INTERVIU. Solistul uneia dintre cele mai spectaculoase trupe din România: „De când sunt tată, simt permanent o responsabilitate uriașă”

La concertele trupei „om la lună” se întâlnesc adolescenți, părinți și bunici, iar muzica devine un limbaj comun între generații. În spatele acestei relații speciale cu tinerii se află însă și experiența personală a lui Doru Pușcașu, tată a doi băieți adolescenți, despre care vorbește cu aceeași sinceritate cu care își scrie cântecele. Doru Pușcașu este și unul dintre autorii volumului Cum e să fii tată?, publicat de ZYX Books. Despre muzică, paternitate și responsabilitate, în interviul de mai jos.

În muzica românească pentru adolescenți nu există doar hituri de consum, cu mesaje problematice. În aproape 8 ani, trupa om la lună a parcurs unul dintre cele mai spectaculoase trasee din muzica alternativă de la noi. Pornit în 2018 ca proiect solo al lui Doru Pușcașu, proiectul s-a transformat un an mai târziu într-o trupă, iar astăzi înseamnă peste 300 de concerte – cele mai multe sold out –, apariții pe scenele celor mai importante festivaluri din România, patru materiale discografice și o comunitate care continuă să crească de la un concert la altul.

Dincolo de muzică, „om la lună” și-a construit identitatea printr-un lucru tot mai rar în lumea de azi: vulnerabilitatea. Într-o industrie în care spectaculosul câștigă adesea teren, Doru Pușcașu și colegii săi au ales să vorbească despre frică, anxietate, iubire, pierdere și speranță, transformând fiecare concert într-un spațiu în care oamenii se simt, după cum spune chiar el, „în siguranță”.

La începutul acestei veri, „om la lună” a urcat pentru prima dată pe scena Arenelor Romane, în fața unui public de câteva mii de oameni. A fost cel mai mare concert din istoria trupei și unul dintre acele momente care arată cât de departe poate ajunge un proiect construit lent, prin concerte, recomandări de la om la om și o relație sinceră cu publicul.

,,Muzica a fost mereu o punte între generații”

Solistul Doru Pușcașu a devenit, fără să își asume explicit acest rol, o voce importantă pentru mulți adolescenți. În versurile sale, revine constant aceeași idee: emoțiile nu trebuie ascunse, vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, iar a cere ajutor nu este un eșec. Poate tocmai de aceea publicul „om la lună” este atât de greu de încadrat într-o singură categorie. La concertele trupei se întâlnesc adolescenți, părinți și bunici, iar muzica devine un limbaj comun între generații. În spatele acestei relații speciale cu tinerii se află însă și experiența personală a lui Doru Pușcașu, tată a doi băieți adolescenți, despre care vorbește cu aceeași sinceritate cu care își scrie cântecele.

Nu este întâmplător că, anul acesta, Doru Pușcașu se regăsește și printre autorii volumului Cum e să fii tată?, publicat de ZYX Books, unde semnează unul dintre cele mai personale texte din carte: un eseu despre frică, responsabilitate și felul în care paternitatea schimbă definitiv felul în care privești viața.

ZYZ Books: – La concertele voastre am observat un public greu de încadrat într-o singură categorie: părinți cu copii mici aduși în cărucioare și marsupii, adolescenți de 15–18 ani în număr foarte mare, adulți, oameni mai în vârstă. Cum explici această diversitate a publicului și ce crezi că găsește fiecare generație în muzica om la lună?

Doru Pușcașu: – Muzica a fost mereu o punte între generații. Când nu știi ce să spui sau când nu înțelegi ce vrea celălalt de la tine, poți să îi transmiți mesajul printr-un cântec. E o legătură care nu ține de vârstă, de felul de a fi sau de condiția socială. E un limbaj comun, o emoție comună desprinsă din muzică. Și mai e ceva legat de noi ca oameni, pe scenă și lângă scenă. Am transmis mereu și prin cântece, și prin discurs că oricine e binevenit. Și oamenii se simt confortabil la noi la concerte, nejudecați, nepriviți condescendent. E un spațiu sigur. Găsesc deseori în public părinți cu copii adolescenți care se bucură cot la cot de concert, se găsesc și se regăsesc într-un spațiu cumva suspendat care nu are legătură cu viața lor de zi cu zi, cu responsabilitățile și grijile clasice și cu raportul de forțe părinte-copil. Sunt camarazi pentru o seară, sunt de-o seamă. Iubesc la nebunie sentimentul ăsta.

,,Adolescenții au mare nevoie de sprijin și de înțelegere.”

– Segmentul de adolescenți pare deosebit de numeros. E ceva ce ai construit conștient, prin versuri, prin ton, prin alegerea temelor, sau pur și simplu s-a întâmplat?
– Adolescenții nu sunt o specie aparte de oameni. Cred că sunt cei mai vii dintre noi toți. Începe să le ardă pe dinăuntru un foc pe care nu știu să-l controleze și care uneori pare că o să-i devoreze din interior. Cred că au mare nevoie de sprijin și de înțelegere. Scriu conștient despre teme care îi interesează. Pentru că mă interesează mai întâi pe mine să înțeleg niște lucruri. Scriu pentru mine, adolescentul de demult care avea nevoie de sprijin, de înțelegere și de dragoste. Scriu pentru copiii mei adolescenți, cu care nu vreau să pierd vreodată contactul. Scriu pentru cei care nu au cu cine să vorbească despre ceea ce simt, dar, totodată, scriu și pentru părinții de toate vârstele. Pentru că știu bine de tot că e greu și provocator și să fii părinte, nu doar adolescent. Și unii, și ceilalți pot cere ajutorul la nevoie. Și îl vor primi, cu siguranță.

– Când îți dai seama că ești un reper pentru niște tineri de 15–16 ani, la o vârstă la care orice cuvânt cântărește altfel, cum gestionezi echilibrul dintre lumină și întuneric din muzica voastră (temele grele, căderile), știind că printre cei care ascultă sunt adolescenți care poate trec chiar acum prin propriile „perioade cu nori negri”?
– Încerc să stabilesc o normalitate în ceea ce privește asumarea sentimentelor și emoțiilor. Să știe că nu există corect și greșit, normal și anormal, ci doar așa cum ești și așa cum simți. Și că ce ești sau ce simți nu te fac bun sau rău în mod definitiv, e vorba doar de cum te simți acum. Mâine poate o să fie diferit. Aș vrea să știe că e normal să cazi, să nu mai vrei nimic, că e normal să vezi peste tot doar negru. Mai ales în perioada asta de schimbări uriașe, și fizice, și emoționale. Dar că, de asemenea, pot găsi oricând un pic de lumină care intră prin vreo fisură sau pe sub ușa pe care au închis-o. Și pot cere ajutorul – tot revin la asta, pentru că e important. Aș mai vrea să știe că și noi, adulții, avem aceleași întrebări și neajunsuri, ne autosabotăm și ne dăm cu capul de pereți uneori, și suntem în permanență în căutarea echilibrului. Nu ne iese mereu, ba dimpotrivă, cel mai adesea nu ne iese. De asta mi se par mai dese căderile decât urcușurile. Totuși, avem mereu de ales. Și nu suntem singuri.

– E vreun moment din cei aproape 8 ani de activitate în care ai simțit direct greutatea acestei responsabilități: un mesaj, o întâlnire cu un fan tânăr, o reacție care ți-a arătat cât de mult contează ce spui pe scenă?
– Eu cred cu adevărat în puterea binelui care se întoarce la tine și am trăit de multe ori momente emoționante cu fani care au venit să-mi spună cât de important a fost pentru ei ceva ce eu am spus sau am cântat, că i-am ajutat să înțeleagă un lucru de neînțeles sau că vreun cântec i-a alinat în vreun fel și i-a făcut să meargă mai departe. Mă bucur din suflet că le pot fi de ajutor. Mă simt responsabil, într-adevăr, dar e alegerea mea.

– Ai numit concertul de la Arenele Romane o „etapă naturală” în evoluția trupei. Ce s-a confirmat și ce te-a luat prin surprindere pe scenă?
– Am încercat să nu mă gândesc la nimic înainte de concert. Nici la cât de multă lume va fi acolo, nici la faptul că ne aflăm la primul eveniment uriaș din viața noastră, nici la posibilitatea ca lucrurile să nu meargă bine. Mi-am ținut mintea ocupată, ce-i drept îl aveam și pe băiatul meu cel mare cu Evaluarea Națională și am încercat doar să ajung acolo pe scenă, fără planuri și fără așteptări de vreun fel. Am constatat că uneori îmi iese să-mi blochez niște gânduri, prin urmare, m-a trezit realitatea, în direct, la Arenele Romane. Primul care m-a scuturat puțin a fost colegul meu, Dragoș, care a venit în culise după ce s-a plimbat prin Arene și a zis în gura mare: „Băi, e plin, voi vă dați seama că toți oameni ăștia au venit pentru noi?” Când am urcat pe scenă, am văzut și eu cu ochii mei. Nu am avut deloc emoții când am ajuns acolo, în față. Am simțit cu toată ființa mea că sunt exact acolo unde trebuie să fiu. Am simțit atâta dragoste și atâta căldură din partea publicului, încât mi-au dat lacrimile de bucurie. Știam că o să fie bine, nu știu de ce, dar, pur și simplu, știam că așa o să fie concertul ăsta. O bucurie.

,,În marea de muzică îndoielnică și de mesaje violente de tot felul, aș vrea mult de tot ca tinerii să știe că se poate și altfel”

– Pentru acest concert, ai căutat un spațiu „în care să încapă toți oamenii și toate cântecele”. Cum se traduce asta într-un setlist și într-un show?
– Am mers pe ideea că trebuie să creăm setlist-ul ținând cont de cântecele cele mai iubite de oameni. Am dezvoltat în toți anii ăștia niște momente anume în concertele noastre, așa, ca niște mici ritualuri, în care se creează o conexiune anume cu publicul. Sunt ca niște ancore ale unui concert. Ajungi acolo și știi ce ai de făcut, știi ce urmează, e totul foarte familiar și cald. Mie îmi place mult treaba asta, mă ajută de fiecare dată. De exemplu, când nu merge ceva cum trebuie, când sunt trist, obosit sau deconectat, vine momentul anume din cântecul acela și știu clar că urmează să ne regăsim. Cred că și oamenii simt la fel. Prin urmare, de la cântecele-momente-ancore am pornit în creionarea setlist-ului. Apoi am ales, în funcție de moment, să urce sau să coboare energia, să ne liniștim puțin și să ne tragem sufletul sau, dimpotrivă, să apăsăm mai tare pedala. E foarte interesant în comunitatea noastră de fani că, deși toată lumea se pune de acord în ceea ce privește cântecele care nu au voie să lipsească dintr-un set, hituri le-aș numi, deși nu e chiar potrivit pentru genul nostru de muzică, fiecare dintre oamenii noștri are o „cea mai iubită piesă”, alta decât cele din grupul ,,de nelipsit”. O raritate, cum îi spunem noi. Și atunci căutăm să adăugăm, pe lângă cele clasice, câteva rarități. Cătălin, cel care de câțiva ani se ocupă cu foarte mult talent de organizarea cântecelor în setlist, are acest simț incredibil de a adăuga câte o raritate perfectă pentru fiecare loc în care mergem. Una peste alta, am fi cântat tot ce aveam pe stoc, dar am fost condiționați de ora de terminare a concertului. Pentru cei care vor să asculte chiar toate cântecele „om la lună”, avem două momente anuale – tabăra noastră din septembrie, de la Corbu, și concertele de final de an din Control. Acolo cântăm absolut tot.

De când sunt tată, simt permanent o responsabilitate uriașă

– Te-am cunoscut, de fapt, în contextul cărții „Cum e să fii tată?”, chiar dacă ascultam „om la lună” de când s-a înființat trupa. E o carte publicată la ZYX Books, în care tu ai scris despre datoria copleșitoare pe care ai simțit-o față de copiii tăi din clipa în care ai aflat că urmează să devii tată. Regăsesc ceva din datoria aceea și în felul în care îți scrii versurile. Simți, ca tată, o legătură directă între grija pentru copiii tăi și grija pentru publicul, mai ales cel tânăr, care vă ascultă?
– De când sunt tată, simt permanent o responsabilitate uriașă. Și, așa cum o simt față de copiii mei, o simt și față de adolescenții și tinerii care mă ascultă. Dar nu ca pe o greutate sau ca pe o povară, ci mai degrabă ca pe un dat, uneori chiar ca pe un dar. Cred că sunt și la vârsta și experiența necesare ca să le pot fi ghid uneori. Și mă bucur că îi pot însoți în călătoria asta mare a lor și că le pot fi de folos cumva. În marea de muzică îndoielnică și de mesaje violente de tot felul, aș vrea mult de tot să știe că se poate și altfel, că există muzică atât de frumoasă în jurul lor, în diferite forme, precum și oameni care să îi inspire să-și dorească mai mult sau mai bine. Uite, când avem concert în vreo piață publică, cu acces gratuit, cu tineri de tot felul care ascultă doar ce primesc la radio sau pe stradă, văd în timpul concertului cum le pică fața, vorba aceea. Stau cu ochii mari și nu înțeleg ce li se întâmplă. Sunt copii buni care nu au avut niciodată șansa să asculte altceva sau să vadă că se poate și altfel. Și stau de vorbă cu ei după concert, și semnez, și fac poze cu ei până la ultimul, uneori chiar și două ore. Pentru că simt că sunt responsabil să le arăt că există și o altă lume – și alte alegeri.

– În eseul din carte pornești de la o fotografie de familie – străbunicul ofițer, în centru, cu străbunica în picioare, protectoare, în spate – ca imagine a patriarhatului în care ai crescut. Ce ai simțit când ți-ai dat seama, scriind, cât de mult din tiparul acela preluăm inconștient și dăm mai departe generațiilor următoare?
– Aș zice că tiparul ăsta inconștient dus mai departe generație după generație se va opri la noi. Copiii noștri pare că sunt o altă specie. S-au schimbat atât de multe, la toate nivelurile, de la ultima generație încoace, încât mi-e greu să cred că cei mici vor păstra sau se vor încadra în vreun tipar. Încă nu îmi dau seama dacă ei sunt o specie liberă sau, dimpotrivă, o specie care și-a pierdut identitatea și acum nu mai are nevoie de una, dar mă aștept la lucruri diferite de la ei – cred că și în sens bun, și în sens rău. Patriarhatul cu care am crescut eu este de mult apus. Încă mă gândesc dacă asta e bine sau nu. În același timp, mă bucur că fac cumva parte, mai degrabă ca observator și privitor, decât ca participant, din timpurile astea revoluționare.

– Povestești despre un tată care lua mereu partea ușoară și frumoasă a creșterii (plimbări, joacă, complicitate), în timp ce mama ducea partea mai grea (autoritatea părintească, responsabilitatea față de creșterea copilului conform unor reguli scrise și nescrise). Cât din reflexul acela al tatălui tău l-ai regăsit în tine, ca tată, și cât ai reușit să schimbi, conștient, în relația cu propriii copii?
– Când băiatul nostru cel mare, care face zilele viitoare 15 ani, era mic, am ajuns printr-o serie de întâmplări la un medic care ne-a întrebat care dintre noi doi este părintele sever. Și ne-am uitat unul la celălalt, soția mea și cu mine, și nu am știut ce să îi răspundem. Sever? Noi suntem părinți severi? Ni s-a părut un cuvânt dur și nepotrivit. Și totuși, întrebarea avea sens în contextul educației pe care am primit-o noi și în contextul de familie pe care generația noastră l-a trăit. Mereu era un părinte sever și unul de treabă. Ori unul, ori celălalt. Eu am plecat la drum ca părinte încercând să înțeleg ce au făcut ai mei bine și ce nu, să păstrez ce e de păstrat și să încerc să schimb – sau măcar să îmbunătățesc – ce e de schimbat. Am încercat de la început să facem echipă și să jucăm mereu de aceeași parte, chiar dacă uneori nu eram de acord unul cu celălalt, am încercat mereu să vorbim cinstit despre frici și limite, despre ce e acceptabil și ce nu, iar la final am prezentat copiilor versiunea noastră comună. Suntem și prietenii lor, dar înainte de toate suntem părinții lor, cu tot ceea ce înseamnă asta: autoritate, grijă, respect, atenție și, mai presus de toate, iubire.

,,E locul unde sunt cel mai fericit – acasă”

– Scrii despre un moment anume în care ai devenit cu adevărat tată – nu la naștere, ci la vestea sarcinii – și despre frica de moarte care a apărut atunci, ca umbră a iubirii. Cum a evoluat frica asta în timp și cum se regăsește ea, dacă se regăsește, în muzica pe care o scrii?
– Frica asta de moarte revine constant în viața mea, ca un prieten vechi cu a cărui prezență nepoftită m-am obișnuit. E ceva cu care am învățat să trăiesc, o gestionez uneori mai bine, alteori mai rău, vorbesc despre ea și îmi e de mare ajutor că fac asta, cânt despre ea, o iau deseori în râs – ca în Harry Potter, când profesorul Lupin încerca să îi învețe vraja Patronus și o făcea pe un Bong care își schimba înfățișarea în lucrul de care îți e cel mai frică, iar contravraja era să te gândești la ceva ridicol care să te facă să râzi. Mai râd de mine, mai râd de ea, mai caut lumina bâjbâind prin întuneric, mai aprind câte o lanternă. Nu e ceva de care să te vindeci, e ceva cu care trebuie să trăiești.

– În 8 ani de activitate au fost, cu siguranță, și perioade grele – poate financiar, poate creativ, poate personal. Care a fost cel mai dificil moment pentru trupă și ce v-a ținut pe linia de plutire?
– Cred că cel mai greu și mai sensibil lucru ține de relația dintre oameni. Se pot face lucruri mărețe sau se pot distruge imperii dacă nu mai funcționează ceva între oameni. Deci, cel mai greu este când se întâmplă ceva între noi, pentru că suntem cinci, fiecare diferit, fiecare trecând printr-o perioadă sau alta în viața lui. Așadar, ca în orice relație, se întâmplă și bune, și rele, uneori merg lucrurile, alteori nu. Nu aș zice că a fost un moment anume, ci mai degrabă sunt momente în care devine totul foarte greu și apăsător. După turnee lungi, după mult timp departe de casă, mai apar situații grele. Dar, pentru că între noi există o relație de prietenie și mult respect, și pentru că fiecare dintre noi e conștient de importanța și de frumusețea a ceea ce am creat împreună, am găsit mereu înțelepciunea, răbdarea și motivația să mergem mai departe. E o relație adultă între niște adulți care muncesc pentru asta, fiindcă iubesc la nebunie ceea ce fac.

– Muzician, soț, tată – cum arată, în practică, împărțirea acestor roluri?
– Se întâmplă deseori să trec dintr-un rol în altul cu asemenea viteză, încât cred că am dobândit în timp niște abilități deosebite. Nu mai există o delimitare a lucrurilor. Soția mea vine deseori cu mine la concerte, mai ales vara, când băieții sunt în vacanță. În rest, fac tot posibilul să petrec cât mai puțin timp departe de ei, să plec cât mai târziu spre orașul concertului și să mă întorc acasă cât mai repede. De exemplu, pentru că anul ăsta i-am fost un fel de antrenor personal băiatului meu de-a opta, în lupta lui cu tâmpenia care se numește Evaluare Națională – în definitiv, un concurs între copii complet nepregătiți pentru asta, într-un sistem care funcționează prost –, m-am trezit într-o dimineață, după un concert foarte frumos și intens, iar pe drumul spre casă, în duba trupei, mi-am reamintit funcțiile, uitându-mă la tutoriale pe internet, ca, atunci când ajung acasă, să i le explic și lui mai pe-ndelete și să facem împreună niște exerciții. Altă dată mi-am băgat nasul în teorema celor trei perpendiculare, între probe și concert. Una peste alta, sunt foarte bucuros că pot face asta, că pot să îmi petrec atât de mult timp cu ei, că fac parte activ din viața lor și că nu îmi lipsesc deloc secvențe din anii ăștia minunați. E locul unde sunt cel mai fericit – acasă. Iar faptul că pot cânta și am ajuns să pot trăi din muzica mea mi se pare un miracol.

– Dacă ar fi să alegi un singur lucru pe care vrei ca oamenii de la Arenele Romane – de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă – să-l ia acasă din seara concertului, care ar fi?
– Mesajul ar fi că prin fiecare loc, indiferent cât de întunecat, o să pătrundă mai devreme sau mai târziu lumina.