc). Ce înseamnă acest lucru?
– Precizez că asociația pe care o reprezint – Mișcarea pentru Dezvoltarea Moldovei – susține regionalizarea pe contururile regiunilor istorice, pe cât posibil. Și am subliniat asta și în volumul „Regionalizarea. Către un model de bună guvernanță a României”, coordonatori Alexandru L. Cohal, Dorin Dobrincu, George Țurcănașu (Polirom, 2023). 

Este nevoie de o acomodare a caracteristicilor culturale și sociale cu nevoia de dezvoltare a teritoriilor pe care le numim regiuni. Alte decupaje ar fi pur și simplu artificiale, neviabile, cum au fost acele proiecte de introducere a nivelului administrativ intermediar, puse în practică în istoria noastră recentă, fie că vorbim de „ținuturile” din timpul dictaturii regale, în 1938-1940, fie de „regiunile” de tip sovietic din anii stalinismului autohton, în anii 1950-1968.

Regiunile istorice au creat în timp o memorie comună, un imaginar comun al locuitorilor acestora, anumite solidarități, chiar dacă destructurate sistematic în modernitate prin instrumentele statului uniformizator. 

De asemenea, este ușor de observat că în procesul de regionalizare trebuie ținut cont și de geografie, de obstacolele naturale, spre exemplu Carpații și Dunărea. Nu pot fi neglijate nici fluxurile educaționale (unde merg studenții), medicale (unde se tratează pacienții) sau economice (atracția exercitată de marile centre urbane).

– În general există o rezistență mare la orice reorganizare teritorială. Care sunt principalii factori?
– Rezistența la reorganizarea administrativ-teritorială vine în primul rând dinspre clasa politică și administrația centrală și locală, cu toate încrengăturile clientelare din societatea românească. Deși s-a tot discutat despre necesitatea reorganizării din acest punct de vedere, mai degrabă superficial, nu s-a făcut practic nimic până acum. În primul rând a lipsit voința politică, dar și expertiza guvernamentală. 

Elitele politice și administrative preferă să rămână în actualul cadru teritorial-administrativ, pe care îl cunosc, îl controlează și îl folosesc potrivit propriilor interese. 

Întrebarea pe care și-o pun aceste elite e simplă: de ce ar schimba ceva care merge în folosul lor cu ceva care ar fi mai potrivit pentru interesul general, dar unde poate nu ar mai avea aceeași influență, eventual unii nu și-ar mai găsi locul? 

Se înregistrează și un atașament identitar față de structura actuală a județelor. Nu în ultimul rând, există o frică în rândurile populației, indusă prin instituții de stat, prin școală, prin propagandă, inclusiv printr-o parte a mass-media, că regionalizarea riscă să slăbească statul român, eventual să-l împingă spre disoluție. Iar teama reduce sprijinul popular pentru o asemenea reformă.

– Îmi spunea cineva cu experiență în reformarea administrației locale că în momentul în care se discută acest subiect, UDMR pur și simplu se ridică de la masa negocierilor politice. Ce părere aveți?
– Uniunea Democrată Maghiară din România este asociată în imaginarul politic din România cu apărarea intereselor populației maghiare în Transilvania, inclusiv cu susținerea unei autonomii teritoriale punctuale, cea a Ținutului Secuiesc. 

Însă UDMR, un actor politic experimentat și disciplinat, a fost reticent când s-a pus problema regionalizării de la centru. 

Explicațiile sunt legate de teama că prin includerea în regiuni diferite a zonelor cu populație maghiară, echilibrul de putere existent acum în Ardeal în particular, în România în general s-ar prăbuși, că s-ar pierde influența la nivel județean (îndeosebi în Harghita, Covasna și Mureș, dar și în Satu Mare, Bihor etc.). 

S-ar pierde poziții importante în administrație, că în acest fel comunitatea maghiară ar fi mai vulnerabilă, afectată în însăși existența ei. 

Probabil că temerile lor nu sunt chiar neîndreptățite. În același timp, și mulți dintre etnicii români, nu doar din Ardeal, au rețineri în chestiunea regionalizării. Amintitul Ținut Secuiesc le provoacă unora frisoane, pentru că, cred ei, odată incluși într-o regiune în care ar fi ei înșiși minoritari, românii s-ar considera lezați, chiar amenințați etno-cultural. 

Suspiciunile între români și maghiari au rădăcini istorice, iar regionalizarea a rămas o temă sensibilă. Cred că o dezbatere publică de bună credință, bazată pe argumente, ar putea detensiona atmosfera. O formulă negociată ar fi posibilă, una care să fie atât în avantajul comunităților locale, românești și maghiare în cazul în discuție, cât și al statului român. 

În Europa există regiuni în care comunitățile etnice beneficiază de autonomie, iar statele naționale în componența cărora sunt nu s-au dezintegrat, ci s-au consolidat. Este important ca limitele constituționale, care asigură drepturi și libertăți, să fie respectate de toate părțile. De asemenea, oamenii trebuie să învețe că respectul și cooperarea indivizilor și comunităților, cu toate diferențele lor, ne ajută să avem o societate mai pașnică și mai prosperă, în care este loc pentru toți.

Modelul polonez de regionalizare

– Există modele de regionalizare din Europa care pot fi aplicate cu succes în România? Ați văzut că în carte este invocat modelul polonez. De ce ar fi potrivit pentru România?
– În Europa există mai multe modele de descentralizare la nivel macro, de la regionalizarea de tip polonez, trecând prin autonomiile largi de tip italian sau spaniol și ajungând la federalismul german sau belgian. 

Exemplul polonez este important pentru că provine dintr-o țară fostă comunistă, așadar cu o experiență recentă asemănătoare, care însă a avut voința de a se schimba rapid din multe puncte de vedere, de la dezvoltarea economică, atragerea fondurilor europene, construcția de autostrăzi, consolidarea apărării și până la, iată, reforma administrativ-teritorială. 

Polonia are un sistem administrativ-teritorial multi-nivel: voievodate (echivalentul regiunii), powiate (nivel intermediar între regiune și municipii sau comune), și comune (urbane sau rurale). 

Pentru o țară cu o suprafață cu o treime mai mare și cu o populație dublă față de România, Polonia are 16 voievodate, 379 de powiate și 2.478 de comune. Pentru a ajuta cinci regiuni mai puțin dezvoltate, situate în estul țării, care înregistrau un PIB mai mic, aveau probleme cu infrastructură și aveau o migrație mare – sună cunoscut, nu-i așa? –, Polonia a introdus un program dedicat acestora. 

A fost vorba de investiții consistente în infrastructură, de la autostrăzi la căi ferate, în parcuri tehnologice, universități, digitalizare etc. Toate aceste măsuri au avut consecințe pozitive pentru regiunile estice. 

Dacă este să fac o comparație, în România programele pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate au fost manipulate adesea, sub diferite pretexte „frățești”, în avantajul zonelor mai dezvoltate. Am putea învăța de la polonezi, cum cred că am putea învăța și de la alții. Mai trebuie doar ca politicienii, administrația românească și o masă critică de cetățeni să susțină regionalizarea. 

Cei doi termeni care enervează: „Capitală” și „Provincie”

– Mai există pe undeva în Europa acest concept de „provincie”? Adică ce nu este în capitală este în „provincie”?
– Cuvântul „provincie” este de origine latină (provincia) și desemna în Republica și Imperiul Roman un teritoriu cucerit în afara Italiei, organizat și administrat exclusiv prin voia centrului. 

Termenul a fost preluat ulterior în Franța, care a adoptat treptat un model administrativ-teritorial centralizat, împins chiar la extrem odată cu faza radicală a Revoluției franceze declanșate în 1789. 

În secolul XIX, în condițiile importului de vocabular și imaginar modern, noțiunea a fost preluată și în spațiul românesc. „Provincia” a ajuns să desemneze tot ceea ce este în afara capitalei. 

Nu este vorba doar de afirmarea unui control al capitalei asupra teritoriilor subordonate, ci de un primat subînțeles aproape în orice, de o inferiorizare a „provinciei” și locuitorilor ei, „provinciali” fără drept de apel. Acești termeni sunt devalorizanți și inacceptabili dintr-o perspectivă regională.

Conceptul de provincie se păstrează și în alte locuri din Europa, cazul cel mai cunoscut fiind cel al Franței, pentru a desemna colocvial ceea ce este exterior Parisului. Moștenirea istorică este încă puternică, deși nu la fel ca în urmă cu câteva decenii, mai ales că încă din anii ’50 țara a făcut pași spre regionalizare. 

În Italia, noțiunea semnifică atât unitatea administrativ-teritorială mai mică decât regiunea, grupând mai multe comune, dar și o zonă rurală sau chiar tot ceea ce este în afara marilor centre urbane ale țării. 

În Spania, opoziția capitală-teritoriu este redusă, pentru că identitățile regionale sunt foarte puternice, în vreme ce în Germania, stat federal, termenul de provincie practic nu este folosit pentru a diferenția capitala de teritoriul statului.

În ceea ce ne privește, propunem utilizarea termenului de regiune pentru teritoriile mari care compun România. Pe de o parte ar fi o formă de respect la adresa concetățenilor din regiunile istorice, iar pe de altă parte ar contribui la recâștigarea încrederii în sine a locuitorilor acestora. E și o formă de a sublinia suplimentar că nu există cetățeni de rangul întâi și cetățeni de rangul doi sau trei, indiferent dacă locuiesc în capitală sau în regiuni, ci că toți sunt egali.

„Politicienii români nici nu vor, nici nu pot să promoveze regionalizarea”

– Și dacă politicienii nu pot și nu vor, cine credeți că ar putea fi promotorii unei adevărate regionalizări a României?
– Dezbaterea privind regionalizarea României a fost susținută cu argumente mai degrabă de anumite grupuri civice și de membri ai mediului academic. Există deja o literatură științifică, există argumente în acest sens. Lipsesc vehiculele și avocații regionalizării cu influență în establishmentul politic, implicit și administrativ. 

În majoritatea lor, politicienii români nici nu vor, nici nu pot să promoveze regionalizarea. Nici administrația centrală nu este interesată de regionalizare, pentru că aceasta înseamnă diminuarea importanței și influenței ei.

Regionalizarea ar putea fi totuși susținută, în anumite condiții, de o parte a administrației locale, în special de primarii marilor orașe, care dețin rolul de poli regionali de dezvoltare, de o parte a mediului de afaceri din regiuni, de o parte a elitelor intelectuale, în particular academice, și de asociațiile civice preocupate de guvernanță.

Realizarea unor coaliții între aceste elemente ar putea pune suficientă presiune pe centru pentru a demara o regionalizare care să ridice nivelul administrației, să accentueze transparența, responsabilitatea, echitatea și să crească nivelul participării cetățenilor la exercitarea puterii, adică să producă bună guvernanță.