INTERVIU Sharon Pucker Rivo, directorul singurei arhive de filme idis din lume: „Jumatate dintre filmele idis realizate intre 1896 si 1920 s-au pierdut cu totul”

Cu ocazia Festivalului de Film Central European de la Medias (5-11 septembrie) au fost proiectate – pentru prima data in Romania – filme idis realizate in anii 20-30. Directorul executiv al National Center for Jewish Film (www.jewishfilm.org) de la Brandeis University din Waltham, Massachussets – singura arhiva de filme idis din lume -, a explicat pentru HotNews.ro de ce sunt ele importante si cat de dificil sunt de gasit si de restaurat.

Selectia de la Medias a cuprins opt lungmetraje, dintre care unele mute, realizate in Odessa, New York, Viena si in Polonia, si inspirandu-se cu precadere din literatura idis. Realizate intre anii 20 si pana la inceperea celui de-al doilea razboi mondial, filmele idis foloseau actori de teatru in rolurile principale, dar mare parte dintre cei care alcatuiau restul distributiei erau neprofesionisti care veneau cu costumele de acasa.

Multe dintre aceste filme s-au turnat in decoruri naturale, de aceea – desi productii de fictiune -, ele pastreaza autenticitatea si prospetimea unui document de epoca. Filmele idis sunt azi cantecul de lebada al unei culturi vii aflate in pragul unei tragedii despre care n-avea nici cea mai mica idee.

Iulia Blaga: Unde ati gasit aceste filme?

Sharon Pucker Rivo: Am plecat de la o colectie pe care am cumparat-o in 1976 de la urmasii lui Joseph Seiden din New York, care in anii 1950 si 60 a colectionat filme, dar care a si regizat 16 filme in anii 30. In anii 50-60, cand cultura idis nu a fost atat de populara, el a inceput sa colectioneze filme idis şi a mers din laborator in laborator, platind cate 100 sau 200 de dolari pentru o copie sau un negativ pe 35 mm.

Am inceput literalmente cu bucati de filme (aveam vreo 300 cutii), iar in ultimii 35 de ani am adunat fragmente de peste tot – din Brazilia si Australia pana in Anglia -, iar acest lucru ne-a ajutat sa recompunem filmele ca pe un puzzle. Toate negativele din Polonia au fost distruse in timpul razboiului, dar tot a mai ramas o copie aici, alta dincolo.

Au fost oameni care au fugit din Polonia cu filme cu tot, dar uneori le- am descoperit în cinematografe. Am mers in Brazilia si am gasit intr-un cinematograf o copie după „Dibuk”. In alte tari ca Marea Britanie sau Australia am gasit filme idis in arhive sau in casele oamenilor. Din documentarea pe care am facut-o stim acum ce filme lipsesc, dar unele dintre cele pe care le avem sunt intr-o stare atat de rea incat nici n-am bagat bani în ele.

I.B: Stiti exact cate filme lipsesc?!

Sh.P.R.: Ne lipsesc in jur de 50. Stim cate sunt din cronicile de intampinare – Jim Hoberman de la „Village Voice” ne-a ajutat foarte mult) si mai avem studenti si prieteni peste tot în lume care cerceteaza presa pentru noi. Stim, de pilda, de filmul „Achet”, realizat in 1937 în Polonia, dar copia pe care o aveam era atat de proasta incat n-a putut fi folosita.

Ne lipsesc in intregime „In the Polish Forrest”, realizat la începutul anilor 30, ca si „Russian Youth”. Filmele foarte vechi, realizate pe nitrat, s-au distrus oricum. 50% dintre filmele realizate in perioada 1896-1920 in întreaga lume s-au pierdut cu totul, iar acest lucru s-a datorat şi faptului că filmele idis apartin oamenilor, nu unui stat anume, deci nu a existat o tara care sa fie interesata sa le pastreze.

I.B.: Sperati sa descoperiti si restul de 50 filme lipsa?

Sh.P.R.: 12 dintre ele le putem reconstitui si restaura cand vom avea bani. Chiar acum avem doua in laborator. Facem o noua restaurare pentru „Yidl Mitn Fidl”/”Evreiasul cu vioara” pentru ca am gasit o copie superba pe nitrat, fara subtitluri (nu pot spune inca de unde o avem, oricum, din spatele Cortinei de Fier). Si mai avem un film american, „Kol Nidre”, realizat de Joseph Seiden in 1939 cu aceleasi staruri din „Der Dibuk”/ „Dibuk”. Ambele vor fi gata in doi ani. Totul depinde de cat de repede obtinem banii.

Restaurarea unui film costa 100.000 de dolari

I.B.: Cate filme ati restaurat pana acum?

Sh.P.R.: Am restaurat si remontat în întregime 38 de lungmetraje. Desi suntem pe locul doi dupa Israel ca arhiva de film evreiesc, suntem singura arhiva de filme idis din lume. Iti trebuie azi 100.000 de dolari pentru un singur film, pentru că refaci montajul scena cu scena, faci un nou negativ dupa copie, refaci sunetul, faci o noua copie si, la final, o nouă traducere.

I.B.: Ce stiti despre actorii din aceste filme?

Sh.P.R.: Am cunoscut-o, de pilda, pe sotia lui Max Bozyk din „Der Purimspieler”/”Bufonul” (1937). Odata ce am inceput sa restauram filmele, le-am si aratat. Prima proiectie am avut-o in 1978, la New York, iar actorii principali din „Dibuk” (1937) au fost prezenti. Leon Liebgold avea 80 de ani, dar a venit la proiectie. Helen Beverly din „Grine Felder”/”Campuri verzi” (1937) a murit acum doua saptamani. Ne-am straduit sa-i gasim pe cei care au ramas in viata.

I.B.: Locatiile din filme mai exista? Se stie ca aceste filme au fost in mare parte turnate in decoruri naturale si ca oamenii – multi neprofesionisti, jucau in hainele lor.

Sh.P.R.: Sigur. În „Yidl mitn Fidl”/”Evreiasul cu vioara” (1936) exista o scena de nunta. Regizorii Joseph Green si Jan Nowina-Przybylski au adus oamenii din sat ca sa joace rolurile invitatilor la nunta. Au pus mancarea pe masa. Actrita din rolul principal, Molly Picon (n.red.- care a murit in 1992) a scris pe urma în autobiografia sa ca satenii erau atat de flamanzi incat s-au apucat sa manance inainte sa se dea Motor. La un moment dat o femeie a venit plangand la ea.

Nu-si daduse seama ca nu e o nunta adevarata (odinioara la nunti erau invitati si strainii), si i-a spus lui Molly Picon: „N-am bani să-i fac fetei mele o nunta. Daca as fi stiut, as fi adus-o aici cu mine si asta ar fi fost si nunta ei.” Se intampla in 1936.

I.B.: De ce sunt importante aceste filme, dincolo de calitatea lor artistica?

Sh.P.R.: Multa lume a auzit de Holocaust, dar foarte putini cunosc bogatia acestei culturi. Imaginea pe care tinerii de azi o au despre evrei e cea a unor oameni batuţi, slabiti, infometati, ucisi. N-au nicio idee despre faptul ca ei cantau, dansau si se bucurau de viata cu atata energie.

I.B.: Daca filmele idis au inflorit in locuri unde teatrul idis era puternic, de ce nu s-au facut si in Romania unde aparuse in 1876, la Iasi, primul teatru idis din lume?

Sh.P.R.: Nu ştiu. Teatrul idis era, fireste, puternic la Iasi si exista in plus, in anii 20, si o industrie cinematografica, dar de ce nu s-au facut si in Romania n-am idee.

I.B.: De unde vine preocuparea dvstra pentru filmele idis?

Sh.P.R.: Am studiat Stiintele politice, iar la începutul anilor 70 lucram ca producător de documentare TV. Crescusem în Kansas City, Missouri, iar bunica mea era originara din Lituania (venise in SUA de pe langa Vilnius, in 1903) si vorbea cu noi in idis. Mi-a placut de mica sonoritatea limbii iar in 1975, cand am aflat de existenta unei colectii de filme idis, am incercat sa conving mari organizaţii sa se implice, dar nimeni n-a vrut. Asa ca am hotarat sa ma implic eu.

Am inceput impreuna cu un coleg la Universitatea Brandeis, unde invatasem si unde am primit un birou. Am inceput ca fundatie independenta, non-profit dar am reusit sa primim o mica suma de la Guvernul american prin National Endowment of the Arts, cu care am inceput treaba. Acum avem o echipa de cinci oameni.

Pentru restaurare colaboram cu un laborator special care lucreaza cu nitrati, iar traducatorii ii angajam pe proiect. Motivul pentru care suntem, totusi, cinci angajati tine mai ales de faptul ca trimitem filmele la circa 500 de proiectii intr-un an.

Ne putem finanta putin din aceste proiectii dar, de asemenea, mai castigam distribuind in SUA cineaşti independenti, asa cum s-a intamplat cu Radu Gabrea, al carui film, „Calatoria lui Gruber”, l-am distribuit, sau cu „Mahler on the Couch” de Percy si Felix Adlon (n.red.- care a deschis festivalul de la Medias).

Selecţia de opt lungmetraje idiş prezentate in sinagoga de la Medias a inclus: „Benia Krik” (URSS, 1926) de Vladimir Vilner, „Der Purimspiler”/”Bufonul” (Polonia, 1937) de Joseph Green si Jan Norwina Przybylski, „Grine Felder”/”Campuri verzi” (SUA, 1937) de Edgar G. Ulmer si Jacob Ben-Ami, „Der Dibuk”/”Dibuk” (Polonia, 1937) de Michal Waszynski, „Ost und West” (Austria, 1923) de Sidney M. Goldin si Ivan Abramson, „Yidl mitn Fidl” (Polonia, 1936) de Joseph Green si Jan Norwina Przybylski, „Evreiskoie Schastie”/”Noroc evreiesc” (URSS, 1925) si „A Brivele der Mamen”/”O scrisoare catre mama” (Polonia, 1939) de Joseph Green si Leon Trystand.