INTERVIU. Scriitorul Kamel Daoud, condamnat la 3 ani de închisoare pentru un roman, mesaj pentru Europa și România: „E ușor să pierzi o țară. Islamiștii profită de sistemul democratic, nu trebuie să ne temem să-i criticăm”
„Nu trebuie să ne temem să-i criticăm pe islamiști de frică să nu fim acuzați de islamofobie. Îți trebuie curaj în viață. Iar democrația e fragilă. În Occident, toți credeți că e foarte solidă”, spune Kamel Daoud, condamnat la închisoare în Algeria și laureat în Franța al premiului Goncourt.
- „Eu citesc viitorul unei țări în școlile ei”, spune scriitorul.
- Într-una din cărțile sale, Daoud îl citează pe Cioran, care scria: „Ceasul crimei nu bate în același timp pentru toate popoarele”. „L-am descoperit pe Cioran de foarte tânăr”. „În opinia mea, e un mare maestru pentru Franța”, povestește Daoud.
- „Cei care îți vorbesc mult despre Dumnezeu ajung să se creadă Dumnezeu”, spune scriitorul.
- „Eu cred că bătălia în Occident este una culturală, una educațională și una a forței legii. Legea trebuie să fie puternică”.
În anul 2024, Kamel Daoud publica în Franța romanul „Huriile”, apărut în limba română la Editura Trei. Cartea e despre războiul civil algerian, la care a fost martor ca jurnalist.
La puțin timp după aceea, Franța, țara sa de adopție îl răsplătea cu cel mai prestigios premiu literar al său, Goncourt-ul, în timp ce, în țara sa natală, Algeria, lucrurile luau o turnură foarte diferită.
Daoud a fost condamnat în 2026 în Algeria
Justiția algeriană l-a judecat și condamnat în lipsă anul acesta pe Daoud pentru „Huriile” la trei ani de închisoare și a emis pe numele său mandate internaționale de arestare, invocând un articol de lege care interzice referirile critice la acest conflict. Este al doilea volum premiat al scriitorului, care atrage asupra lui consecințe serioase.

Cu zece ani înainte, după romanul de debut „Cazul Meursault, contraanchetă”, un imam algerian emitea împotriva scriitorului o fatwa, o instigare la ucidere. „Acel imam e liber, se plimbă prin Algeria și eu sunt cel condamnat, cel exilat. El trăiește liniștit în Algeria, nimeni nu-l deranjează”, a spus Daoud, care s-a aflat recent la București.
În interviul cu HotNews, scriitorul a vorbit despre cum i-a schimbat viața condamnarea la închisoare, de la imposibilitatea de a se întoarce acasă până la prietenii care se tem să-i vorbească, despre ororile războiului. A discutat și despre acuzațiile care i-au fost aduse după premiul Goncourt de către o femeie care susține că i-a folosit povestea fără acordul ei.
„Nu s-a mai întâmplat de pe vremea lui Stalin”
HotNews: – Domnule Kamel Daoud, în preambulul cărții dumneavoastră, citați un articol de lege din ceea ce în Algeria poartă numele de Carta pentru Pace și Reconciliere Națională. Un articol de lege care interzice practic referirile critice la războiul civil din Algeria, la rolul jucat de instituțiile statului algerian. Când ați scris cartea, vă gândeați că acest articol va ajunge să vă fie aplicat dumneavoastră?
Kamel Daoud: – Algeria are o relație foarte dificilă cu propriii scriitori încă din perioada independenței și chiar dinainte de ea.
Ne-am născut sub un partid unic care era, pe atunci, un pic socialist, un pic comunist. Iar scriitorii sunt niște individualități foarte libere, au un discurs foarte critic.
Cartea a fost scrisă și publicată într-un moment de mare tensiune între Franța, fostul colonizator, și Algeria, țara care a fost colonizată de Franța. Când ajungi în Franța și scrii despre „războiul civil” din Algeria în loc să scrii despre „războiul de decolonizare”, pentru sistemul politic algerian acest lucru este o trădare.

În România, care a fost o dictatură, se știe foarte bine că opera unui scriitor nu e privită doar ca un act de literatură, ci ca un discurs politic. Mai sunt și alte motive, invizibile pentru străini.
Islamiștii incriminați în această istorie a războiului civil sunt prima forță politică din Algeria. Mai e și faptul că Franța, o țară care a fost colonizatoare, mi-a dat cel mai mare premiu literar pentru războiul pe care Algeria vrea să-l ascundă.
Dacă această carte ar fi fost publicată în România, de exemplu, și România mi-ar fi dat un premiu, nu cred că aș fi avut atâtea probleme. Închei cu două detalii. Primul, nu mă așteptam ca un roman să provoace procese, atacuri, mandate de arestare internaționale. E total disproporționat. Nu s-a mai întâmplat de pe vremea lui Stalin sau a URSS-ului.
Al doilea aspect pare secundar, dar e important: am fost condamnat la trei ani de închisoare de un tribunal din Algeria, deși cartea nu a fost nici distribuită, nici publicată, nici comercializată în această țară. E un proces politic.
„Dacă te exilezi, ești un trădător. Dacă spui că îți iubești țara și vrei să fie mai bună, ești un agent al imperialismului”
– Cum v-a afectat viața această condamnare? Știu că locuiți în Franța, însă care sunt consecințele asupra dumneavoastră?
– Condamnarea e doar un detaliu. Au mai fost multe alte violențe. Atacuri pe rețelele sociale, campanii media în Algeria, procese de defăimare, atacuri asupra familiei mele, calomnii și atacuri la adresa soției și copiilor mei. E un pachet, e un tot unitar.
Cred că ați trăit o poveste asemănătoare în România, unde scriitorii au trecut prin ceva similar. Dacă te exilezi, ești un trădător. Dacă spui că îți iubești țara și vrei să fie mai bună, ești un agent al imperialismului. Dacă îți ceri libertatea, înseamnă că ești un dușman, un agent și un spion străin. Orice ai face, libertatea ta e pusă sub semnul întrebării.
„Cei care n-au trăit sub dictatură nu pot înțelege consecințele ei asupra vieții de zi cu zi”
– Cum vă afectează condamnarea viața de zi cu zi? Posibilitatea de a călători, sentimentul de siguranță pe care îl aveți pe stradă?
– E foarte greu să vorbesc despre asta și nu-mi place s-o fac, dar îmi afectează viața, îi văd pe cei din jur suferind, nu-i pot explica fiului meu de ce nu putem să ne întoarcem în Algeria ca să ne vedem familiile, îmi văd soția suferind, deși n-are nicio legătură, eu nu-i pot alina suferința, mă simt vinovat.
Cei care n-au trăit sub dictatură nu pot înțelege că nu există doar dictatura politică, ci și consecințele ei asupra vieții de zi cu zi.
„Am copii, așa că dacă mi se cere să depun mărturie împotriva ta, o fac”
Sunt prieteni care te abandonează, pentru că trăiesc într-o țară unde trebuie să facă alegeri grele. Sunt oameni care-ți spun: „Am copii, așa că dacă mi se cere să depun mărturie împotriva ta, o fac.” Sunt tăcerile celor care se tem de partea cealaltă, care nu-ți mai vorbesc. Sunt cei care îți trimit mesaje și le șterg imediat. E singurătate, e exil, e furie, pentru că e nedrept. Sunt lucruri grele.
„Eu nu sunt un erou, eroi sunt cei care rezistă acolo, cei rămași”
– A ajuns cartea, cumva, și pe căi neoficiale, clandestine, în Algeria, la oameni care își asumă, poate, un risc, citindu-vă?
– Cartea a fost piratată masiv de la început, a circulat enorm. Cea mai bună reclamă e când un regim te interzice. Eu fac diferența între un regim, între niște islamiști și intelectuali care nu mă plac, și adevărata țară, satele, oamenii care sunt acolo, care rezistă și rămân pe loc. Eu nu sunt un erou, eroi sunt cei care rezistă acolo, cei rămași.
Eu am reușit să fug. Asta e diferența. Și chiar și în Franța și în Occident, întâlnesc algerieni care vin să cumpere cartea asta. Des, chiar des. Vin și îi recunosc imediat ca algerieni pentru că iau cartea, nu spun nimic, uneori plâng și pleacă.
Nu spun că am scris cartea definitivă despre războiul civil. E un război despre care ar trebui făcute 10.000 de cărți, 20.000 de filme, să depună mărturie toți, să vorbim despre el, să se liniștească lucrurile, ca să ne jelim morții și trecutul. Nu pretind că sunt cineva care a făcut ce alții n-au îndrăznit să facă. Nu, sunt doar un scriitor care a scris o poveste. Atât.
„Cum se poate imagina o lege care impune uitarea?”
– Există în legea algeriană capitole, articole similare care interzic referirile la anumite episoade dureroase din istoria sa?
– Da, de câteva luni, o lege votată în Algeria ne interzice acum, aproape direct, să scriem despre războiul de independență altfel decât dictează versiunea oficială. Iar pedepsele sunt mult mai grave.
Noua lege privind perioada decolonizării ajunge, cred, la pedepse de 10 ani, dacă îmi amintesc bine. E ceva foarte ciudat și foarte greu de explicat când călătoresc prin lume, când mi se pun asemenea întrebări. Cum se poate imagina o lege care impune uitarea? Poți impune amintirea, dar nu uitarea. Și ne aflăm în situația în care se impune uitarea războiului civil, iar cel de decolonizare e tratat doar conform politicii.
„După zece ani de război civil, există un singur condamnat în Algeria, e vorba despre o carte și un scriitor”
– Poate exista vindecare, dacă uiți trecutul? România e țară liberă, putem să facem referire la orice episod din istorie, într-un mod oricât de critic, dar există părți din trecutul nostru, cum ar fi comunismul sau extremismul anilor ’30, pe care nu le-am confruntat cu adevărat la nivel de societate. Cum vedeți această situație?
– Cred că nu există un răspuns perfect la problema memoriei. Poți încerca să uiți, dar revine odată cu generația următoare. Poți vorbi des despre el, dar apoi vei închide noua generație în trecut. Nu există o soluție bună definitivă. Cred că depinde de fiecare țară să găsească modul de a-și repara rănile memoriei.
Totuși, nu există scriitor în România închis pentru un roman despre Ceaușescu, asta nu mai există astăzi. Spania a reacționat altfel cu memoria lui Franco. Rwanda a ales altă cale. Coreea de Sud a ales altă cale față de Algeria.
Trebuie făcut ceva. Trebuie început ceva. Spun doar că cei ce au înjunghiat, violat, mutilat trebuie să mărturisească și să ceară iertare. Nu știu dacă realizați, dar cred că o faceți, situația în care, după zece ani de război civil, există un singur condamnat în Algeria, e vorba despre o carte și un scriitor. E total absurd.
„Când islamiștii te atacă – nu sunt singurul, nu sunt ultimul, nici primul – e pentru că ești demonizat”
– Ați avut mereu o raportare critică și ați vorbit deschis împotriva extremismului islamic. Ceea ce ați spus într-o emisiune televizată la un moment dat v-a atras o fatwa, o instigare la execuție pentru care a primit și o condamnare. Simțiți că această amenințare plutește asupra dumneavoastră și astăzi? Cu altă ocazie spuneați de pildă că un fanatic de 17 ani poate să facă la fel de mult rău ca un guvern represiv. Poate chiar mai mult rău.
– Da, dar imamul care a cerut executarea mea n-a fost condamnat. A fost condamnat la șase luni de închisoare în primă instanță, iar apoi tribunalul a spus că nu este competent să-l condamne.
Doar ca să vă faceți o idee, tribunalul din Oran a spus că nu are competență teritorială pentru că imamul locuia departe, la Alger, în alt oraș. Același tribunal e cel care m-a condamnat pentru cartea „Huriile”, publicată în Franța. Acel imam e liber, se plimbă prin Algeria și eu sunt cel condamnat, cel exilat. El trăiește liniștit în Algeria, nimeni nu-l deranjează.
Și când islamiștii te atacă – nu sunt singurul, nu sunt ultimul, nici primul – e pentru că ești demonizat. Și oricine te poate ataca, oricine, cineva care a avut o adolescență grea, cineva care a suferit în viață, cineva care crede că Dumnezeu îi vorbește. Islamul are nevoie de reformă, iar vocile care vor să-l reformeze sunt amenințate sau chiar ucise.
Experiența m-a învățat un lucru: cei care îți vorbesc mult despre Dumnezeu ajung să se creadă Dumnezeu.
„Islamiștii profită de sistemul democratic, cum au făcut naziștii”
– Cât de puternic este islamismul astăzi în lume?
– Cred că, în mare parte, în lumea musulmană, (n.r. islamiștii) controlează școala, deci controlează viitorul, controlează media, au o mare influență pe rețelele sociale și au preluat discursul antioccidental, anticolonialist, deci au o forță de impact uriașă.
Ca să repet o frază pe care cineva a spus-o: în Algeria, singurii care au libertatea de exprimare aproape totală sunt islamiștii. Iar eu citesc viitorul unei țări în școlile ei. Cine controlează școala controlează viitorul.
– Ce vi se pare că nu face Occidentul suficient pentru a contracara extremismul islamic?
– Bătălia din Occident este una culturală.
Forța democrației este în același timp slăbiciunea ei. În democrație, oricine are dreptul să vorbească, oricine are dreptul să-și apere ideile, oricine e protejat de justiție. De aceea islamiștii profită de sistemul democratic, cum au făcut naziștii. Naziștii n-au ajuns la putere printr-o lovitură de stat, ci prin alegeri.
Dar după, cum s-a întâmplat în Tunisia, în Algeria și în Egipt, islamiștii, cum câștigă, se comportă ca niște oameni care urcă un zid cu o scară. Cum ajung sus, trag scara după ei. Nu mai există democrație.
Eu cred că bătălia în Occident este una culturală, una educațională și una a forței legii. Legea trebuie să fie puternică. Problema multor țări occidentale este vinovăția colonială. Iar ei știu asta. Exploatează această vinovăție.
„E ușor să pierzi o țară”
– Cât de puternic sau fragil vi se mai pare în perioada aceasta statul de drept despre care ați vorbit, în condițiile în care extremismul se amplifică în multe state occidentale, care erau un reper pentru democrație?
– Nu sunt politolog, dar sunt cineva ca voi, un cetățean care trăiește în Occident, și deci văd puncte forte și puncte slabe.
Cred că acum, cel puțin în Franța, miza este școala. Care e programul republican al acestei școli și cum să-l apărăm fără să ne simțim vinovați de istoria colonială? Cred că e nevoie și de o ofensivă culturală: acces la cărți, acces la cultură, acces la filme, la artă etc.
Și, în sfârșit, nu trebuie să ne temem să-i criticăm pe islamiști de frică să nu fim acuzați de islamofobie. Îți trebuie curaj în viață. Iar democrația e fragilă. În Occident, toți credeți că e foarte solidă. Pot trece două săptămâni și gata. Deci e ușor să pierzi o țară.
Despre femeia care îl acuză că i-a folosit povestea. „E o răsturnare de situație: criminalul e scriitorul, nu cel care a înjunghiat-o, de exemplu, pe acea femeie”
– Aș vrea să vorbim despre un alt aspect legat de carte. La puțin timp după ce ați luat premiul Goncourt, o femeie din Algeria, supraviețuitoare a unui atac islamist, v-a acuzat că i-ați folosit povestea fără consimțământul ei, menționând o serie de suprapuneri biografice, dar și faptul că a fost pacienta soției dumneavoastră, psihiatră, și că astfel ați fi avut acces la informații din dosarul ei. Cum răspundeți?
– Povestea asta mă rănește foarte tare. Eu nu am nevoie să aud părerea cuiva ca să pot scrie. Eu sunt un om care a trăit războiul civil din Algeria. Am devenit jurnalist chiar la începutul acestui război. Am fost jurnalist mult timp după acest război. Am cunoscut zeci și zeci de supraviețuitori. Am fost corespondent acolo. Am întâlnit martori. Am material. Și nu am nevoie de părerea cuiva ca să scriu un roman. Asta e prima parte.
Al doilea lucru e că un război de zece ani nu produce un singur mutilat sau o singură victimă. Sunt zeci și zeci de cazuri. Doar pentru că nu-i vedeți nu înseamnă că nu există. Nu-i vedeți pentru că nu aveți acces în Algeria. Nu aveți acces, nu există statistici, nu există mărturii, nu există nimic.
Deci a spune că zece ani de război au făcut o singură victimă e absurd. Nu am povestit nimic din viața acestei femei în acel roman. E o femeie cunoscută în Algeria, mama ei era ministru, și nu înțeleg de ce sunt acuzat de toate astea. De fapt, înțeleg de ce sunt acuzat de toate astea, dar mă rănește foarte tare.
Apoi, povestea asta m-a durut cel mai mult pentru că mi-au atacat soția. Știu foarte bine că acolo mă doare cel mai tare, fiindcă eu sunt obișnuit să fiu condamnat, urmărit, defăimat, atacat.
Nu e prima oară când sunt atacat. La fiecare roman apare o problemă, dar de data aceasta au atacat-o pe soția mea, care n-are nimic de-a face cu toate astea, și asta ne-a durut foarte, foarte tare, pentru că am văzut pe cineva suferind deși n-avea de ce să sufere din cauza faptelor mele.
Cam asta e. De ani de zile sunt atacat la fiecare roman, nu e prima oară. Iar acest roman, de când l-am publicat în Franța, îmi amintesc, l-au interzis în Algeria, apoi au interzis editurii mele franceze să meargă în Algeria, apoi, după Goncourt, au scos la iveală povestea asta, apoi au emis mandate de arestare internaționale.
Nu se mai termină și până și acum continuă să ne atace, să-mi atace familia, soția. E o răsturnare de situație: criminalul e scriitorul, nu cel care a înjunghiat-o, de exemplu, pe acea femeie.
„Voiam ca țara să fie mândră de mine: eu, dintr-un sat mic, care am luat Goncourt în Franța”
Așa va fi de fiecare dată când voi publica o carte de succes, mereu vor fi povești. E un roman de ficțiune, care nu dezvăluie secretul nimănui. Niciun secret aici. E un război cunoscut de algerieni.
Găsesc asta foarte jignitor și absurd. Voiam ca țara să fie mândră de mine: eu, dintr-un sat mic, care am luat Goncourt în Franța, deși am fost educat la școala algeriană. S-a întâmplat exact invers.
Deci, la final, ce vreți să vă spun? Eu n-am ucis pe nimeni. Am scris o carte ce spune și aduce un omagiu celor morți pe care vrem să-i uităm. Crima n-a fost niciodată să scrii o carte. Iar faptul că am fost condamnat la trei ani de închisoare pentru scrierea acestei cărți, cred, e o dovadă suficientă că totul e politică împotriva mea.
Vă spun un lucru: mă îndoiesc acum că mai sunt algerieni care vor scrie despre războiul civil de acum înainte, știind ce preț costă asta. Și în final, când am scris „Meursault”, au trimis acest imam să mă condamne la moarte. La „Zabor”, al doilea roman, au distrus mormântul tatei. La „Huriile”, m-au atacat din toate direcțiile.
Nu înțeleg această înverșunare, nu o înțeleg. Îmi iubesc țara, îmi place să fiu mândru și să o fac mândră. Dar nu înțeleg cum se ajunge în istoria unei națiuni ca oameni nevinovați să devină criminali și scriitorii să devină criminali. Și, în sfârșit, povestea acelei femei, a cărei durere o înțeleg, pentru că nu e simplu, a fost scoasă la iveală abia după Goncourt.
„Așa acționau islamiștii pe atunci. Îți tăiau gâtul”
– Pentru cititorul occidental, în ceea ce spune ea, apar niște suprapuneri, de exemplu tipul rănii, ambele, Saâda Arbane, femeia care face acuzația, și Aube, eroina romanului, sunt rănite la gât, ambele au un salon. Există și niște detalii fizice care le apropie. Cum vedeți dumneavoastră aceste aspecte?
– Așa acționau islamiștii pe atunci. Îți tăiau gâtul, de altfel au făcut-o până de curând. Au făcut-o cu Samuel Paty, în Franța. E o metodă de teroare. Islamiștii tăiau des gâtul victimelor pe atunci. Cei uciși nu erau omorâți cu gloanțe. Cred că nu aveau gloanțe sau voiau pur și simplu să terorizeze.
Femeia aceea a suferit enorm, îi înțeleg suferința, dar nu e singura victimă a acestui război. Sunt mulți alții. Și sunt mulți oameni care poartă stigmatul cicatricilor, al mutilărilor, al violurilor.
Cred că e total absurd să reduci un război la o singură persoană. Acum, tot restul din ce s-a spus despre coincidențe îl dezmint categoric. Nu există niciun punct de coincidență reală. Totul a fost construit ulterior, retrospectiv.
Cineva mi-a spus într-o zi: „Dar ea are tatuaj.” În „Contraanchetă”, personajul meu are tatuaj. În „Zabor”, personajul meu are tatuaj. Bunica mea, care m-a crescut, are tatuaj. E o tradiție în Algeria.
Nu mai am dispoziție să răspund la toate astea. Sunt obosit. M-au atacat și plătesc pentru asta. Și continuă. La urma urmei, nu sunt primul om din lume care scrie o carte sau face un film în care apare cineva care spune: „A, asta e povestea mea.” I se întâmplă oricui.
Dar când e sponsorizat de un regim întreg și se termină cu mandate de arestare internaționale și procese cu închisoare, vă las pe dumneavoastră să trageți concluzia.
Cum a trăit războiul ca jurnalist
– V-ați început cariera ca jurnalist în timpul războiului civil algerian. Ce ați văzut în acea perioadă? Ce ați trăit?
– Am văzut ce vezi în războaie, adică cadavre, am strâns mărturii de la femei răpite, mai ales fete tinere, de la femei violate. Am văzut supraviețuitori, am văzut cadavre tăiate în bucăți, am văzut oameni arși. În fine, am văzut ce au văzut și trăit milioane de algerieni.
Eram jurnalist, sunt lucruri pe care le-am povestit în carte, altele – în alte cărți.
Sunt jurnaliști mai buni pe teren decât mine, care au văzut lucruri mai complexe. Un război e groaznic. Dar odată ieșit din acest război, e greu să-l povestești.
„Vreau doar să-mi dea înapoi fetele, pot lua tot, vreau doar fetele mele”
– Ce nu ați putut spune ca jurnalist și ați spus în această carte?
– Tăcerea supraviețuitorilor. Când mergi în locurile unde oamenii au fost uciși, poți reveni în redacție și scrie numărul victimelor, circumstanțele, două-trei fraze de mărturii. Dar privirile, tăcerile…
Îmi amintesc scena asta: cineva care mă trăgea de braț, pentru că eram la locul masacrului, și care îmi spunea: „Vreau doar să-mi dea înapoi fetele, pot lua tot, vreau doar fetele mele.” Nu poți povesti asta într-un articol, nu e de-ajuns. Când au fugit din munți, pentru că i-au masacrat, eu am făcut drumul invers și am văzut fuga într-un mod diferit. De exemplu, vezi că la început aruncau obiectele cele mai grele în fugă: un covor, o valiză, apoi aruncau obiectele mai ușoare, ca să alerge mai repede spre vale, aruncau tot, să-și salveze viața. Și tu faci drumul invers. Literatura spune tăcerea pe care jurnalismul n-o poate umple. Asta e funcția, poate una din funcțiile literaturii: să exprime tăcerea.
„Copiii noștri sunt mai importanți decât amintirile”
– Cum ați construit acest roman în mintea dumneavoastră în toți acești ani, de la expunerea inițială la evenimente până când ați ajuns să-l scrieți?
– Am citit undeva că-ți trebuie 20 de ani. Într-adevăr, mi-au trebuit 20 de ani. Am scris acest roman la sosirea în Franța. Am ajuns la final de august, am început să scriu în septembrie. Pentru că voiam să termin cu povestea asta. Mi-am zis că sunt într-o țară nouă cu o viață nouă și termin.
Spun deseori asta, e unul din puținele romane unde am pus cuvântul „sfârșit” la final. Pentru că voiam să se oprească, să trec la altceva, să pot fi fericit. Și nu voiam să vorbesc despre asta. Nu știam că după aceea avea să provoace atâtea probleme de presiune, atacuri, defăimare, că avea să rănească femeia pe care o iubesc cel mai mult etc. Dar pentru mine, să scriu cartea asta era un mod de a trece peste.
Cartea asta nu vorbește despre război. Vorbește despre cum revii la viață. Vorbește despre cum te reconstruiești după ce ai fost rănit. Romanul ăsta spune cum devii viu după ce-ai fost supraviețuitor. Romanul ăsta e un roman al învierii. E un roman care spune că copiii noștri sunt mai importanți decât amintirile. Asta am vrut să scriu. Nu l-am scris ca să iau premiul Goncourt. Nici nu credeam. Nu l-am scris ca să câștig bani. Câștig de altundeva. Am scris romanul ăsta ca să pot trăi.
„Cioran e un mare maestru pentru mine”
– Romanul dumneavoastră de debut, „Cazul Meursault, contraanchetă”, are ca motto un citat din Cioran despre ora crimei care nu bate în același timp pentru toate popoarele. Cât de apropiat vă simțiți de Emil Cioran? Este ceva din povestea lui de scriitor în exil în care vă regăsiți astăzi?
– Ați atins una dintre cele mai mari disperări ale mele: să reușesc măcar o dată să scriu o frază la fel de frumoasă.
L-am descoperit pe Cioran de foarte tânăr. Frumusețea limbii lui. Disperarea lui. Exilul lui. Muzicalitatea lui. Profunzimea lui. Caracterul lui.
În opinia mea, e un mare maestru pentru Franța. Franța e o țară paradoxală. Ce vine din altă parte aduce uneori mult mai mult acestei limbi decât ce trăiesc cei din interior. E o limbă primitoare. Cioran e un mare maestru pentru mine. M-a învățat cum trebuie să scrii. Fiecare frază trebuie să fie un pian.
N.r. Traducerea simultană a discuției a fost realizată de Iulia Negru.