INTERVIU. Cel mai de succes scriitor bulgar, mesaj către români: „Dumneavoastră și cu mine am trăit vremuri în care ni se promitea un viitor strălucit. Acum încearcă să ne promită un trecut strălucit. Nu trebuie să ne lăsăm din nou înșelați”

Scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov spune într-un interviu pentru publicul HotNews că populismul care atrage azi oamenii e ca Dracula, care se hrănește cu alții. Diferența e că extremismul de acum „bea sânge din trecut, dintr-un trecut construit, adesea inventat”.

• Cel mai tradus scriitor bulgar contemporan, Gheorghi Gospodinov, 58 de ani, este laureat al unuia dintre cele mai prestigioase premii din literatură, International Booker Prize, pe care l-a primit în 2023 pentru romanul „Refugiul timpului”. A publicat poezie, proză, eseuri, piese de teatru și a realizat scenarii de film. Scrie în mod regulat articole pentru cotidianul bulgar Dnevnik și pentru Deutsche Welle. Din opera lui, au fost publicate în limba română, în imprintul Anansi al Editurii Trei, „Refugiul timpului”, „Fizica tristeții” și „Un roman natural”. 

Când îl citești pe Gheorghi Gospodinov, ca român, simți o neobișnuită senzație de familiaritate. Și nu numai pentru că surprinde, așa cum o fac marii scriitori, stări și sentimente universal valabile. Ci și pentru felul în care descrie recuzita vieții zilnice din comunism și din democrațiile noastre tinere, traumele istorice și vulnerabilitățile prezente, pe care românii și bulgarii le împărtășesc. 

Romanul „Refugiul timpului” prezintă un misterios personaj, pe nume Gaustin, care creează pentru bolnavii de Alzheimer o serie de clinici ale trecutului, în care aceștia își pot retrăi perioadele preferate din tinerețe. Însă trecutul începe să se reverse în prezent dincolo de experiențele individuale și începe să cuprindă țări întregi, până când cetățenii sunt chemați să facă la urne o alegere năucitoare: să stabilească prin vot în ce deceniu din trecut ar trebui să trăiască în prezent.

Atunci  când a început, în urmă cu zece ani, să scrie „Refugiul timpului” existau deja semne că nostalgia începe să fie folosită drept armă. Astăzi, asistăm deja la eficiența ei. În interviul pentru HotNews, Gheorghi Gospodinov vorbește despre nevoia de memorie, lupta pentru salvarea umanității din noi și literatura ca formă de rezistență la propagandă. 

– Domnule Gospodinov, care credeți că sunt efectele nostalgiei, atât de prezente și puternice în societățile de astăzi? Simțim acest fenomen foarte puternic și în România. Există vreun leac pentru ea?
Gheorghi Gospodinov: Am început romanul „Refugiul timpului” tocmai din acest motiv. Chiar și atunci, acum exact zece ani, existau semne clare că cineva încerca să transforme nostalgia în propagandă și în armă. Precum Dracula, naționalismul bea sânge din trecut, dintr-un trecut construit, adesea inventat.

Ca individ, pot fi nostalgic, pot să mă gândesc la evenimente din viața mea privată. Dar știu foarte bine că nostalgiile colective nu sunt niciodată inocente. Dumneavoastră și cu mine am trăit vremuri în care ni se promitea un viitor strălucit. Acum încearcă să ne promită un trecut strălucit sau glorios. Nu trebuie să ne lăsăm din nou înșelați. Sunt promisiuni goale.

„Suntem mereu în ajunul zilei de 1 septembrie 1939”

– „Refugiul timpului” a fost publicată în limba română după invazia Rusiei în Ucraina, iar situația internațională a devenit din ce în ce mai complicată. Mă gândesc adesea la ziarul din 1 septembrie 1939, ziua în care a început cel de-Al Doilea Război Mondial, pe care îl menționați în carte. Dacă ar fi să comparați spiritul acelei perioade cu spiritul de astăzi, unde ați vedea similitudini?
– Mi-e teamă că suntem mereu în ajunul zilei de 1 septembrie 1939. Este gaura neagră în jurul căreia orbităm. Poate că nu ne-am făcut suficient de bine treaba cu memoria. Cred că astăzi simțim același nivel de anxietate ca și atunci – poate chiar un nivel mai mare de anxietate. 

Dar suntem și în aceeași orbire ca în acea zi de 1 septembrie. Mulți oameni cred naiv că, dacă cererile lui Putin sunt satisfăcute și i se acordă o parte din Ucraina, totul se va termina pașnic și în liniște. Am văzut deja acest lucru cu pretențiile teritoriale ale lui Hitler și știm că lucrurile nu s-au terminat bine pentru Europa.

– Care este rolul literaturii în această lume instabilă și câtă putere mai are aceasta astăzi, în era scrolling-ului infinit pe rețelele de socializare?
– Enorm. Continui să cred că literatura și povestirea în general îndeplinesc una dintre cele mai importante sarcini ale zilelor noastre. Literatura face parte din rezistență într-o lume a post-adevărului și a valorilor călcate în picioare. Este o luptă dificilă a cuvintelor și a poveștilor. Lupta este pentru salvarea umanității din noi. În acest sens, literatura este un antidot împotriva propagandei. Când citești o carte sau asculți povestea altcuiva, te salvezi de nebunia colectivă și de cuvintele celor care te îndeamnă să-l urăști pe celălalt.

Să fii scriitor bulgar „e chiar puțin mai dificil decât să fii scriitor român”

– Dincolo de talentul literar individual al unui scriitor sau altul, care sunt ingredientele care conferă literaturii unei țări relevanță și vizibilitate internațională, în special în cazul limbilor cu circulație redusă?
– Știu bine cât de dificil este să fii scriitor bulgar în lume. Mi se pare chiar puțin mai dificil decât să fii scriitor român. Am experimentat acest lucru în cei peste douăzeci de ani în care am călătorit în jurul lumii cu cărțile mele. La început, există întotdeauna stereotipuri. Ești din Balcani? Atunci de ce nu ne povestești despre bătălii grele, sânge, exotism și așa mai departe? Ei bine, nu vă povestesc asta pentru că și în Balcani oamenii merg pe două picioare, au vieți amoroase, se gândesc la probleme globale și, uneori, mor din cauze naturale. Avem multe povești nespuse și multă experiență istorică acumulată – de cele mai multe ori traumatică – pe care o putem transforma în literatură.

– Cel mai recent roman al dumneavoastră, „Moartea și grădinarul”, urmează să fie publicat în limba română, iar la nivel internațional a primit deja recenzii elogioase. Înainte să ajungă în librăriile de aici, ce ne puteți spune despre el?
– Este o poveste despre felul în care dispare o generație – generația taților noștri. Despre acei bărbați adesea tăcuți, care iubeau, dar nu știau să o arate, așa că au creat grădini. Despre felul în care erau absenți sau fumau cu un gest foarte frumos. Despre copilărie, care dispare odată cu plecarea ultimilor oameni care și-au amintit de tine ca pe un copil. Cred că cititorii români vor citi această carte cu inima.

„Memoria este acea linie roșie care ne ajută să nu confundăm epocile”

– Un cititor român se poate regăsi foarte ușor în atmosfera și detaliile romanelor dumneavoastră. Care sunt ingredientele principale ale lumilor fictive pe care le creați și care este sursa autenticității lor?
– Mă simt în largul meu când cărțile mele sunt citite de cititori români, pentru că știu că poveștile noastre personale sunt apropiate și că durerile noastre comune sunt traducibile. Ori de câte ori spun o poveste, mă inspir din ceva trăit personal. Fac distincție între ceea ce este personal și ceea ce este biografic. Nu sunt întotdeauna același lucru. Pot povesti, într-un mod personal, despre singurătatea unui minotaur, intrând în ființa lui. Desigur, există o parte din propria mea experiență cu singurătatea în asta. Poate că aceasta este sursa autenticității: fiecare personaj și fiecare poveste ia ceva de la tine, din ceea ce ai trăit. Un scriitor este cineva care suferă de hiperempatie, iar asta nu este ușor de suportat. Te naști odată cu fiecare dintre personajele tale și mori odată cu moartea lor.

– V-ați petrecut copilăria și adolescența în Bulgaria comunistă. Cum v-a influențat această experiență, atât la nivel personal, cât și în ceea ce privește expresivitatea literară?
– Consider că copilăria este cea mai importantă perioadă din viața unui om, inclusiv din viața unui scriitor. Viața unui scriitor este, în fond, o încercare de a prelungi copilăria. Numai acolo putem vorbi cu tot ce ne înconjoară. Numai acolo, în copilărie, miracolul este posibil, lumea este magică, plină de povești. Am început să scriu încă din copilărie, iar primul lucru pe care l-am scris a fost un coșmar pe care îl visam în fiecare noapte. Voiam să i-l povestesc bunicii mele, cu care locuiam, dar ea m-a oprit, pentru că credea că, dacă povestești un coșmar, acesta prinde viață, se umple de sânge. Atunci mi-a venit ideea să-l scriu și asta a fost cea mai inteligentă decizie pe care am luat-o vreodată în viața mea. L-am scris și nu am mai visat niciodată acel coșmar. Dar nici nu l-am uitat vreodată. Îl țin minte și acum, exact 51 de ani mai târziu.

– Care este rolul memoriei într-o societate și care sunt consecințele absenței acesteia?
– Răspunsul la această întrebare este la fel de lung ca un roman. Dar, pe scurt, memoria este acea linie roșie care ne ajută să nu confundăm epocile. Îmi amintesc pentru ca să păstrez trecutul în trecut, așa cum spune Gaustin în „Refugiul timpului”. Din păcate, astăzi trăim din ce în ce mai mult într-un fel de Alzheimer colectiv. Aș spune că este indus în mod deliberat. Iar absența memoriei dă naștere unor monștri. Mai precis, îi învie pe monștrii de ieri. Chiar și oamenii care ar trebui să-și amintească de acești monștri – bulgarii și românii știu asta – încetează brusc să-i recunoască și se supun din nou și din nou lor.